Originile creştinismului

Care i-au fost ultimele proiecte misionare?

Pavel le expune la sfârşitul Epistolei către Romani: „având dorinţa de mulţi ani să vin la voi, când mă voi duce în Spania [.] nădăjduiesc să vă văd în trecere şi, de către voi, să fiu însoţit până acolo” (Rm 15, 20-24). La vremea aceea (iarna lui 5-56) când le scrie romanilor, înainte de a duce la Ierusalim colecta care i-a pricinuit atâtea griji, Pavel nu mai este trimisul oficial al unei Biserici, cum fusese odinioară al Antiohiei, înainte de scandalul din Ga 2, 1 şi urm. Tocmai a spus că vocaţia, chemarea lui, nu-l trimite acolo unde Hristos este deja cunoscut. Spania corespunde acestor criterii: ea este acel „capăt al pământului” căruia îi era trimis Slujitorul lui Iahve, cu care se compară în Galateni 1, 15 („Te voi face Lumina popoarelor, ca să duci mântuirea Mea până la marginile pămân-tului!”, îs 49, 6); şi cum nu există aici o diaspora iudaică, trimiterea lui la „neamuri” îşi va afla aşadar o destinaţie ideală: Spania este la câteva zile de mers cu corabia, pornind din Ostia, portul Romei; la Roma, Pavel îşi poate găsi colaboratori care să cunoască ţinuturile apusene ale Imperiului şi, poate, limba popoarelor neştiutoare de elină; ca să nu mai vorbim de acel ajutor bănesc pe care locuitorii din Filipi i l-au acordat cu largheţe, pe când propovăduia în provinciile răsăritene. Posibilitatea de a se înfăţişa ca un trimis oficial al Bisericii din Roma ar însemna pentru el un atu sigur, poate chiar o condiţie absolută. De aceea, acestei Biserici, în care iudeii sunt numeroşi, îi scrie cele trei capitole cele mai pozitive din întregul lui epistolar, despre rolul lui Israel în istoria mântuirii (9, 1). A realizat Pavel acest proiect? Din punct de vedere cronologic, nimic nu stă împotriva acestei supoziţii: înainte de data probabilă a morţii lui la Roma, ar fi avut timpul să o facă, dar lucrurile nu s-au petrecut după cum a fost prevăzut: călătoria pe care le-o anunţă creştinilor din Roma o va face în calitate de inculpat, cu speranţa că împăratul îi va ierta tot ce îi puseseră în seamă iudeii din Ierusalim. Se poate să fi fost, deci, achitat şi să fi mers în Spania, dar, se pare, fără mare succes. Nu măsurase, fără îndoială, toată greutatea întreprinderii sale în rândurile unor popoare foarte diferite prin neam, cultură şi limbă. Oricum ar sta lucrurile, Clement Romanul, care scrie o epistolă către anul 95, sugerează că ar fi încercat, cel puţin: „Pavel [.] a atins hotarele soarelui-apune.”. Pentru cineva care locuieşte la Roma, „hotarele soarelui-apune” nu pot fi decât graniţa occidentală a Imperiului Roman.

A fost primită colecta lui Pavel?

Pavel nu a avut prilejul de a scrie ceva despre acest subiect. Se spune că Luca nu vorbeşte niciodată despre colectă, iar pentru unii această tăcere ascunde respingerea de care se temea Pavel în Romani 15, 31: acest refuz ar fi însemnat, pentru Iacov şi cei credincioşi lui, că, de fapt, comuniunea cu Bisericile pauline nu exista cu adevărat. Tratarea acestei umilinţe prin tăcere ar sta în obiceiul lui Luca: el tăinuieşte conflictele care nu fac cinste Bisericilor. Nu este singur însă că Luca nu spune nimic despre colectă. Potrivit versetului 24, 17, el mărturiseşte indirect: „am venit ca să aduc neamului meu milostenii”, îi declară Pavel guvernatorului. Iar în 21,19, în fraza: „[Pavel] le povestea cu de-amănuntul cele ce a făcut Dumnezeu între neamuri, prin slujirea lui”, cuvântul „slujire” este cel prin care apostolul desemnează colecta, atunci când le vorbeşte romanilor (15, 31). Ea ar fi avut, chiar pentru Luca, efecte benefice în Bisericile pauline. În cadrul istoric încordat al acestei epoci, creştinii din Ierusalim aveau nevoie de ea şi nu şi-ar fi putut permite un asemenea refuz.

Ce se ştie despre martiriul său?

Luca încheie cartea Faptele Apostolilor cu arestarea lui Pavel la Ierusalim, etapele procesului său în faţa autorităţilor provinciei, călătoria sa agitată către Roma, aidoma unui Iona credincios misiunii lui şi sosirea sa în capitală. Comentatorii care acceptă autenticitatea Epistolei a doua către Timotei a Sfântului Apostol Pavel consideră că dispun de alte informaţii şi înaintează ipoteze despre încheierea fericită a procesului, despre eliberarea lui Pavel, îndeplinirea proiectului său iberic, un nou apostolat în provinciile răsăritene şi în Marea Egee, înainte de o a doua arestare şi de perspectiva martiriului. Cumpătarea ne îndeamnă la o mai mare modestie în certitudini; totodată, este mai cinstit să ne mărturisim ignoranţa. Martiriul lui Pavel ne este cunoscut numai prin intermediul unei tradiţii ecleziale greu de pus la îndoială, dată fiind convergenţa între cultul şi textele ei. Istoricul Eusebiu de Cezareea (313) relatează mărturia lui Tertulian, scriitor creştin roman care situează mucenicia lui Pavel în contextul persecuţiei lui Nero: „Citiţi-vă cronicile: veţi găsi în ele că Nero, cel danţai, a prigonit această credinţă, mai cu seamă în vremea când, după ce a supus întreg Răsăritul, s-a arătat nemilos cu toată lumea. Noi ne fălim cu această osândire din partea unui asemenea începător”. Iar Eusebiu urmează: „Se povesteşte că, sub domnia sa, lui Pavel i-a fost tăiat capul chiar la Roma şi că, la fel, Petru a fost răstignit tot aici, iar această istorisire este adeverită de numele lui Petru şi Pavel, care, până azi, este dat cimitirelor din urbe” {Istoria bisericească, I, XV, 5; S. C. 21, p. 92). Acest fragment de istorie se reconstituie astfel: ca urmare a incendierii Romei (iulie 64), creştinii au fost acuzaţi, după mărturia lui Tacit, pentru ca Nero să fie dezvinovăţit (primăvara lui 65). Atunci s-au desfăşurat scenele înspăimântătoare pe care le descriu Analele XI. Este de crezut ca Petru să fi fost răstignit în acest context. În schimb, decapitarea lui Pavel presupune un proces după tipic, care s-ar fi derulat ceva mai târziu, dar înainte de sinuciderea lui Nero, la 9 iunie 68. Putem avansa pentru acesta data de 67.

În legătură cu ultimele opt capitole ale Faptelor Apostolilor Ele povestesc cu o sumedenie de amănunte itinerarul lui Pavel, începând cu arestarea sa la Templu şi până la Roma. Pentru a le judeca valoarea istorică, trebuie ţinut seama de două lucruri: 1. Critica literară face să pară că Luca s-a slujit de izvoare mult mai concise, pornind de la care a redactat povestea unei „aventuri apostolice” bogate în episoade pline de viaţă. De ce?

2. Răspunsul trebuie să ia în considerare un fenomen deja studiat de istoricii lui Iisus: cel al decalajelor şi timpului povestirii. În Evanghelii, ultima zi a lui Iisus ocupă două capitole lungi, pe când cele patruzeci de zile ale ispitirii sale în pustiu se ţin în patru rânduri ale lui Marcu. Aşa se face că istoricii profită de aceste decalaje pentru a pune în valoare anumite evenimente. Vastele capitole închinate împrejurărilor venirii lui Pavel la Roma, ţintă finală & programului rânduit apostolilor de către Cel înviat în FA 1, 8, nu ţin de acelaşi procedeu: căci în Evanghelia sa, ceea ce Luca numeşte „înălţarea lui Iisus” (9, 51) este povestit mult mai pe îndelete decât restul. La fel, nu se cuvenea o naraţiune mai lungă despre ultima etapă a sosirii Evangheliei în capitala Imperiului Roman? Istoricul nu va reţine deci toate detaliile ca fapte reale, ci ca elemente care schiţează în mare portretul unui aventurier al lui Hristos, capabil să-l entuziasmeze pe ucenicii ce vor fi găsit în el o desăvârşită şi captivantă ilustrare a ceea ce ar putea însemna să-l urmezi pe Iisus.

Michel Trimaille Gămăliei A vorbi despre Gămăliei, fie şi foarte pe scurt, înseamnă a evoca problema, atât de dezbătută, a formaţiei rabinice a lui Pavel. Născut în diaspora evreiască de limbă elină şi-a primit Apostolul întreaga educaţie sau o parte a ei la Ierusalim? În caz că aşa stau lucrurile, ce urme a lăsat aceasta asupra minţii lui? Controversa nu conteneşte să revină în actualitate. Este înţelept să nu punem problema sub forma unei dileme prea riguroase: ştim astăzi că, între iudaismul palestinian şi cel al diasporei, nu exista această opoziţie radicală pe care au admis-o numeroşi cercetători. Palestina nu era impermeabilă la răspândirea elenismului. Şi invers, diaspora primea influenţele venite din pământul strămoşesc, aureolat de renumele său de Ţară Sfântă. Între cele două existau totuşi deosebiri incontestabile de mentalitate, de concepţii chiar. S-a căutat adeseori, în cazul lui Pavel, cântărirea cu exactitate a contribuţiei fiecăruia dintre aceste două medii. În ce mă priveşte, nu pot decât să prezint aici cititorului câteva reflecţii prudente în legătură cu Gămăliei.

Cunoaştem personajul prin mijlocirea literaturii rabinice şi, deopotrivă, a Faptelor Apostolilor. Îl deosebim, de obicei, numindu-l Gămăliei cel Bătrân, de tizul său mai tânăr, Gămăliei I – după toate aparenţele, nepotul său – care a trăit către sfârşitul secolului I d. Hr. Indicaţiile furnizate de Talmud nu permit întotdeauna trasarea unei graniţe clare între ceea ce se referă la unul şi ceea ce îl vizează pe celălalt. Primul era nepotul ilustrului Hilel, figură de primă importanţă în cadrul fariseismului, al şcolii „deschise”, în general mai liberală şi mai suplă în interpretările pe care le dădea Legii şi, poate şi în atitudinea faţă de cultura greacă, decât tendinţa rigoristă reprezentată de Şamai. Gămăliei, dacă este să judecăm după câteva dictoane sau principii a căror paternitate îi este atribuită de Talmud, aparţinea aceleiaşi şcoli. Tradiţia iudaică jl ţine la mare cinste. Este unul dintre puţinii doctori (învăţători de Lege) pe care aceasta îi numeşte cu titlul de rabban, mai de seamă decât cel de rab sau rabbi. O tradiţie creştină legendară îi atribuie convertirea la creştinism – desigur, în virtutea locului pe care i-l rezervă Faptele Apostolilor.

Gămăliei intervine în favoarea Apostolilor Aceştia îl menţionează în două rânduri. Atunci când Apostolii, vinovaţi de încălcarea cu bună ştiinţă a interdicţiei de a propovădui Evanghelia, sunt chemaţi în faţa Sinedriului, Gămăliei, „învăţător de Lege, cinstit de tot poporul” şi membru al înaltei adunări, intervine în sprijinul lor. Scurta lui cuvântare recomandă la adresa acestora o atitudine de neutralitate sau măcar de expectativă. Trebuie, consideră el, să fie lăsaţi în pace; izbânda sau nereuşita propovăduirii lor va arăta dacă lucrarea le este sau nu de la Dumnezeu (FA 5, 34-39). „După roadele lor îi veţi cunoaşte” -acesta este tâlcul intervenţiei lui Gămăliei. Sinedriul, ni se spune, se alătură acestei opinii, ceea ce nu-l împiedică, înainte de a elibera pârâţii, să pună să fie biciuiţi şi să le reînnoiască interdicţia de a vorbi în numele lui Iisus. Această curioasă contradicţie subliniază caracterul destul de artificial al povestirii.

Discursul lui Gămăliei este, bineînţeles, fictiv ca formulare şi comportă anumite dificultăţi care nu ne pot reţine atenţia aici. Cel puţin intervenţia ilustrului învăţător de Lege şi poziţia îngăduitoare pe care o adoptă nu sunt neverosimile în sine.

Învăţat de Gămăliei întru păzirea amănunţită a Legii A doua menţiune a. Faptelor Apostolilor cu privire la Gămăliei se rezumă la un scurt verset. Pavel, arestat la Ierusalim la capătul ultimei sale călătorii, se adresează poporului, spunând între altele: „născut în Tarsul Ciliciei şi crescut în cetatea aceasta, învăţând la picioarele lui Gămăliei în chip amănunţit Legea părintească” (2, 3). Există aici un soi de ecou al declaraţiei făcute în mai multe rânduri de Pavel însuşi în epistolele sale (Flp 3, 5; Ga 1, 13; Rm 1, 1), cu singura deosebire că, deşi stăruind asupra filiaţiei sale nobile de evreu din evrei şi de fariseu, asupra respectului său exemplar pentru Lege, asupra râvnei cu care, înainte de convertire, prigonea creştinii, el nu pomeneşte Ierusalimul în acest contexi şi nu numeşte niciodată vreun învăţător iudeu căruia să-l fi fost ucenic. Această tăcere cu privire la aspecte atât de importante ne îndreptăţeşte să ne întrebăm dacă Luca, preocupat să sublinieze continuitatea providenţială între iudaismul bine delimitat şi creştinism, a respectat aici cu sfinţenie realitatea faptelor.

O stranie tăcere a lui Pavel Este ciudat faptul că Pavel nu şi-a citat niciodată maestrul. Nu era nevoie s-o facă, s-a spus uneori, pentru că acest nume, oricât de ilustru va fi fost în mediul iudaic, nu însemna nimic pentru adresanţii păgâno-creştini ai Epistolelor. De altminteri, afirmaţia lui Pavel – „Şi după faţă eram necunoscut Bisericilor lui Hristos celor din Iudeea” (Ga 1, 2) – se asortează d «stul de stângaci cu ideea unei şederi prelungite – caracterizată, pe deasupra, de o participare activă la măsuri anticreştine – la Ierusalim, înainte de convertirea sa. Nu există motive să punem la îndoială această activitate de prigonitor a lui Pavel, fiindcă el însuşi face referire la ea. Dar este cazul să admitem că ea s-a exercitat în diaspora. În chiar Faptele Apostolilor, Pavel declară a fi primit din partea autorităţii religioase ieru-salimitene scrisori pentru „fraţii” – a se înţelege „iudeii” – din Damasc, împuternicindu-l să-l aducă pe creştinii comunităţii locale „legaţi la Ierusalim, spre a fi pedepsiţi” (2, 5). Procedură nemaiîntâlnită: acest detaliu este – şi el – foarte îndoielnic. Scrisorile cu care Pavel spune că a fost însărcinat se poate să nu fi avut drept scop decât o punere în gardă a comunităţii iudaice din Damasc şi, poate şi a celor din alte cetăţi, împotriva propagandei creştine.

Cu toate acestea, faptul că activitatea anticreştină a lui Pavel se va fi desfăşurat altundeva decât la Ierusalim nu exclude numaidecât o şedere în Oraşul Sfânt. Acesta reprezenta un puternic pol de atracţie religioasă, dar şi intelectuală, pentru iudeii din diaspora. Nu era un lucru ieşit din comun, pentru familiile cu stare, să-şi trimită aici fiii spre a-şi desăvârşi studiile rabinice. Familia lui Pavel pare să fi avut un nivel de trai îndestulător pentru a o face, la rândul ei. Şi, de altfel, Pavel dispunea, după spusele Faptelor Apostolilor (21, 40), de o cunoaştere a ebraicei – sau mai degrabă, în cazul de faţă, a aramaicii – suficientă pentru a putea adresa mulţimii o cuvântare în această limbă. Este, poate, dacă nu chiar sigur, ceea ce subliniază şi expresia „evrei din evrei”, prin care se califică Pavel (Flp 3, 5) şi care ar dovedi solide legături de familie palestiniene.

O lungă şedere la Ierusalim Făcându-l însă pe Apostol să spună că a fost „crescut” şi „învăţat” în chip amănunţit în Legea părintească la Ierusalim, autorul Faptelor sugerează un sejur foarte îndelungat. Căci cele două verbe greceşti întrebuinţate aici desemnează, unul, rudimentele educaţiei primite de mic copil în familie, celălalt – formaţia intelectuală dobândită de un tânăr, la un nivel pe care l-am numi secundar, chiar universitar. Or nimic din ceea ce ştim despre Pavel nu ne îndeamnă să ne gândim că înşişi părinţii lui ar fi părăsit Tarsul într-o vreme când Pavel s-ar fi aflat încă aproape în leagăn. Că a fost instruit în metodele învăţăturii, dialecticii şi exegezei rabinice o arată cu prisosinţă scrisorile sale. Avem însă toate motivele să credem că aceste metode erau cunoscute şi practicate şi în diaspora. Invers, o elită intelectuală palestiniană folosea, fără îndoială, limba greacă în concurenţă cu idiomurile semitice. La urma urmelor, personalitatea şi gândirea Apostolului sunt prea complexe pentru a se supune unei explicaţii unilaterale. Iudeu sau elin? Fără discuţie şi una şi alta, asemenea multora dintre cei de o religie cu el: să ne gândim fie şi numai la Filon din Alexandria. Fariseu? În mod sigur. Dar fariseu din diaspora: nu există incompatibilitate între cei doi termeni. O şedere, probabil destul de scurtă, în preajma Im Gămăliei nu este nici imposibilă, nici neverosimilă. Autorul Faptelor Apostolilor a crezut în ea şi poate că dispunea, în acest sens de mformaţn sigure Dar Gămăliei – încă o dată: Pavel nu îl numeşte nică «n – ar putea la fel de bine să nu fie, în realitate, decât personificarea şi un soi de simbo al acestei şcoli fariseice care, pentru Luca, pract ca fat? A de Biserica ce sta sa se nască – spre deosebire de preoţia saducheică – o politica relativ binevoitoare. În orice caz, ea şi-a pus amprenta asupra Apostolului pentru o bună bucată de vreme. < «upra Marcel Simon Pavel – un rabin?

După ce am efectuat traducerea cărţii ce relatează istoria poporului meu, literatura veche a evreilor, munca mea s-a prelungit cu traducerea Noului Testament.

Dacă există moduri diferite de a traduce şi chiar de a traduce bine un text, această constatare este şi mai exactă în cazul Noului Testament, care uneşte într-o sinteză unică două universuri – cel al evreilor şi cel al grecilor – în pagini cărora acestea le conferă o frumuseţe fără seamăn. Dar dacă textul Noului Testament ne este păstrat în greceşte, suntem datori să spunem că gândirea evangheliştilor, ca şi cea a apostolilor, are ca ultimi termeni de referinţă Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, adică – pentru ei – toată Biblia. Pe ea o regăsim, prin urmare, atunci când analizăm textul grecesc, chiar dacă trebuie să trecem în prealabil printr-un filtru aramaic sau prin cel al traducerii celor Şaptezeci.

Pornind de la textul grecesc, cunoscând tehnicile de traducere a ebraicii în greceşte şi sonorităţile ebraice ale limbii koine, am încercat la fiecare cuvânt, la fiecare verset, să ating fondul semitic, pentru ca apoi să mă întorc la greaca pe care era necesar să o regăsesc îmbogăţită cu o esenţă nouă, înainte de a trece la franceză.

Indiscutabil, în spatele problemelor de semantică există diferenţele dintre structurile de gândire şi de expresie la evrei şi la greci: acelaşi cuvânt, rostit în aceste două universuri culturale, poate avea un înţeles radical diferit. De unde, uneori, divergenţe ireductibile. Dar orice nouă lectură a Noului Testament, inclusiv a corpusului paulin, subliniază bine unitatea universului spiritual şi cultural al evreilor, şterge hotarele pe care rivalităţile religioase, înrăutăţite de marile tragedii ale istoriei, le ridicaseră între lumea iudaică şi lumea creştină.

Tehnici ale exegezei rabinice Cu toate că scrie în greceşte şi că este cetăţean roman, Saul din Tars, Pavel, Apostolul neamurilor, este iudeu şi, fără îndoială, cel mai puternic geniu iudeu al timpului său. Spre deosebire de o fracţiune bogată numeric a iudaismului elenizat, el nu s-a dezis niciodată de rădăcinile sale ebraice, i biblice şi talmudice, pe care le cunoştea nesfârşit mai bine decât un alt mare iudeu al vremii, Filon din Alexandria. Originile gândirii lui Pavel nu pot fi înţelese decât în lumina perspectivelor şi tehnicilor proprii exegezei rabinice. Voi da câteva exemple, pe care le aleg anume în felul în care Pavel citează şi comentează Vechiul Testament.

În Galateni 3, 16, Pavel citeşte textul Facerii (13, 15 şi 17, 8) ca un rabin, mizând pe înţelesul lui aparte: Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său. Nu zice: «şi urmaşilor» – ca de mai mulţi – ci ca de unul singur: «şi Urmaşului tău», Care este Hristos”.

Câteva rânduri mai înainte, Pavel citează un text din Facerea (18, 18; 12, 3), dezvoltându-l după obiceiul rabinic: Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din cjedinţă, dinainte a binevestit lui Avraam: «Că se vor binecuvânta în tine toate neamurile». Deci cei ce sunt din credinţă se binecuvântează împreună cu credinciosul Avraam”.

În Romani 9, 20-24, Pavel porneşte, la fel, de la episodul olarului lui Ieremia pentru a ajunge la convertirea paginilor. Citind episoadele Vechiului Testament, cel mai adesea Pavel detectează, ca într-un filigran, evenimentele majore ale Noului Testament. Nu e vorba despre o argumentare prin istorie, prin filologie, ci de prezentarea unui întreg în care se înscrie fiecare poveste particulară. Astfel, personajul Avraam devine întruchiparea tuturor credincioşilor, iar Adam şi Eva – imaginea perechii omeneşti şi a iubirii lui Dumnezeu pentru poporul său, a iubirii lui Hristos pentru Biserica sa. Poporul lui Israel este chipul poporului creştin: Şi toate acestea li s-au întâmplat acelora, ca preînchipuiri ale viitorului şi au fost scrise spre povăţuirea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor” (1 Co 10, 1).

Şi ce de mai episoade evocând persoana lui Hristos – Adam, desigur, dar şi Avraam, Moise şi Legea, Prorocii, Psalmistul – în acest model desăvârşit de lectură a înălţării lui Iisus în contextul slavei lui Dumnezeu: Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor». Iar aceea că: «S-a suit» ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple” (Ef 4, 7-l0, citind Ps 67, 19).

Să ne amintim şi evocarea vălului lui Moise, în a doua Epistolă către Corinteni (3, 13-4, 6 şi Ieşirea 34, 29-35), unde slava chipului lui Moise exprimă scânteierea iluminării creştine.

Un ultim exemplu, în care Legea şi Prorocii vin să întemeieze această afirmaţie solemnă potrivit căreia creştinii sunt templu al Dumnezeului celui viu: Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: «Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu». De aceea, «Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi voi fi vouă tată şi veţi fi mie fii şi fiice», zice Domnul Atotţiitorul” (2 Co 6, 16; Lv26, l-l2; şi Iz 37, 27).

Practicarea Legii şi alipirea la credinţă Să punem punct aici exemplelor, care ar putea fi înmulţite. Ne îngăduim să ne trimitem cititorul la studiul foarte aprofundat al lui J. Bonsirven, Exegese rabbinique et exegese paulinienne (Paris, 193).

Tocmai am văzut, Pavel este un iudeu instruit în disciplinele rabinilor, care se recomandă el însuşi ca un fariseu, fiu de fariseu, credincios până la moarte lui Dumnezeu şi poporului lui Israel. În ciuda antilegalismului care i se atribuie în chip prea sistematic, fără mare îngrijire pentru semnificaţia reală a analizelor sale asupra credinţei şi Legii, Pavel a rămas toată viaţa lui un iudeu practicant.

Găsea în mijlocul comunităţilor iudaice din diaspora o primire în general deschisă; cronologia călătoriilor lui este stabilită în funcţie de sărbătorile iudaice ale Paştelui şi Kipurului. Împotrivirile lumii iudaice trebuie să fi fost fireşti, în înfruntarea generală a sectelor din vremea lui Pavel; chiar şi în zilele noastre, un rabin, de orice ascultare ar fi el -ortodoxă (conservatoare) sau liberală – nu este niciodată întâmpinat fără rezervă sau fără riscuri într-o sinagogă de altă tendinţă decât a lui.

Oricare ar fi „antilegalismul” lui Pavel, acesta trebuie să fi părut mai puţin grav în ochii învăţătorilor fariseismului decât alegorismul sistematic al lui Filon, de exemplu. Iar Pavel, în orice caz, nu le-a cerut niciodată iudeilor să se lepede de Lege. El dorea mai cu seamă ca practicarea Legii să nu se facă fără credincioşie şi fără iubire (2 Co 1, 24) şi, de drept, aceste porunci nu erau obligatorii pentru păgânii convertiţi. El însuşi îl circumcide pe Timotei – fiul unei evreice şi al unui păgân – arătându-se fidel astfel definiţiei stricte a legii fariseilor. La întoarcerea din misiunile sale în diaspora, înţelege să dovedească pe faţă că şi el se comportă ca un păstrător credincios al legii şi celebrează, în mod public, la Templul din Ierusalim riturile de curăţire.

Ce înseamnă pentru Sfântul Pavel respingerea lui Israel Pavel este şi mai adânc iudeu atunci când face istorie şi anume istoria poporului său, temelia gândirii sale teologice. Respingerea lui Israel la care se referă nu este noţiunea teologică ce îşi va face loc treptat îo I gândirea creştină (în secolul al I-lea, al I-lea şi chiar mai mult în al IV-lea, după convertirea lui Constantin), ci dura realitate politică a dominaţiei romane, din pricina căreia sufereau crunt toţi iudeii din lume şi din pricina căreia va ajunge să moară şi Pavel, nu răstignit, ca Iisus şi ca Petru, ci decapitat, ca unul ce avea din naştere privilegiul de a fi cetăţean roman. Decapitat ca fiu al lui Israel şi ca unul ce îi slujea lui Iisus, cu totul alt rege decât Cezar, cu totul alt Dumnezeu decât zeii Romei – al lui Avraam şi al lui Iisus.

Andre Chouraqui Pavel şi Faptele Apostolilor Astăzi, când studiem un autor recent, ne slujim de două tipuri de izvoare: pe de o parte, opera lui, pe de altă parte – biografia sau biografiile lui. Pentru a-l studia pe Sfântul Pavel, ni se pare de la sine înţeles să folosim aceeaşi tehnică, adică să-l folosim epistolele şi, deopotrivă, biografia scrisă de Luca în Faptele Apostolilor. Dar, într-o atare întreprindere, nu proiectăm cumva cam prea lesne criteriile noastre de azi asupra unor scrieri dintr-o altă epocă şi dintr-o altă civilizaţie? Putem noi, în speţă, citi Faptele Apostolilor ca pe o carte istorică în sensul actual al cuvân-tului? Este oare atât de vădit că autorul Faptelor este „doctorul cel iubit” din Coloseni 4, 14?