Partea a doua

spuse îngrozit că Fabricio se simţea foarte rău.

ibia se mai putea ţine pe picioare. Porni în căuta-

Iiiului ei, bunul abate don Cesare, pe caTe-1 găsi,

tîrziu, în capelă, cufundat în rugăciune ; chipul

ivaşit. Clopotul sună pentru cină. în timpul me-

doi fraţi nu schimbară o vorbă ; doar spre

cinei, generalul îi spuse ceva abatelui, pe un i ic acru. Acesta aruncă o privire servitorilor,

nă.

iiinule general, spuse don Cesare guvernato­rii onoarea să te anunţ că părăsesc cetăţuia :

demisia, ivo ! Bravissimo .' Ca să mă faci suspect !... Şi

rogu-te ? nştiinţa.

i eşti decît un şoarece de biserică .' Habar nu ¹ eea onoare.

253
[cer, f_oarfe ^

duri prin minte, Fabricio simţi cum Clelia încerca se smulgă înbrăţişării lui.

— Nu am încă dureri, îi spuse el, dar curind vor doborî la picioarele tale ; ajută-mă să-mi sufletul.

— Tu eşti singurul meu prieten pe lume .' îi spuţ ea, voi muri cu tine. Şi îl strînse în braţe, tremurîti înfiorată.

Era atît de frumoasă, pe jumătate despuiată şi starea aceea de dezlănţuire pătimaşă, încît Fabric nu-şi putu stăpîni o pornire mai presus de voinţa Nu întîmpină nici o împotrivire.

în înflăcărarea patimii şi a generozităţii de care cuprins cînd atingi culmile fericirii, îi spuse, fără se mai gîndească :

— Nu trebuie ca o minciună nedemnă să \ rească cele dintîi clipe ale fericirii noastre. Fără cur tău, n-aş mai fi acum decît un cadavru, sau m-aş: pradă celor mai cumplite chinuri ; dar ai intrat cînd mă pregăteam de masă şi n-am avut timpul gust din mîncare.

Fabricio stărui asupra groaznicei privelişti ce i s fi înfăţişat, ca să înlăture mînia pe care începea citească în ochii ei. Cleîia se uită cîteva clipe la! luptîndu-se cu două porniri aprige şi potrivnice, apoi] căzu la piept. în gang se auzea larmă mare ; cele uşi de fier erau trîntite cu zgomot şi glasuri îndîr mai mult răcneau decît vorbeau.

— Ah, dacă aş avea arme ! strigă Fabricio ; a tre să le predau, ca să mi se dea voie să intru. De t seamă că vin să mă ucidă .' Rămîi cu bine, Clelia, binecuvîntez moartea, de vreme ce ea mi-a adus jul fericirii mele. Clelia îl sărută şi îi dădu ui pumnal, a cărui lamă nu era cu mult mai lungă aceea a unui briceag.

256

Nu te lăsa omorît, îi spuse ea, apără-te pînă în clipă ; dacă unchiul meu, abatele, aude, te va Iiindcă e curajos şi cinstit. Mă duc să-i vorbesc. |»|uinînd aceasta, se repezi la uşă.

I >acă n-ai să fii ucis, îi mai spuse ea cu mîna pe uşii şi întorcîndu-şi spre el privirile învăpăiate, mai curînd să mori de foame, decît să te atingi ce fel de mîncare. Ţine pîinea asta mereu la lomotul se apropia ; Fabricio o luă în braţe şi o

0 parte, apoi, deschizînd furios uşa, se aruncă ..iiiţa cu cele şase trepte de lemn. Ţinea în mînă ii pumnal cu prăsele de fildeş şi fu cît pe-aci să

iinjld cu el tunica generalului Fontana, aghiotantul lui, care se dădu repede înapoi şi strigă speriat:

1 eu vin să vă salvez, domnule del Dongo.

urcă înapoi cele şase trepte şi, băgînd capul în cameră, spuse : „Foniana vine să mă sal-. apoi, întorcîndu-se spre generalul rămas pe de lemn, îi ceru, cu răceală, toate lămuririle, ¹ i I totodată să-i ierte o primă pornire de mînie. \n vrut să mă otrăvească ; mîncarea de colo era i ; am avut chibzuinţă să n-o ating, dar mărturi-procedeul acesta m-a revoltat. Auzindu-vă ur-i crezut că veneau să-mi dea lovitura de graţie ».il n Ic. Domnule general, vă rog să porunciţi ca ni-»'■ nu intre în camera mea : s-ar putea ca otrava i bunul nostru principe trebuie să afle totul. (ii in ralul, galben la faţă şi uluit, dădu poruncile, ll)i. .Ic Fabricio, temnicerilor aleşi pe sprinceană, >•> ii hi mau. Aceştia, mofluzi că se descoperise otrava, i' ii hi să coboare ; o luară înainte pe scară, ca şi E hi h vrut să nu stînjenească trecerea aghiotantu-de suveran, dar, în realitate, ca să şteargă H|, Spre marea mirare a generalului Fontana, Fa-

'lin Parma, voi. II

257,

bricio zăbovi un sfert de oră pe scăriţa de fier încolăcea în jurul stîîpului de la parter ; voia să-i timp Cleliei să se ascundă la etajul întîi.

Ducesa fusese aceea care, după o serie de den nebuneşti, izbutise să obţină trimiterea generalului tana la fortăreaţă ; şi izbutise numai din mtîn După ce se despărţise de contele Mosca, la fel de riat ca şi ea, alergase la palat. Principesa, care nu; suferi energia, fiindcă i se părea o dovadă de vulj tate, o socoti nebună şi nu se arătă de fel dispus încerce, în favoarea ei, un demers ce nu intra în ceiurile sale. Ducesa, înnebunită, plîngea cu hohc spunea necontenit :

— Dar, doamnă, într-un sfert de ceas Fabricio mort, răpus de otravă.

Văzînd desăvîrşitul sînge rece al principesei, simţ de disperare, îşi pierde minţile. Nu-i trecu nici oi prin minte gîndul moral care i-ar fi venit, cu sigur oricărei femei crescute într-una din acele religii nordului, care admit cercetarea de sine : „Am fol cea dintîi otrava şi pier prin otravă." în Italia, gin rile de acest soi, în clipele extreme, par o glur proastă calitate, aşa cum în împrejurări asemănaţi ar apărea un joc de cuvinte, la Paris.

In culmea deznădejdii, ducesa alergă, la întîmp| în salonul unde stătea marchizul Crescenzi, car seara aceea era de serviciu. La înapoierea duce Parma, marchizul îi mulţumise cu toată căldura demnitatea de cavaler de onoare, la care, fără aji ei, n-ar fi putut visa niciodată. Asigurările de de ment fără margini nu lipsiseră din partea lui. Dţ se repezi la el cu aceste cuvinte :

— Rassi a pus la cale otrăvirea lui Fabricio, car află în fortăreaţă. Ia în buzunar ciocolată şi ^ apă pe care am să ţi-o aduc eu. Du-te la redă-mi viaţă, spunînd generalului Fabio Conţi

258

a cu fiica lui, dacă ira-ţi îngăduie să dai, cu

tale, apa şi ciocolata lui Fabricio. izul se îngălbeni şi chipul lui, departe de a se la auzul acestor cuvinte, expfimă nehotărîrea nevolnică. Răspunse că nu~i venea să creadă imă atît de groaznică putea fi săvîrşită într-un de moral ca Parma, unde domnea un principe de mare, şi altele de acest fel. Pe deasupra, mai 1.1 şi foarte pe îndelete toate aceste argumente ie. într-un cuvînt, ducesa îşi dădu seama că avea face cu un om cumsecade, dar peste măsură de •_;i care nu se putea hotărî să întreprindă ceva. După i;ai de fraze de acest soi, întrerupte de exclama­şi bdătoare ale doamnei Sanseverina, îi veni în o explicaţie foarte nimerită : jurămîntul, prestat te de cavaler de onoare, îl oprea să se amestece in.clile împotriva conducerii statului.

iar putea închipui neliniştea, groaza ducesei,

li că timpul zboară ?

cârcă măcar să-1 vezi pe guvernator, spune-i urmări pînă şi în iad pe ucigaşii lui Fabricio i... P»/nădejdea dădea şi mai multă putere darului de al ducesei, dar înfăţişarea ei rătăcită îl speria e marchiz şi-î făcea şi mai nehotărît ; după |i f-.iv, era mai puţin dispus să întreprindă ceva decît

lipă.

unită, ajunsă la limitele deznădejdii şi ştiind

guvernatorul nu se va împotrivi cu nimic unui

le bogat, ducesa merse pînă acolo îneît căzu

K'riiuiichi la picioarele lui. Nevolnicia marchizului

*> ■ i păru şi mai mare ; la vederea acestui ciudat

Ml I, îi fu frică să nu fie compromis fără să-şi dea

se petrecu atunci un lucru neaşteptat: om

■;in fire, marchizul fu mişcat s-o vadă plîn-

vnuncheată la picioarele lui, pe femeia aceea

|t ' ioasă şi mai ale; atît de puternica.

259

„Poate că într-o zi şi eu, nobil şi bogat, voi fi It picioarele unui republican l" Marchizul începu şi J să plîngă şi, în cele din urmă, se învoiră C3 ducesJ în calitatea ei de mare maestră a curţii, să meargă el la principesă care, la rîndul ei, să-i îngăduie ducă lui Fabricio un coşuleţ în care, chipurile, nu I şti ce se află.

Seara, în ajun, înainte ca ducesa să afle trăsnaia care o făcuse Fabricio întorcîndu-se în fortăreaţă, reprezentase iarăşi la curte o commedia dell'arte; şi pr cipele, care păstra întotdeauna pentru sine rolurile îndrăgostit al ducesei, se arătase atît de înflăcărat bind de simţămintele sale, încît ar fi părut caragli dacă în Italia, un om înflăcărat, şi mai ales un princ ar putea fi vreodată caraghios I

Suveranul, foarte sfios, dar continuînd să ia foart serios tot ceea ce privea dragostea, o întîlni pe sălile palatului pe ducesă, care îl tîra după ea, la] cipesă, pe marchizul Crescenzi, cu desăvîrşire

Văzînd-o, fu atît de uluit şi de zăpăcit de fr ţea tulburătoare pe care deznădejdea o dădea maestre a curţii, încît, pentru prima dată în viaţa dovedi tărie de caracter. Cu un gest imperios, îi semn marchizului să se îndepărteze, şi începu să-i ducesei o declaraţie de dragoste în toată legea, ticluise, se vede, mai dinainte şi mai de mult, fiii; în unele privinţe, era foarte chibzuită.

— Deoarece îndatoririle rangului meu mă împie să-mi ofer suprema fericire de a vă lua în căsătorie, gata să vă jur pe sfînta cuminecătură că nu mă căsători niciodată fără încuviinţarea dumneavc scrisă. Ştiu bine, adăugă el, că vă fac să pierdeţi unui prim-ministru, om de duh şi foarte plăcut; totuşi, el are cincizeci şi şase de ani, iar eu abia în nesc douăzeci şi doi. Sînt încredinţat că v-aş jig aş merita refuzul dumneavoastră, dacă v-aş vort

J26O

■ străine de dragoste ; dar toţi cei ce ţin la bani, tea mea, vorbesc cu admiraţie de dovada de dra-pe care v-o dă contele, lăsîndu-vă la dispoziţie îi aparţine. Aş fi prea fericit să-1 pot imita din i punct de vedere. Dumneavoastră aţi da o mai .i întrebuinţare ca mine averii mele şi aţi dispune In întregime de suma anuală vărsată de miniştrii mei oratorului general al coroanei ; în felul acesta, o/oastră, doamnă ducesă, aţi hotărî sumele pe aş avea de cheltuit în fiecare lună. Ducesa găsea > mântuitele acestea cumplit de lungi ; primejdia care trecea Fabricio îi sfîşia inima. - Dar, excelenţă, nu ştiţi, strigă ea, că în clipa Fabricio e pe cale de a fi otrăvit, Ia fortăreaţă .' »lv.ili-l / Cred totul.

tuirea acestei fraze era de o lipsă de îndemînare La auzul cuvîntului „otravă", toată spontaneita-toată buna-credinţă pusă de acest biet prinţ în Mrea cu ducesa, se topiră cît ai clipi din ochi ; a Sanseverina nu-şi dădu seama de lipsa ei de J i decît atunci cînd nu o mai putu îndrepta, şi deznă-ei crescu şi mai mult. „Dacă n-aş fi pomenit de îşi spuse ea, îmi dăruia libertatea lui Fabricio. I .ihricio, dragul meu / adăugă ea, aşa a fost scris,

să-ţi străpung inima cu prostiile mele .'" ■ Puccsa trebui să cocheteze îndelung cu principele ca ■ ă să se reîntoarcă la cuvintele lui de dragoste Hllciirată ; dar înţelese că el rămăsese adînc şi neplă-piesionat. într-adevăr, creierul lui era singurul orbea ; inima îi fusese îngheţată, mai întîi de otrăvirii în sine, apoi de altul, la fel de usturător I dintîi : „Se dă otravă în principatele mele, şi i să mi se spună nimic .' Rassi vrea, prin ur-Bfr. sil mă dezonoreze în ochii Europei .' Şi dumnezeu mi va fi dat să citesc, luna viitoare, în jurnalele

IS /"

261

Deodată, în timp ce inima acestui tînăr atît de tăcea, mintea iui ajunse la un gînd limpede.

— Scumpă ducesă .' Ştiţi cît ţin Ia dumneavoasţ Groaznica dumneavoastră presupunere în legătură ( otrava nu este întemeiată, aşa cel puţin, îmi plac cred ; dar ea îmi dă, totuşi, de gîndit, mă face apr să uit pentru o clipă dragostea pătimaşă pe care port, singura pe care am încercat-o în viaţă. îmi seama că nu sînt prea atrăgător ; nu sînt decît un foarte îndrăgostit; dar puneţi-mă, totuşi, la încerc

Principele se însufleţea simţitor, în timp ce verb astfel.

— Salvaţi-1 pe Fabricio, alteţă, şi cred totul .' îndoială, sînt călăuzită de temerile nebuneşti ale inimi de mamă ; dar porunciţi de îndată ca Fabricio fie scos din temniţă şi adus aici să-1 văd. Dacă mai încă în viaţă, trimiteţi-1 de la palat la închisoarea şului, unde poate rămîne luni întregi, dacă alt voastră o doreşte, pînă va fi judecat.

Ducesa văzu cu deznădejde că, în loc să încuviiiî printr-un simplu cuvînt un lucru atît de firesc, pr pele se înnegura : era foarte roşu la faţă, se ui! ducesă, apoi pleca ochii şi obrajii îi păleau. Tean otravă, adusă în discuţie într-un chip atît de puţin cit, trezise în mintea lui un gînd demn de tatăl Iu de Filip al II-lea, dar nu îndrăznea să şi-1 exprir

— Iată, doamnă, spuse el în cele din urmă, silă şi pe un ton foarte puţin curtenitor, dumneavc mă priviţi de sus, ca pe un copil, ba chiar mai ca pe o fiinţă lipsită de farmec. Ei bine f am spun un lucru groaznic, dar care mi-a fost sugerat în clipa aceasta de patima adîncă şi adevărată pe c o nutresc pentru dumneavoastră. Dacă aş cred. puţin întemeiată povestea cu otrava, aş fi Iu acum măsuri ; datoria aceasta ar fi fost lege mine. Dar nu văd, în cererea dumneavoastră,

262

:ie pătimaşă al cărei rost, cer îngăduinţa să v-o ! întrezăresc prea faine. Vreţi să iau o hotă-ă să mă sfătuiesc cu miniştrii mei, cu care dom-ia de trei luni .' îmi cereţi să fac o mare abatere l.i felul meu obşinuit de a proceda pe care, mărturi-socot foarte chibzuit. în clipa aceasta, dum­itră, doamnă, sînteţi monarhul absolut, îmi daţi pentru un lucru care înseamnă totul pentru 'ar peste un ceas, cînd fantasmagoria otrăvii, ni visul acesta urît se va fi spulberat, prezenţa mea v.i părea supărătoare şi mă veţi dizgraţia. Ei bine, i, am nevoie de un jurămînt: jurafi-mi că dacă

0 vă este dat viu şi nevătămat, voi obţine de la !voastră, de azi în trei luni, tot ceea ce dra-mea poate dori mai mult; mă veţi face fericit tă viaţa, punîndu-mi la dispoziţie un ceas din

înneavoastră — veţi fi a mea. ;pa aceea, orologiul castelului bătu orele două. ace că e prea tîrziu", îşi spuse ducesa, lur / strigă ea cu privirea rătăcită. De îndată, le fu un alt om ; alergă la capătul galeriei, unde illa salonul aghiotanţilor.

nerale Fontana, du-te în galop la fortăreaţă, cît păţi mai repede în camera unde este închis

1 del Dongo şi adu-mi-I aici. Trebuie să-i vor-i douăzeci de minute, dacă se poate chiar în rezece.

nerale, strigă ducesa, care-I urmase pe principe,

I minut îmi poate hotărî soarta. Am primit un raport,

sigur, care mă face să tremur că Fabricio va fi

iS(rigă-i, de îndată ce crezi că-ţi va putea auzi |i/l, s.i nu mănînce. Dacă a şi mîncat, pune-I să pune-i că i-o cer eu; dacă e nevoie-r fă-o cu ne-i că vin şi eu îndată după dumneata şi, ere-ii rămîn îndatorată pe viaţă.

263

— Doamnă ducesă, calul meu e gata înşeuat; tre drept un bun călăreţ; dacă alerg în galop, voi fi fortăreaţă cu opt minute înaintea dumneavoastră.

— Şi eu, doamnă ducesă, strigă suveranul, \ patru din aceste opt minute.

Aghiotantul se şi făcu nevăzut; era un om care avea alt merit decît de a şti să călărească. De cum închise uşa în urma lui, tînărul principe, care p3 acum să aibă personalitate, luă mîna ducesei.

— Binevoiţi, doamnă, spuse el cu înflăcărare, veniţi cu mine la capelă. Ducesa, înmărmurită pe prima dată în viaţa ei, îl urmă fără o vorbă. Ernes V-Iea străbătu cu ea, în fugă, toată galeria cea ma palatului, capela aflîndu-se la celălalt capăt. Ajuns capelă, îngenunche aproape în aceeaşi măsură în f ducesei, ca şi în faţa altarului.

— Repetaţi jurămîntul, spuse el cu patimă ; dacă i fi fost dreaptă, dacă această nenorocită situaţie suveran nu mi-ar fi dăunat, mi-aţi fi dăruit, din pentru dragostea mea, ceea ce-mi datoraţi acum fii» aţi jurat.

— Dacă-1 revăd pe Fabricio neotrăvit, dacă de în opt zile se mai află în viaţă, dacă alteţa-sa îl meşte coadjutor al arhiepiscopului Landriani, cu dre de a-i urma în scaun, voi călca în picioare totul, cinst şi demnitatea mea de femeie, şi voi aparţine altef sale.

— Dar, scumpă prietenă, spuse principele cu un

în care se amestecau în chip hazliu sfiala dragostcH neliniştea, mi-e teamă de vreo cursă pe care nu o d« buiesc, dar care ar putea să-mi spulbere fericire, gîndu-mă. Dacă arhiepiscopul mi se împotriveşte cuofl cu unul din acele argumente bisericeşti şi face cuniy să tărăgănească lucrurile ani întregi, ce se va întîmjj cu mine ? Vedeţi că eu mă port cu o totală bună-c dinţa ; vă veţi purta oare, cu mine, ca o mică iezuit

264

— Nu, voi fi de bună-credinţă ; dacă Fabricio e scă-l'.n şi dacă, folosind toată puterea, îl faceţi coadjutor |l viitor arhiepiscop, mă dezonorez şi sînt a dumnea­ei. Alteţa-voastră îşi ia angajamentul să pună

fi/wbaf pe marginea unei cereri pe care monseniorul nilucpiscop i-o va înfăţişa peste opt zile?

— Vă dau dinainte o iscălitură în alb, domniţi asu-l'i.i mea şi asupra principatelor mele, spuse principele Bfind de fericire şi pierzîndu-şi cu totul cumpătul. Aj'oi îi ceru să mai jure o dată. Era atît de tulburat,

îşi uită de sfiala lui înnăscută şi acolo, în capela l'.il.iiului unde se aflau, îi spuse în şoaptă ducesei lu­mi ii care, rostite trei zile mai înainte, i-ar fi schimbat i ii totul părerea ce o avea despre el. Dar în clipa , groaza primejdiei ce-1 ameninţa pe Fabricio ■cepea să facă loc silei pricinuite de făgăduiala ce-i

smulsă.

Pucesa era copleşită de ceea* ce făcuse. Dar nu sim-Mta încă toată cumplita amărăciune a legămîntului D«tit, fiindcă mintea îi era stăpînită de un singur generalul Fontana va mai ajunge oare la timp ? Ca să scape de declaraţiile nebuneşti ale acestui Copilandru Şi ca să schimbe vorba, admiră un tablou 11 al lui Parmegiano, care se afla deasupra alta­rului capelei.

— Fiţi atît de bună şi îngăduiţi-mi să vi-1 trimit n. .1 ,i, spuse suveranul.

[ — Primesc, exclamă ducesa, dar lăsaţi-mă să alerg itîmpinarea lui Fabricio. privirea rătăcită, porunci vizitiului să mîie în cailor. Pe podul de peste şanţul cu apă, ce încon-.irtăreaţa, se întîlni cu generalul Fontana şi cu io ; ieşeau pe jos. Ai mîncat ?

I — Printr-o minune, nu.

265

Ducesa se aruncă de gîtul lui şi căzu într-leşin care ţinu o oră, făcîndu-i pe cei din jur tremure mai întîi pentru viaţa, apoi pentru ju cată ei.

Guvernatorul Fabio Conţi îngălbenise de mînie vederea generalului Fontana : arătase atîta îndără| nicie în executarea poruncii suveranului, încît, cele din urmă, aghiotantul, care bănuia că duce avea să joace rolul de amantă domnitoare, se supă de-a binelea. Guvernatorul chibzuise să prelungeas două sau trei zile boala lui Fabricio şi iată, spunea el, că generalul, un om de la curte, îl găsi pe acest neobrăzat zvîrcolindu-se în durer care mă răzbună de fuga lui.

Cufundat în gînduri, Fabio Conţi se oprise întîi la corpul de garda de la parterul Turnului Fa nese, de unde se grăbise sa-i gonească pe soldat nu voia ca scena ce avea să urmeze să aibă martori Cinci minute după aceea, rămăsese împietrit de rare, auzindu-1 pe Fabricio vorbind cu generalul Foi tana şi descriind vioi şi sprinten închisoarea. Se cuse nevăzut.

Fabricio se arătă un desăvîrşit gentleman în trevederea sa cu suveranul. In primul rînd, ţinu i nu aibă nicidecum aerul unui copil care se spe fără rost. Cînd principele îl întrebă, plin de but tate, cum se simte, el răspunse :

— Ca un om, alteţă serenisimă, care moare de foame, fiindcă, din fericire, nu s-a atins nici dv carea de la prînz, nici de cea de la cină. După c avu cinstea să-i mulţumească suveranului, ceru voirea să facă o vizită arhiepiscopului, înainte de se duce la închisoarea oraşului. Principele se făcug alb ca varul cînd, în capul lui de copil, îşi făc loc gîndul că povestea cu otrava nu era chiar născocire a închipuirii ducesei. Frămîntat de gîndi

266

chinuitor, nu' răspunse numaidecît cererii Iui >iicio de a i se îngădui să-1 vadă pe arhiepiscop, aceea, se simţi dator să-şi răscumpere lipsa de ■n(ie prin multe politeţi.

Plecaţi singur din palat, domnule, circulaţi pe capitalei mele fără nici o pază. Pe la ceasu­ri Ir zece sau unsprezece, vă veţi prezenta la închisoare, Hule trag nădejde că nu veţi rămîne multă vreme. Pupă această zi mare, cea mai însemnată din viaţa suveranul se socotea un mic Napoleon : citise ndcva că marele om se bucurase de atenţiile mai tiultora din femeile frumoase de la curtea lui. O c era Napoleon datorită succeselor sale, prin-llpde îşi aminti că se mai dovedise Napoleon şi în »fli;iia gloanţelor. Inima îi era încă îmbătată de uitării lui faţă de ducesă. Convingerea că izbu-:va foarte greu făcu din el, timp de cincispre-iîe, un alt om; se arătă plin de înţelegere f.iţ.i de argumentele generoase şi fu întrucîtva om

.iracter.

Primul lucru pe care-I făcu, a doua zi, fu să ardă liploma de conte pregătită pentru Rassi şi care Ijtcpta de o lună, în sertarul mesei de lucru, sem-ira lui. Destitui apoi pe generalul Fabio Conţi şi-i ^locuitorului, colonelul Lange, să afle adevărul ntipra otrăvirii. Lange, un bun militar polonez, băgă Hpaitna în temniceri şi-x aduse la cunoştinţă princi­pelui că se încercase otrăvirea domnului del Dongo, masa de prînz, şi că se luaseră măsuri şi mai e pentru masa de seară ;-fără sosirea genera^ ui Fontana, domnul deî Dongo ar fi fost pierdut, hunipele se făcu pămîntiu ; cum era, într-adevăr, larte îndrăgostit, se mîngîie la gîndul că putea să-şi „Din întâmplare, l-am scăpat cu adevărat de moarte pe domnul del Dongo, şi ducesa nu va

267.

îndrăzni să nu se ţină de cuvîntul dat". îi veni, apoi,] şi un alt gînd : „Meseria mea e mult mai grea decîc aş fi crezut. Toată lumea recunoaşte că ducesa este foarte deşteaptă; am să fac în aşa fel ca politica să meargă mînă în mînă cu inima mea. Ar fi mi­nunat dacă ar primi să-mi fie prim-ministru."

Seara, principele era atît de mîniat de grozăviile' pe care le descoperise, încît nu vru să mai iasă pej scenă.

— Aş fi atît de fericit, îi spuse el ducesei, dacă ai vrea să domneşti peşte principatele mele, aşa cum domneşti peste inima mea .' Pentru bun început, amj să-ţi povestesc cum mi-am petrecut ziua. Şi îi po-j vesti cu de-amănuntul : arderea diplomei contelui Rassi, numirea lui Lange, raportul acestuia asupra în­cercării de otrăvire şi cîte altele. Găsesc că am pre puţină experienţă ca să domnesc. Contele mă jigneş cu glumele lui, mă ia peste picior pînă şi în consiliid şi spune pretutindeni, în societate, lucruri pe care/ ştiu că dumneata o să le negi : pretinde că sînt um copil pe care-1 duce de nas unde vrea el. Sînt prin* cipe, doamnă, dar mai înainte de toate sînt om, şlj lucrurile acestea mă supără... Pentru ca poveştile domJ nului Mosca să nu pară adevărate, am fost pus im iau în guvern pe ticălosul acesta primejdios de Rassi, şi iată acum că generalul Conţi îl mai crede încă j atît de puternic, încît nu îndrăzneşte să mărturisească că dînsul şi marchiza Raversi l-au pus să-1 otrăvea^H pe nepotul dumitale. Aş avea mare poftă să-1 dau pe Fabio Conţi pe mîna tribunalelor; judecătorii! o să vadă dacă este" sau nu vinovat de încercarea de otrăvire.

— Dar, excelenţă, aveţi judecători ?

— Cum ? exclamă principele mirat.

— Aveţi jurişti foarte învăţaţi, care trec pe stradl cu aere solemne; dar de judecat vor judeca întotJ

268

dea una aşa cum le va dicta partidul cel mai pa-

ic de la curte

In timp ce principele, indignat, rostea fraze ce-i dovedeau mai mult neştiinţa decît înţelepciunea, du­cesa îşi spunea •

„Este în interesul meu să las ca Fabio Conţi să fie dezonorat ? Nu. De o mie de ori nu ; căsătoria fiicei lui cu neisprăvitul acela de treabă de marchiz

enzi ar fi atunci zădărnicită."

Asupra acestui subiect, urmă un dialog nesfîrşit

fui re ducesă şi suveran. Acesta fu orbit de admiraţie.

De hatîrul căsătoriei Cleliei Conţi cu marchizul Cres-^

dar numai cu această condiţie anume, îl iertă

, j.cneral, dar, la sfatul ducesei, îl surghiuni pînă în

căsătoriei fiicei sale. Ducesa credea că nu-1 mai

Iubeşte pe Fabricio ca o îndrăgostită, dar dorea to-

cu patimă, căsătoria Cleliei Conţi cu marchizul ;

poate că, în această dorinţă, să fi fost şi un dram de nă^

Ji'jde că astfel, Fabricio are să o uite, puţin cîte puţin.

Beat de fericire, principele voia, în seara aceea,

.1 I destituie cu mare tărăboi si pe ministrul Rassi,

Ducesa îi spuse, rîzînd:

— Cunoaşteţi o zicală a Iui Napoleon ? Un om l/lat într-un loc înalt, spre care toată lumea are

i aţintiţi, trebuie să se ferească de gesturile pite. Dar s-a făcut tîrziu, să lăsăm treburile politice

ane.

Voia să cîştige timp şi să se sfătuiască cu con-

< ăruia îi povesti în amănunt toată convorbirea

. < cu suveranul, trecînd însă peste desele aluzii ale

ia la o făgăduială care acum, ei, îi otrăvea zilele.

a îşi închipuia că se va dovedi atît de nepre-:

îneît să poată obţine de la principe o amînare Ia

it. „Dacă ai barbaria să vrei să mă supui la

ă umilinţă, pe care nu ţi-aş putea-o ierta niciodată.

a doua zi voi părăsi pentru totdeauna principatele", avea ea de gînd să-i spună.

Cînd ducesa îi ceru sfatul asupra soartei Iui j contele se arătă foarte filozof. Drept care, generalul Fabio Conţi si ministrul de Justiţie plecară într-o călă­torie în Piemont.

O greutate puţin obişnuită se ivi în privinţa prc cesului Iui Fafcricio : judecătorii voiau să-J achite pr' aclamaţii, cliiar de la prima înfăţişare. Contele fcr bui să-i ameninţe, pentni ca procesul să ţină c puţin opt zile ţi judecătorii să-fi dea osteneala l asculte teri martorii. „Oamenii aceştia sînt întol dea una aceiaşi", spuse el.

A doua zi după achitare, Fabricio del Dongo fj ocupă, în sfîrsit, postul de mare vicar al bunului i liiepj'scop Landriani. în aceeaşi zi, principele semi scrisorile necesare pentru ca ti'nărul del Dongo poată fi numit coadjutor cu drept de a urma la jilţ* arhiepiscopal si, două Juni mai tîrziu, Fabricio li primire si acest loc.

Toată lumea o felicita pe ducesă pentru aerul re-1 cules al nepotului ei; adevărul e că Fabricio era p. de deznădejde. Chiar a doua zi după liberarea li urmată de destituirea si surghiunul generalului Fabio Conţi, precum şi de înalta favoare de care dn^H dovedise că se bucură la curte, Clelia îşi căutase adă­post la mătuşa ei, contesa Contarini, o femeie foarte bogată, foarte bătrînă şi care mi avea decît o gură grijă pe lume : sănătatea ei. Clelia ar fi p să-1 vadă pe Fabricio ; dar cineva care n-ar fi ştivM de jurămîntul ei de mai înainte si care ar fi văzut-o cum se poarta acum, ar fi putut crede că, o dat! | cu primejdiile care-1 ameninţaseră pe iubitul ei, în-j cetase şi dragostea pentru dînsul. Fabricio nu numai că trecea, cît de des îi îngăduia cuviinţa, prin fafijj palatului Contarini, dar izbutise, cu nesfîrşite greu*.

270

să închirieze o cămăruţă peste drum de feres-de ia primul etaj. O dată, Cielia ieşise într-o doară ereasîră, ca să vadă trecînd o procesiune, dar fa îşi clipă se retrăsese înspăimântată : îl zărise pe -•io îmbrăcat în negru, dar ca un lucrător foarte c, privind-o de Ja una din ferestrele magherniţei, avea, în Ioc de geamuri, hîrtie dată cu unde-lemn, ca ferestrele Iui din Tumul Farnese. Fabricio ar h vrut să se convingă că fugea de el din pricina diz­graţiei tatălui ei, pe care lumea o atribuia ducesei, J.ir cunoştea prea bine o altă pricină a-îndepărtării nimic nu-i putea alina mîhnirea. I bucurase nici achitarea, nici instalarea într-un cu atît de înalte atribuţii, cele dintîi pe care i să le exercite, şi nici măcar curtea stăruitoare Iv care i-o făceau toate feţele bisericeşti şi toţi bise-ii din eparhie. Cochetul apartament, pe care-J ia la palatul Sanseverina, se dovedi neîncăpător. Spre marea ei plăcere, ducesa fu silită să-i cedeze fnireg catul al doilea al palatului şi încă două fru­moase saloane de la catul întîi, mereu pline de fe­lurite personalităţi, care aşteptau să poată să se plo­conească în faţa tînărului coadjutor. Clauza moşte­nirii jilţului arhiepiscopal produsese o impresie ne­maipomenită în toată ţara ; lui Fabricio i se recu­noşteau acum drept virtuţi tot ce era de neclintit \n firea Iui şi care altădată îi indigna atîta pe săr-

i i curteni neghiobi.

Pentru Fabricio fu o serioasă lecţie de filozofie

că rămînea cu desăvîrşire rece Ia toate acele

i şi se simţea mult mai nenorocit în aparta-

î acesta somptuos, cu zece lachei purtmd li-

> ua casei, decît în celula de scînduri din Turnul Far-

"■ t, înconjurat de doi temniceri respingători şi te-

■tfndu-se necontenit să nu fie omorît. Mama şi sora

eesa V***, care veniră la Parma să-1 vadă

271

în plină glorie, fură izbite de adînca lui tristeţe. Marchiza del Dongo, acum femeia cea mai puţin vi­sătoare, fu atît de speriată, încît crezu că în Tumul Farnese i se dăduse o otravă care lucra cu încetul. Cu toată extrema ei discreţie, socoti de datoria sa să-i vorbească despre această tristeţe atît de neobiş­nuită, dar Fabricio nu-i răspunse decît prin lacrimi.

O sumedenie de beneficii, urmare a strălucitei sale situaţii, nu produceau asupra lui nici o impresie, cel mult îl îndîrjeau. Fratele lui, omul acela vanitos şi cu inima cangrenată de cel mai josnic egoism, îi scrise o scrisoare de felicitare, aproape oficială, la care adău­gase un mandat de cincizeci de mii de franci, pen­tru ca să poată, îi spunea proaspătul marchiz, să-şi cumpere cai şi o trăsură demnă de numele lui. Fa­bricio trimise această sumă surorii sale mai mici, care n-o nimerise prea bine în căsătorie.

Contele Mosca pusese să se traducă în italieneşte genealogia familiei Valserra del Dongo, publicată pe vremuri în latineşte de arhiepiscopul Parmei, Fabri­cio. O tipări într-un exemplar somptuos, cu textul latin alături de cel italienesc ; gravurile fuseseră re­produse în minunate litografii executate la Paris, iar' la dorinţa ducesei, un frumos portret al lui Fabricio fusese pus faţă în faţă cu acela al bătrînului arhie- 1 piscop. Această traducere fu considerata ca fiind fă­cuta de Fabricio în timpul primei sale întemniţări. Dar totul era mort în inima eroului nostru, chiar vanitatea atît de firească omului; nu-şi dădu oste neala să citească nici o singură pagină din această lucrare ce i se atribuia. Situaţia lui îl sili, însă, să j dăruiască un exemplar, foarte frumos legat, principeluiT Acesta se socoti, la rîndul său, dator sa-i acorde un soi de despăgubire pentru cumplita moarte care trecuse la un pas de el şi-i acordă dreptul de a intra oficial în'J camera sa, favoare ce conferă titlul de excelenţii.

j pi toi ui al douăzeci şi şaselea

Singurele clipe în care îi era dat lui Fabricio să se u.ii smulgă, cît de cît, din întunecata lui restrişte, cele petrecute în dosul geamului cu care în­locuise hîrtia dată cu untdelem, la un ochi al fe-mitrei cămăruţei de peste drum de palatul Conta-iim, unde după cum se ştie, locuia acum Clelia. De mul părăsise fortăreaţa, o zărise arareori şi de fiece fusese adînc îndurerat de schimbarea ei izbi-i are, ce părea să nu prevestească nimic bun. De cînd lise, trăsăturile Cleliei luaseră un caracter- de lobleţe şi de gravitate într-adevăr demn de luare-nminte ; acum i-ai fi dat treizeci de ani. în această ».liiinbare, atît de puţin obişnuită, Fabricio văzu M mnul unei hotărîri de neclintit. „Pesemne toată ziua I nu face altceva decît să se jure că va rămîne credin-făgăduielii date sfintei fecioare : că nu mă ai vedea niciodată", îşi spunea el. Fabricio nu ghicea decît în parte frămîntările Cle-aceasta ştia foarte bine că tatăl ei, căzut în ■ i mai neagră dizgraţie, nu se putea întoarce la l i şi arăta la curte (lucru fără de care viaţa nu vea nici un rost pentru el) decît în ziua căsă-ci cu marchizul Crescenzi; îi scrise deci, tată-că dorea să aibă loc căsătoria. Generalul se Hlfl în surghiun la Torino, bolnav de supărare.

273

Această cumplită hotărîre o îmbătrînise pe Cleîia < zece ani.

Descoperise, bineînţeles, că Fabricio pîndea o fereastră de peste drum de palatul Contarini ; d nu avusese nefericirea să-1 privească decît o singa dată. De îndată ce zărea un cap sau o siluetă ca aducea cu a lui, închidea ochii. Cucernicia ei aclîn şi încrederea pe care o avea în ajutorul sfintei f cioare erau acum singurele ei mijloace de a lupta

Fabricio cunoştea adînca discreţie a CJeliei ; şt deci, în ce măsură i-ar fi displăcut orice încerca nesăbuită, care, o dată descoperită, ar fi putut i naştere la tot felul de vorbe. Totuşi, scos din fire | nemărginita jale a dorului său, precum şi de priv pe care Cleîia şi le întorcea cînd dădea cu ochii | el, îndrăzni să cumpere doi din servitorii doarr Contarini, mătuşa ei. într-o zi, la căderea no; brăcat ca un negustor de ţară, se apropie de intr palatului, unde-1 aştepta unul din cei doi servi* Fabricio îl trimise să-i spună Cleliei că a sosit cir de Ia Torino, cu scrisori de la tatăl ei. Servitorul duse să o vestească pe Cleîia şi-1 lăsă într-o urii anticameră, la catul întîi al palatului. în încap aceasta îi fu dat lui Fabricio să petreacă poate mai zbuciumat sfert de oră din viaţa lui. Dacă Clei

274

gonea, nu-i rămlnea nici o nădejde să-si raai gă-că liniştea. „Ca să pun capăt tuturor îndatoririlor Bkticoase cu care mă copleşeşte noua mea demnitate, fim să descotorosesc biserica de un preot nevrednic Şi, sub un nume de împrumut, am să-mi caut adă-ntr-o mănăstire." în cele din urmă, servitorul jl vesti că domnişoara Clelia putea să-1 primească. Jtoul nostru simţi că i se taie picioarele si, în timp irea scara ce ducea la al doilea cat," era cît pe fit să i se facă rău de frică.

Clelia era aşezată la o măsuţă pe care ardea o lingură luminare. De îndată ce-î recunoscu pe Fa-jrk'io, o luă la fugă şi se ascunse în fundul salo­nului.

— Prin urmare, aşa ai grijă de mîntuirea sufletu-iii meu, îi strigă ea, acoperindu-şi faţa cu mîiniie. ftii bine că, în noaptea în care tatăl meu era să din pricina otrăvii, am jurat sfintei fecioare ».i nu te mai văd niciodată. Nu mi-am călcat jură-decît în seara aceea, cea mai nefericită din vum mea, cînd am socotit, cu cugetul împăcat, că |ra de datoria mea să te scap de la moarte. E de că, printr-o interpretare silită şi, de bună ittmil, criminală, primesc să te ascult.

Această ultimă frază îl miră într-atîta pe Fabri-flo, îneît îi trebuiră cîteva secunde ca să se bucure. It ajtepta s-o vadă pe Clelia fugind din cameră, fi.i.'.i celei mai aprige mînii; in cele din urmă, îşi gîndurile şi stinse luminarea. Deşi i se părea fnfelesese foarte bine poruncile CleJiei, tremura tot I eptîndu-se spre fundul salonului, unde ea se re-r Lise după o canapea ; nu ştia dacă n-o s-o jig-,tîndu-i mîna ; înfiorată de dragoste, Clelia H| aruncă în braţele lui.

Pragul meu, îi spuse ea, ce mult a trecut pînă ■ vii / Nu-ţi pot vorbi decît o clipă şi săvîrşesc,