Partidul de export

- Ziceai că ai misiunea să stai lângă mine?

- Aşa e. Uitasem, îşi reveni însoţitorul. M-am entuziasmat şi am uitat că am o misiune de îndeplinit.

- Ai de gând să locuieşti cu mine?

- Nu am ce mă face. Trebuie să stau cu tine.

- Nu puteai să ceri o cuşetă alături de asta?! întrebă Hosman.

- Am o cuşetă alături de asta, am şi dispozitive de urmărire ultramoderne, dar ordinul e clar; trebuie să stau cu tine şi să te urmăresc „precum în ceruri, aşa şi pe Pământ”.

Albert râse de o aşa potriveală biblică şi îl întrebă unde o să doarmă, că nu e decât un pat. Însoţitorul îi spuse că încăperea se putea reconfigura, practic, într-o infinitate de moduri. Îi arătă câteva modele, aleseră unul dintre ele, dar tot cu un singur pat.

- De ce n-ai lăsat structura dinainte. Conţinea două paturi. Nu pot să cred că vrei să dormi cu mine în pat.

- Nu vreau să dorm cu tine în pat, spuse Karl. Nu vreau să dorm deloc. Nu am voie. Am să stau aici, în fotoliul de lângă trapă.

- Nu fug niciunde.

- Te cred, dar nu vreau să risc.

Însoţitorul îl îndemnă să facă un duş, să ia o pijama dintr-un dulap şi să se odihnească două ore. Apăsă o serie de butoane, îl pofti la masă şi îşi luă un pahar cu apă minerală, aşezându-se pe fotoliu.

- Se ia curentul electric, spuse Albert.

- Nu se ia nici un curent.

- Există fluctuaţii.

- Nu e decât o diminuare trecătoare a luminozităţii, în funcţie de starea anatomo-fiziologică în care te afli. Totul e reglat să concorde cu energia psihică a proprietarului. Bea întâi o băutură cofeinizată!... Vezi? Nici n-ai terminat de golit paharul şi s-a mărit intensitatea luminii, spuse Karl.

Pereţii cabinei glisară, descoperind câteva ferestre imense, prin care se putea vedea un soare strălucitor şi un peisaj de primăvară, cu multă verdeaţă şi copaci înfloriţi.

- E ziuă.

- Nu e ziuă pentru simplul motiv că, aici, în spaţiu, nu e niciodată zi sau noapte, decât convenţional.

- E un truc, insistă Hosman.

- Nu e nici un truc. E ştiinţă pură. În cabina ta, acum, e semiîntuneric din nou. Te ia somnul. Totul e reglat astfel încât lumina să se aprindă în funcţie de starea de spirit a celui ce locuieşte în cuşetă.

- Văd că nu este influenţată doar intensitatea luminii, ci şi culoarea ei. Situaţia e albastră.

- Mănâncă un sandviş şi bea un pahar de apă până nu cazi jos de somn! îl îndemnă însoţitorul. Nu am de gând să te adun şi să te car în pat. Nu sunt valet.

Acţiunea de mestecare a sanvişului nu mări intensitatea luminii, ci îi schimbă doar culoarea spre violet închis, apoi spre o nuanţă de maro, ceţoasă.

Când, în sfârşit, Albert termină de mâncat şi vru să se bage sub plapumă, răsună o voce dintr-un difuzor. Tresări şi, pe moment, acest lucru se materializă într-o lumină ca de artificii. Mesajul era adresat celor care nu făceau parte din echipaj sau din servicii tehnice şi repetat obsedant. Cei invitaţi erau rugaţi să coboare în sala de şedinţe de la nivelul 2, pentru prima întâlnire de la plecarea de pe Ioza, întâlnire care era prezidată chiar de el.

- Ăştia iau hotărâri în numele meu?! se supără.

- Aşa se pare, spuse însoţitorul.

- Nu mai avem decât 30 de minute. Nici să mai dorm nu pot.

Dacă mai repetă mult mesajul acesta, mă ia durerea de cap; aproape că l-am învăţat pe dinafară.

- Dulapul cu medicamente e acolo.

- Nu ştii de unde putem opri difuzorul?

- Nu.

Albert luă o sticlă cu apă minerală, o aruncă în direcţia din care venea anunţul, reducând boxa la tăcere, apoi deschise trapa şi privi pe culoar.

Din dreapta, venea o doamnă corpolentă, trecută de cincizeci de ani, îmbrăcată cu o rochie de culoare roşie, cu trandafiri galbeni, purtând pantofi cu tocuri foarte înalte. Pălăria şi poşeta, amândouă galbene, erau în ton cu rochia şi pantofii.

- Tocmai admiram stelele când am auzit gălăgie în cuşeta dumneavoastră, spuse femeia. E ceva în neregulă?

- Nu. Totul este în regulă, spuse bărbatul şi ieşi pe culoar, împiedicând-o să se uite înăuntru.

- Dânsul cine este? întrebă ea, iscoditoare.

- Un însoţitor, dar eu îi zic purtător de cuvânt. Dacă nu are un nume, m-am hotărât să-i zic Karl.

- Cu ce se ocupă?

- Mă însoţeşte, spuse Albert.

- Vă însoţeşte cât vă însoţeşte, apoi preia mesajul şi îl duce mai departe.

- Nu duce nimic mai departe. Are doar misiunea să stea lângă mine.

- Aţi spus că e purtător de cuvânt. Cum poate transmite ideile pe care le elaboraţi dacă nu se mişcă de lângă dumneavoastră?! se miră femeia.

- Nici eu nu ştiu.

- Să-l întrebăm!

- Nu are rost, spuse Hosman. De fapt, e doar însoţitor. La sugestia lui, i-am zis purtător de cuvânt. El spune că e la modă acest lucru, dar cred că, la rândul meu, şi eu doresc acest lucru, să mă simt mai important. Toţi oamenii importanţi ţin purtători de cuvânt pe lângă casă.

- Cuşetele sunt individuale. Nu aveţi voie să staţi două persoane. Regulamentul nu permite.

- Nici eu nu am chef să dorm supravegheat de cineva, dar spune că are misiune să stea lângă mine.

- Aaaa! exclamă femeia. E în misiune?! Se schimbă situaţia. Sunteţi vicepreşedintele care l-a ucis pe soţul meu, preşedintele partidului. Îmi aduc aminte de dumneavoastră. Sunteţi domnul Albert Hosman. De când ne-am întâlnit ultima dată, nu am părăsit aerodina. Aceasta mi-a fost locuinţă.

- Şi eu îmi amintesc de întâlnirea noastră, care a avut loc tot aici, pe culoar, dar am uitat să vă întreb cum vă numiţi.

- Ah! Şi eu am uitat să mă prezint. Sunt doamna Dieta Melior, soţia fostului preşedinte al partidului. Spuneţi-mi Dieta!

- Cum?! întrebă Hosman.

- Dieta. Acesta este prenumele. Deseori, prietenii glumeau pe seama soţului meu, spunându-i că ţine o dietă strictă. El, ca un mitocan, le răspundea că ţine o dietă grasă.

- Vă făcea grasă?

- Într-un anumit fel, da, spuse doamna Melior. El chiar ţinea o dietă bogată în grăsimi, o dietă grasă. Avea obiceiul să spună că e mai bine să mănânci untură cu lingura, decât să mănânci dulciuri. Ştiţi, eu consum foarte multe dulciuri.

- Vorbea cu subînţeles.

- Aşa a făcut toată viaţa şi vedeţi ce a păţit. Alimentând speranţa unor câştiguri nemuncite şi nemeritate, mafia a pus un premiu substanţial pe capul soţului meu. Aţi luat banii?

- N-am luat nici un ban. Nu l-am omorât eu. A fost o înscenare, se apără Albert.

- Nu trebuie să vă scuzaţi.

- Dacă doreşti să-ţi spun Dieta, spune-mi Albert. N-are rost să ne formalizăm.

- Cum spuneam, dacă a fost sarcină de partid, nu trebuie să-ţi faci procese de conştiinţă. Oricum, mă cam neglija, spuse Dieta.

- N-a fost nici o sarcină de partid şi nu am nici conştiinţa încărcată. Pur şi simplu, am fost manipulat. Am căzut într-o capcană şi mi s-a pus o crimă în spinare.

- Şi eu am fost manipulată. De soţul meu. Nu m-a lăsat niciodată să cobor de pe navă, nici pe Ioza, nici pe Pământ. De atâtea zeci de ani, de când mă găsesc aici, cred că populaţia celor două planete s-a civilizat, economia a progresat şi, în general, trebuie să fie destul de frumos.

Albert îşi aduse aminte că Pola, soţia preşedintelui interimar de pe Ioza îi spusese că nava cu care va pleca spre Pământ e asemănătoare cu aceea cu care venise pe Ioza, restructurată cu ajutorul furnicilor ei de conversie, dar nu era aceeaşi navă. Femeia asta cu rochie înflorată susţinea că soţul ei n-o lăsase să coboare niciodată de pe navă, adică de pe aerodina 068. Se întrebă ce căuta aici şi, până la elucidarea misterului, i se aprinse un bec în creier. Îşi propuse să fie foarte prudent, mai ales că nici n-o văzuse la petrecerea de bun rămas şi la semnarea documentului prin care îşi asumau cu toţii misiunea de căutare a unui conducător credibil pentru partid.

După câteva clipe, îşi aduse aminte că furnicile de conversie a materiei reconstruiau totul după matrice dată, orbeşte, fără să schimbe nimic din informaţia pe care o primeau. Era probabil ca femeia să fi fost prinsă în acel „mediu familiar” în care el putea „să se descurce şi beat”, după spusele doamnei Rashca, iar cuşetele să fie redimensionate cu fiinţele din ele cu tot. Poate că, atunci când scanaseră nava, uitaseră, în vâltoarea schimbărilor politice, faptul că mai e cineva la bord. Era posibil ca, pur şi simplu, să nu se fi ştiut de ea. Nimeni nu e atât de nebun să locuiască zeci de ani pe un vehicul cosmic.

- Niciunde nu este „destul de frumos”. Sunt şi părţi întunecate pe cele două planete: criminalitate, fraude economice, demagogie, mafie..., spuse Hosman, făcându-se că n-a observat nici o inadvertenţă în tot ce spunea interlocutoarea. Aici, ai putut să stai, să reflectezi şi să nu te bagi în mizeriile politice ale soţului.

- Mi-ar fi plăcut să mă bag în politică, dar nu m-a lăsat niciodată să particip la şedinţele prezidate de el. A fost un tiran. Merita să moară.

- Asta e o obstrucţionare a celui mai elementar drept al omului: libertatea.

- Libertatea nici nu există, spuse femeia.

- Cum să nu existe?! se miră Albert. Există. Atâta timp cât eşti liber, libertatea există.

- Da, dar cum nu e nimeni liber, ci gâtuit de constrângeri de tot felul, nu există nici o libertate, pentru nimeni.

- Oricum, ţi s-a îngrădit libertatea de mişcare.

- Da, dar eu nu vreau să mă mişc, spuse Dieta. Nu sunt obişnuită şi nu-mi place. Toată viaţa am stat acasă şi nu am făcut nimic.

- Nu ai fost curioasă să vezi ce se întâmplă în jur?!

- Ba da, dar tot ce este în jur se găseşte pe Internet.

- Ştiu, spuse bărbatul, dar nimic nu se compară cu o vacanţă la mare sau la munte.

- Am fost de câteva ori în vacanţă, dar, din cauza arsurilor pielii, pericolului de înec şi durerilor de cap, nu mi-a plăcut la mare. Nici la munte nu mi-a plăcut; acolo pot să-ţi degere picioarele, să trăieşti cu frica permanentă de avalanşe, furtuni, ploi. Peste tot, nu dai decât peste recepţioneri aroganţi, cameriste ţâfnoase şi chelneri şperţari şi obraznici. Nu mai vorbesc de preţuri; în vacanţă, eşti aşteptat la fiecare colţ, să fii jecmănit. Prefer vacanţele virtuale, unde soarele arde exact cum l-ai programat şi frigul nu-ţi face neplăceri. Vacanţele virtuale îţi lasă amintiri plăcute, de neuitat.

- Periplul meu pe Ioza mi-a lăsat amintiri de neuitat, dar neplăcute.

- N-a fost o vacanţă bine programată, ci o eroare, spuse femeia. Am înţeles că ai nimerit din greşeală pe aerodina 068. Acesta e meritul arhitectului-şef al partidului, Eucelin Muncia, care a avut umorul sinistru să proiecteze clădiri sub formă de farfurii zburătoare în parcul din centrul oraşului pământean Esper.

- Exact. Eu am nimerit din greşeală pe navă, dar tu te-ai urcat de bună voie.

- Îmi place să admir stelele.

- Nu le puteaţi admira din grădină?! se miră Albert.

- Nu. Îmi place să mă simt între ele. În felul acesta, chiar dacă nu sunt liberă, mă simt liberă. Am înţeles că libertatea nu există decât între anumite limite şi se raportează la mai multe criterii, câte unul sau toate o dată. Când sunt create condiţii social-politice optime, creşte gradul de libertate, dar numai până la pragul de sus, care se întrevede, dar nu se ştie la ce înălţime e. Senzaţia de libertate se transmite la nivel mintal, omul e fericit, dar această fericire se obţine greu. Condiţiile propice creşterii gradului de libertate sunt obţinute cu bani grei şi multă muncă. Dacă lupţi şi munceşti pentru crearea condiţiilor sociale şi politice necesare libertăţii, mai eşti, oare, liber? Ce libertate e aia?? Când condiţiile social-politice sunt din ce în ce mai precare, se tinde spre limita inferioară a libertăţii. Paradoxal, cu cât se află mai jos aceste condiţii, omul are o tot mai pregnantă iluzie a libertăţii, Aici mă găsesc eu; încarcerată pe o navă, mi-am creat o lume a mea, imaginară, unde mă simt liberă şi fericită. Brusc, carcasa puşcăriei din jurul lumii mele dispare.

- Totuşi, libertatea există. Dacă n-ar exista, nu văd de ce ne-am lupta pentru ea.

- Există, între anumite limite, spuse Dieta.

- Dacă e limitată, ce libertate mai e şi asta?

- Nu poate exista absolutul, nu poate exista nici libertate absolută. Şi absolutul e relativ.

- În măsura în care relativitatea e absolută, spuse bărbatul.

- Mergem în aceeaşi direcţie.

- Spre Pământ, spre modul pământean de gândire.

- Dacă spui tu, sunt obligată să cred şi eu lucrul ăsta, dar acum sper din toată inima că îmi veţi permite şi mie să cobor la şedinţa care a fost anunţată, unde vei fi primul care va lua cuvântul.

- Ce şedinţă?! se miră Albert.

- Şedinţa de partid care va începe în curând, jos, în sala de şedinţe de la nivelul 2.

- Presupun că, dacă a dispărut cel ce te ţinea pe navă, vei coborî pe Pământ.

- Nu mă ţinea nimeni cu forţa, dar mă mai gândesc, spuse femeia. Aş putea să cobor, nu ştiu prea bine, dar, deocamdată, pentru mine este esenţial să cobor la şedinţă. Îmi acorzi permisiunea să particip?

- În ce calitate dau eu permisiuni?

- Eşti numit căutătorul celui providenţial şi, după moartea vechiului conducător al partidului, până la găsirea unuia nou, eşti considerat conducătorul. În plus, nimeni nu ţi-a contestat calitatea de vicepreşedinte, responsabil cu presa şi comunicarea.

- Nu mi-a spus nimeni acest lucru, spuse bărbatul.

- E scris în statut. Ca bună cunoscătoare a programului şi statutului, te pot însoţi.

- Ştii şi ce ideologie are partidul?

- Nu. În general, am văzut că partidele nu mai au o ideologie clară, spuse femeia. Aceste ideologii se întrepătrund, în funcţie de interese, dar cu programul este mai simplu. De exemplu, cei care deţin puterea pe Pământ au adoptat programul de guvernare al partidului lor: 8,00-12,00; 13,00- 17,00, cu pauză de masă de la 12,00 la 13,00.

- Acesta e program de serviciu, nu de guvernare.

- Sigur că da. Este programul în care puterea îşi exercită guvernarea. Ce ai vrea, să muncească toată ziua?

- Nu spun că ar trebui să muncească toată ziua sau nu, spuse Albert. Spun că un program se referă la modul de guvernare, nu la timpul efectiv lucrat.

- Aşa credeam şi eu, dar cei de acum au simplificat. În felul acesta, le rămâne timp şi pentru furat.

- Vrei să spui că îşi fac timp liber, să se ocupe de familie, să facă sport, să citească, să se perfecţioneze, să devină competitivi în actul guvernării?

- Se poate, dar n-am auzit, spuse Dieta. Tot ce ştiu e că, pe Pământ, hoţia a devenit un lucru obişnuit şi n-am auzit să se ocupe cineva de altceva.

- De unde ştii lucrul acesta? Spuneai că ai părăsit Pământul acum câteva zeci de ani.

- Nu trebuie să fii pământean pentru a cunoaşte obiceiurile pământenilor. Aici, pe navă, avem o colecţie completă despre tot ce mişcă în universul cunoscut.

- S-au mai schimbat şi alte obiceiuri pe planeta noastră? întrebă Hosman.

- Sigur. De exemplu, biserica a fost adusă la o stare de sărăcie maximă.

- Nu văd de ce ar face actuala putere o prostie ca şi asta.

- Ca să mai taie din aroganţa şefului bisericii, spuse femeia. Acum, Preafericitul e preafericit chiar şi pentru simplul fapt că i se sărută mâna, nu pentru că a acumulat bogăţii de la enoriaşi. Acum, mila cerească nu o mai coboară el, ci premierul. Sărbătorile religioase nu se mai încheie cu ctitorirea unei biserici; se încheie cu ctitorirea câte unui „fast-food”.

- Cineva tot trebuie să aibă grijă de săraci.

- Da, dar complexele cu mâncare făcută „la minut” nu dau nimic degeaba, ci cu bani, iar banii se varsă în buzunarele guvernanţilor.

- Ce legătură au restaurantele de tip „fast-food” cu biserica?! se miră bărbatul. Dacă se pricepe, oricine poate să-şi deschidă un astfel de restaurant.

- Asta a fost când ai plecat. Acum e altfel. „Fast-food”-urile nu se mai înfiinţează pur şi simplu, ci se ctitoresc, cu participarea clerului şi a întregului guvern. Ele sunt cele mai scumpe.

- Dacă sunt scumpe, nu intră nimeni şi dau faliment.

- Nu ştii pe ce lume trăieşti, spuse Dieta. În primul rând, pe Pământ nu dă nimeni faliment, nefiind promulgată încă o lege a falimentului, şi, în al doilea rând, orice om care are o problemă, e nevoit să meargă la restaurantele guvernamentale. Acolo, consumă ce consumă, şi, cu bonul, ştampilat, merge să-şi rezolve problema. În funcţie de valoarea consumaţiei, aceasta se rezolvă mai repede sau mai încet. Singurul lucru pozitiv e că, la cincisprezece ani odată, guvernul comandă un tort imens, îl aduce în centrul capitalei şi îl împarte, gratuit, la săraci. Merg acolo oameni de pe întreaga planetă.

- Nu văd de ce ar da cineva o grămadă de bani pe drum pentru a mânca o bucăţică de tort.

- E un tort sfinţit de Preafericitul şi de suita sa de clerici şi este cunoscut sub numele de „Tortul Salvării Naţionale”.

- Asta e o bătaie de joc! Asta e dictatură!, se încinse Albert.

- Aşa i-am spus şi eu soţului meu, iar el, în loc să promită desfiinţarea „fast-food”-urilor, a promis că va scoate tortul. Bineînţeles că partidul a pierdut alegerile. Ca să ia multe voturi, în cazul acesta, trebuia să promită ieftinirea mâncării şi aducerea anuală a tortului tradiţional în piaţă. Omul crede foarte mult în mâncare. În loc să voteze progresul, votează pe acela care îi aruncă o firimitură. Actualii conducători folosesc o foarte ingenioasă formulă de guvernare: metoda dusului cu zăhărelul. I se dă omului exact atât cât să nu-i ajungă, apoi i se dă, în continuare, câte ceva, pentru a-i crea dependenţă. S-a lansat sloganul preelectoral „puţin mai bine!”, dar acesta este jumătate de adevăr, nespecificându-se de unde porneşte puţin mai bilele acesta. Ultima perioadă a însemnat, de fapt, mult prea puţin mai bine. Asta e o metodă de creare a iluziei de mai bine şi obişnuire cu sărăcia. Uitând ce e binele, omul votează ceva mai binele; ceva mai binele de deasupra unui rău continuu, devenit tradiţie. Înţelegi?

- Sigur că înţeleg. Partidul nostru ar putea să îndrepte aceste lucruri.

- Mă tem că n-ar putea, spuse doamna Melior. În primul rând, nu avem cu cine; nu avem nici un conducător ca lumea, nici membri de partid de calitate, aceştia fiind, în majoritatea lor, scursuri de la alte partide. În al doilea rând, populaţiei Pământului nu i se poate zdruncina neîncrederea în vreo guvernare; orice s-a schimbat, a deziluzionat-o. Nu se mai poate face nimic. Într-o dictatură a corupţiei, unde hoţia doar că nu e legiferată, hoţii se şantajează unii pe alţii. Şi să vrea vreunul să se recicleze în om cinstit, este tras la fund de ceilalţi. Devin din ce în ce mai puţini oamenii lângă care ai vrea să nu te găseşti. Pentru Ioza, mai e o speranţă. Un conducător providenţial, pe care dumneata ai capacitatea şi datoria să-l găseşti, poate modela partidul şi membrii acestuia, astfel încât să ia puterea şi să construiască o societate sănătoasă, de la capăt.

- Mi se face frică. Mi se spune tot timpul că eu am misiunea să identific omul care să preia conducerea partidului nostru. Ce trebuie să aibă acesta în plus?

- Nu ştiu precis, dar cred că trebuie să fie un om neobişnuit; neobişnuit cu hoţia, neobişnuit cu prostia, cu demagogia şi celelalte racile ale societăţii de azi, explică nevasta fostului preşedinte. Nu mai avem nevoie de o atmosferă încărcată de semnificaţii şi de negocieri intermitente şi intempestive. Ce zici, pot să vin?!

- N-am nimic împotrivă. Dacă numai 10% din ceea ce spuneţi despre locuitorii planetei noastre de baştină este adevărat, înseamnă că au început să-şi exacerbeze obiceiuri mai vechi şi existente doar la unele popoare. E foarte grav, spuse Hosman.

- Nu are nimeni nevoie să mintă, iar în haosul general, nici nu mai există bile albe sau negre. Bilele nu mai sunt, ca altă dată, 100% albe sau 100% negre. Culorile se întrepătrund, astfel încât, într-un parlament de formă, s-a inventat votul „ secret” cu bile aproximativ albe, la vedere sau pe sub bănci. De exemplu, presei i s-a dat libertate deplină, dar aceasta este o măsură perversă. N-o mai citeşte nimeni. A dispărut suflul metafizic al ameninţării, iar concurenţa dintre organismele de presă e prea mare ca să i-l înapoieze. Se merge pe ideea că, decât să ai o guvernare puternică, e mai bine să ai o presă puternică. S-a renunţat la sloganul „la o guvernare puternică, o presă puternică”. Noua putere nu a introdus decât bucuria de-a fi scăpat de ceilalţi participanţi la alegeri. Vedem cum se fură până şi tablele de la mesele din faţa blocurilor, dar tablele cu chipurile celor ajunşi la putere, aşezate pe toţi stâlpii, nu îndrăzneşte nimeni să le fure, spuse femeia.

- Am auzit şi eu butada potrivit căreia a avut loc o reducere pronunţată a inflaţiei; pronunţată de actualul preşedinte al planetei.

- Sau aceea potrivit căreia se aşteaptă plecarea în turneu a circului parlamentar, sau aceea potrivit căreia lumea urmăreşte „interesul general” la televizor, sau aceea potrivit căreia partidul aflat la putere câştigă tot mai mult teren, dar nu se ştie de la cine să se mai ia din teren, sau aceea potrivit căreia tremură şi ambasadorii din ţările calde, tremură că le fug fotoliile de sub funduri. Sunt o grămadă de butade prin care oamenii caută diminueze stresul cotidian.

- Ambasadorii ca ambasadorii, dar am auzit că puterea se bagă şi unde nu se pricepe, adică în cultură, spuse Albert. Scriitorii devin consacraţi, chiar sunt ajutaţi să devină consacraţi, dar numai atât; nu sunt lăsaţi să se afirme, să devină cunoscuţi. Pe Pământ, avem doar scriitori consacraţi în curs de afirmare. Pe partea cealaltă, a presei, oricine are ceva bani şi o atroce voinţă de a ieşi în faţă, îşi poate face o revistă, pe suport de hârtie sau electronic. Poate vorbi despre orice, conform obiceiului străbun al datului cu părerea-n gard. Poate vorbi despre fani, scriitori consacraţi, scriitori începători sau în curs de consacrare, de parcă el ar deţine adevărul în privinţa poziţionării scriitorului pe o axă sau alta a literaturii. Dacă în pictură sau muzică, domenii palpabile, unde orice prost poate să-şi dea seama ce este sau nu este kitsch, în literatură e mai greu.; treaba făcută cu capul de criticii de ocazie e greu de pus în evidenţă. Criticii consacraţi în domeniu sunt puţini; unii pleacă dintre noi, alţii pleacă pe alte meleaguri. Cei care rămân sunt zaharisiţi şi lipsiţi de cheful de a căuta valoarea prin cărţi groase cât cărămida, maculatură cu pretenţii. Tinerii critici sunt, de cele mai multe ori, livreşti sau formaţi ca mercenari ai băuturii proaste. Îi laudă pe aceia pe care îi cunosc, lucrul acesta fiind oarecum normal, criticul bun la suflet fiind considerat criticul bun. Scriitorul de lângă el are nevoie să-i afirme valoarea. Astfel, scriitorul şi criticul său devin mici mercenari într-o lume pe care singuri şi-o creează. Ce, aţi vrea să se înscrie în armată unde pot să-şi piardă preţioasa viaţă literară?! Dacă bătrânii critici experimentaţi nu mai vor, tinerii nu au cum să ajungă la scriitorii de valoare dintre cele două aşa zise orânduiri, orânduiri care nu sunt altceva decât puterea trecută dintr-o mână în alta. Se grupează în jurul câte unui efemer săptămânal şi vehiculează reţete, pe mii de pagini, mult mai multe pagini decât poţi digera într-o viaţă. Reţetele conţineau, în principal, politicul şi sexul, elemente la îndemâna oricui, dar acum, de când politicul începe să fie interzis, primează doar sexualul. În subsidiar, capitolul speculaţiei ştiinţifice e deficitar. Folosirea calculatorului nu aduce inteligenţa necesară jonglării cu elemente tehnice. Când lipseşte talentul, lipseşte şi suflul metafizic, acel suflet necesar pentru o bună audienţă. Reclama se face dacă ai la ce. Cititorul poate fi păcălit o dată, de două ori, dar nu la infinit. Numărul de cititori de pe revistele electronice nu este acelaşi cu numărul de accesări; poţi accesa un text, de curiozitate, îţi arunci o privire şi treci mai departe. Cine are timp să parcurgă tonele de consideraţii critice ale unor necunoscuţi?! E greu să formezi o „piaţă de cititori” din rock-eri, punk-işti, newhouse-işti, petardaţi. ..