Partidul de export

- Ce dracu’ mai e şi asta?! Vă bateţi joc de mine? sări chefliul.

- Deloc, spuse femeia. Taci şi ascultă! S-ar putea să fie educativ pentru tine.

- Ropotul de aplauze se dezlănţuie aproape instantaneu şi mă ia pe nepregătite, povesteşte Albert. Strigătele şi tropăiturile sunt un coşmar infernal. Îmi dau seama că adunarea se termină deoarece, aceia care se suiseră pe mine, se dau jos. Peste mine trec, acum, mereu alţii. Unii încearcă, fără succes, să mă ocolească, dar cei mai mulţi se împiedică sau mă calcă în picioare. Vreau să mă ridic, dar nu mai am putere. Cad şi vreau să-i spună ceva lui Adam, nu ştiu nici eu prea bine ce. Îl văd cum zace pe jos, complet desfigurat, plin de sânge, şi nu-mi dau seama dacă mai trăieşte. Asta îmi amplifică starea de rău. În faţa lifturilor, valul de membri de partid se opreşte. Împinşi din spate, mulţi se suie, din nou, cu picioarele pe noi, cei căzuţi, încercând să-şi facă loc şi să ia o gură de aer. Nu aflu niciodată când şi cine mă ia de acolo, dar presupun că serviciul ambulant al navei se ocupă de răniţi. Din cauză că mă trezesc la secţia de reanimare a infirmeriei, e mai mult ca sigur că scap cu viaţă, dar nu mă pot bucura în voie. Trezirea e un coşmar şi mai mare; asupra mea, stând aplecată soacră-mea.

- Ha, Ha, Ha! râse chefliul. Cu soacrele nu-i de glumit.

- Ia mai taci! Aici imaginez un dialog foarte interesant:

„ Ce cauţi aici?!” tresar eu.

„ Ce cauţi tu aici?!” se răsteşte ea.

„ V-am spus să-l lăsaţi în pace!” se aude vocea unei asistente. „E încă slăbit”.

„ Cum să-l las în pace? Umblă aiurea şi se bagă în tot felul de încurcături. Bine că l-am găsit”, vine replica soacrei.

„ Dacă mai ridicaţi tonul la pacient, vă dau afară”, o atenţionează asistenta.

Soacra nu-i dă nici o atenţie şi se întoarce spre mine:

„ De două săptămâni stau lângă tine. Ai fost în comă”.

Îi simt glasul ca pe o lamă subţire de cuţit, plimbată de-a lungul coloanei vertebrale.

„ Te pomeneşti că ţi-o fi drag de mine…”, îi spun.

„ Nu m-am gândit nici o clipă la tine. Am făcut-o pentru Norma. N-o fi mare lucru de capul tău, dar a fost alegerea ei. Nu puteam să mă bag. I-am spus de atâtea ori să renunţe la tine, încât, până la urmă, am făcut-o să se îndrăgostească şi mai mult”.

„ Ce cauţi pe navă?”, o întreb.

„ Despre ce navă vorbeşti? Te-ai ţăcănit şi tu. De când am intrat aici, mi se joacă o farsă sinistră”, ţipă isterică.

„ Nu eşti lămurită unde ai intrat?”

„ Am intrat în clădirea Registraturii şi nu mi-am imaginat nici în momentele cele mai grele ale vieţii că dobitocul de primar va autoriza vreodată un miting electoral în această clădire. Nici nu suntem în campanie electorală. E interzis. Ar trebui să se termine cu politica asta. Au dispărut şi telenovelele, au dispărut şi dialogurile cu public despre dragoste şi romantism. E odios!”.

„Şi? Ce-mi pasă mie?” întreb.

„Ar trebui să-ţi pese, că după tine m-am luat. Am vrut să cercetez, dar nu mi s-a permis. Ei spun că nu sunt membră de partid, că nici nu primesc decât foarte rar oameni peste 50 de ani, buni profesionişti, cu putere de muncă, integri. Asta e o minciună; am văzut un membru de partid care abia se târa pe culoar. Altfel, s-au purtat destul de bine. Mi-au dat o cameră, aici, la nivelul care joacă rol de spital şi mi-au permis să iau masa lacantină. Nici nu ştiu la ce nivel ne aflăm…”

„ Suntem la nivelul 24, spune asistenta în timp ce pregăteşte o nouă perfuzie. Ar fi bine să mergeţi în cameră…”

„ Tragi cu urechea?!” se enervează soacra.

„ Nu aveam cum să trag cu urechea, atâta timp cât urechile mele sunt violentate de ţipetele dumitale. Şi apoi, nu văd ce aveţi de ascuns, mai ales că eu sunt cadru medical, iar voi sunteţi pacienţii. N-aş vrea să chem doctorul. Puteţi să mă înţelegeţi…”

„ Despre ce doctor tot vorbeşti acolo?! Fac ce vreau şi unde vreau!”, ţipă soacra.

„ E vorba de doctorul psihiatru, şeful secţiei de boli neuro-psihice, unde sunteţi internată. Nu puteţi face orice doriţi, ci numai ceea ce permite regulamentul, iar regulamentul spune că bolnavii de la reanimare nu au voie să primească vizite”.

„ Chiar, spun eu, până se clarifică situaţia, suntem nevoiţi să luăm de bună varianta lor. Dreptatea e de parte celor mulţi, mai ales când deţin puterea”.

„ Sunt nişte proşti; proştilor ar trebui să li se interzică accesul la putere, spune soacra. I-auzi obrăznicie! Mă face nebună”.

„ Nu sunt aşa proşti dacă au reuşit să mă facă să cred că, într-adevăr, suntem pe o navă cosmică, în drum spre o planetă străină”, îi spun.

„ Au reuşit asta şi au mai reuşit ceva, să te calce în picioare. Era să mori. Eşti conştient de lucrul ăsta? Ei sunt nebunii”.

„ Sunt conştient de orice, mai ales de faptul că m-am trezit la viaţă, îi spun. Nu-mi fac probleme; am destule. M-a apucat o foame cumplită”.

„ O fi, dar cred că ai rămas cu sechele serioase. Te-ai tâmpit. Nu reuşesc să mă înţeleg cu tine”.

„ L-aţi luat prea brusc, spune asistenta în timp ce îmi prinde acul perfuziei. Cred că abia poimâine îl vor băga pe hrană uscată, în mod progresiv”.

„ Dacă te mai bagi în vorbă, să ştii că te plesnesc”, spune soacra.

„ E un delict destul de grav. Nu cred că o veţi face”, spune asistenta.

Pentru a-i demonstra contrariul, soacra îi administrează un dos de palmă, trântind-o pe podea. Ofensată, asistenta se ridică, scoate o cartelă de identificare din buzunarul halatului şi formează un mesaj.

„ Am auzit că umblă o bătrână grasă, care spune tuturor că i-a născut fiica şi i-a dispărut ginerele, dar speram să nu fii dumneata”, îi spun soacrei. „Mai bine rămâneai acasă”.

„ Cum să rămân acasă?! strigă ea. „Dacă proasta de Norma te-a luat de bărbat, trebuia să veghez asupra ta. Umblă vestea că nici n-ai petrecut bine câteva zile în clădirea asta blestemată şi te-ai şi culcat cu două salariate. Ţi-am spus să nu mai bei. Ce-o fi găsit fiică-mea la tine?!

„ Ce-a găsit Norma la mine, are puţină importanţă. Necazul e cu dumneata, că eşti bolnavă de suspiciune. Eşti paranoică”.

Două namile, îmbrăcate în halatele portocalii ale secţiei de psihiatrie, pătrund în rezervă, împingând uşile rabatabile, pentru a face loc unei tărgi pe roţi.

„ Care-i treaba?” întrebă unul.

„ Baba m-a pălmuit”, spune asistenta.

Fără prea multă vorbă, vlăjganii o ridică pe soacră şi îi imobilizează mâinile cu bandă adezivă.

„ Albert, spune-le să mă lase în pace!” strigă spre mine. „Îi ia mama dracului! Ei te-au călcat în picioare, iar capra asta nu suportă nici măcar o palmă…”

„ Nici eu nu înţeleg prea bine ce se întâmplă”, îi spun.

Suită pe targă, soacra vede, cu uimire, spumegând de furie, că i se imobilizează picioarele. Una dintre gorile îi pune o mână pe piept şi o împinge, petrecându-i o curea în jurul gâtului.

„ Mă sufoc! Porcule! Albert, fă ceva!”

„ Ce poate face?”, întrebă asistenta. „Omul abia a revenit în lumea celor vii şi ai şi dat buzna peste el. Nu eşti întreagă la cap”

„ Aşa credem şi noi”, spune unul dintre cei doi, trăgând căruciorul spre ieşire.

Celălalt, făcându-se că nu aude blestemele soacrei, îi injectează un calmant. Respectuos, salută şi împinge uşile rabatabile cu spatele, scoţând targa afară.

„ N-o pot suferi, dar într-un singur sens tot are dreptate, am fost strivit cu picioarele”, spun eu.

„ A fost o regretabilă eroare”, spune asistenta. “Vi se vor cere scuze, în mod public, într-o şedinţă extraordinară”

„ Dacă muream?”

„ Eraţi decorat <
>, cum se procedează, dar n-aţi murit deloc”, zâmbeşte asistenta. „Tot răul e spre bine…”

„ Unde vezi dumneata binele?” întreb.

„ În faptul că, prin acest incident, nedorit de nimeni, aţi plătit un tribut pentru o onorantă şi binemeritată promovare. Unii, pentru a câştiga capital politic, o caută cu lumânarea, alţii îşi plătesc ei înşişi agresorii. Majoritatea marilor oameni de stat au fost închişi de adversarii lor, aflaţi pe moment la putere.”

„ În ce fel crezi dumneata că mă vor promova?”

„ Nu ştiu, dar sunt sigură că veţi fi despăgubit pentru prejudiciul moral adus.”, spune asistenta.

„ Asta poate fi, dar ce a fost tot circul cu soacră-mea? E ea imposibilă, dar nebună nu e.”

„ N-a fost ideea mea. Emert Holms, cel de la Registratură, spune că vă e prieten. El a înscenat totul.

„ A fost o farsă?” întreb.

„ Sigur. Bătrâna nu are ce să păţească. O sperietură nu-i strică. Poate se lecuieşte să dea lecţii şi să-şi bage nasul peste tot…Acum, trebuie să vă odihniţi.

Îmi injectează un somnifer, strânge perfuzia, aflată pe sfârşite, şi iese.

Eu adorm, enervat la gândul că, din cauza sâcâitoarei soacre, uitasem exact esenţialul, să întreb dacă Adam Ranco, cel căzut la podea odată cu mine, a supravieţuit.

- Şi? A supravieţuit? întrebă, curioasă, Olga.

- Nu cred că îţi mai poate răspunde, râse beţivul. A adormit vorbind. Să-l trezim şi să-l punem să povestească mai departe. M-a prins povestea lui.

- N-are nici un rost. E foarte obosit. Şi apoi, romanul imaginat de el a fost deja scris. Nu-mi aduc aminte prea multe amănunte, dar subiectul îl ştiu.

- Eu nu-l ştiu. A murit sau nu acel Adam?

- Nu-mi amintesc, spuse femeia.

- Vezi? Băutură nu, poveşti nu, banii ăia nu vrei să mi-i mai dai...Eu cu ce mă aleg?

- Nu spune nimeni că trebuie să se aleagă toată lumea cu câte ceva.

- Am putea să facem ceea ce vă pregăteaţi voi să faceţi şi v-am întrerupt, spuse chefliul.

- Am putea, dar puţi de la distanţă şi duhneşti a băutură.

- Am putea face un duş.

- Sigur că am putea, dar nu o facem. Ies din tură. În curând, se face ziuă, spuse asistenta.

- Nu se face deloc ziuă, spuse beţivul. Nici zorii de zi nu se întrevăd.

Femeia se uită la ceasul din perete şi se apropie de fereastră, privind parcarea din faţă; liniştea de afară nu anticipa cu nimic agitaţia de oameni şi maşini a fiecărei dimineţi.

- Ciudat, spuse.

II

- Am adormit, spuse Albert şi se ridică în capul oaselor. Ce caut pe jos?!

- Pe jos ai adormit? auzi o voce bărbătească.

- Sunt în vis sau sunt în realitate?

- Eşti în realitate. Până devine certitudine, realitatea e o noţiune.

- Unde sunt? întrebă şi îşi frecă fruntea, încercând să alunge durerea de cap.

- În cuşeta ta personală şi personalizată, bineînţeles, spuse individul. După chef, ai plecat la culcare şi ai pierdut cel mai frumos moment, acela al desprinderii navei de pe planetă.

- Ce planetă?

- Planeta noastră, Ioza. De tine depinde ca noi, cei ce te însoţim pe aerodină, să stăm pe Pământ cât mai puţin timp. După ce îl identifici pe acela care va putea să aducă partidul pe drumul cel bun, venim înapoi. Nu are rost să stăm prea mult într-un loc unde, am auzit, se preconizează scoaterea politicii în afara legii.

- M-am săturat, spuse Hosman. Asta e din imaginaţia mea. Nu sunt pe nici o aerodină. Sunt în holul maternităţii oraşului Esper, unde am adormit pe o banchetă de lemn, în timp ce povesteam unei asistente medicale noul roman imaginat de mine. Acum, cred că dorm şi visez că mă aflu pe o navă şi derulez imagini şi replici din carte.

Când i se limpezi privirea, Albert se uită împrejur, apoi se întoarse şi văzu că asupra lui veghea un alt individ decât beţivul care dăduse buzna peste el şi asistenta din serviciul de noapte.

- E vis, spuse.

- Nu e vis, spuse bărbatul. E ieşirea din vis, când se confundă imaginile haotice cu realitatea. Nu trebuie să-ţi fie ruşine. Eşti la tine acasă.

- Nu sunt la mine acasă. Sunt în cuşeta de pe aerodina imaginată de mine în roman. Ar fi bine să mă trezesc şi să mă duc la adevărata mea casă, pe strada Festa, numărul 8. Nu vrei dumneata să mă trezeşti şi să mă pui într-un taxi?

- Ajungem noi şi acolo. Deocamdată, ne aşteaptă un drum interstelar destul de lung. Dacă nu vrei să crezi că eşti treaz, e treaba ta. Treaba mea este să te însoţesc. Nici mie nu-mi convine situaţia în care sunt. Aş vrea ca drumul să fie cât mai scurt, misiunea pe Pământ şi mai scurtă, iar întoarcerea pe Ioza să dureze şi mai puţin.

- Nu eşti beţivul care a însoţit-o pe femeia care trebuia să nască şi a dat buzna peste mine şi peste asistentă, constată Hosman.

- Eu nu beau.

- E adevărat. Nici nu puţi.

- Ar fi culmea ca, trimis în misiune, să inoportunez pe cineva cu mirosul meu neplăcut, spuse individul. În schimb, tu ar trebui să faci un duş. Ai băut cam mult. Cred că ai şi visat urât. În coşmarurile pe care le-ai avut, spuneai ceva despre un şarlatan bătrân, Ambajiu parcă se numea, şi despre faptul că te-a introdus într-un spaţiu virtual şi nu te-a mai scos de acolo. Vorbeşti în somn. Din tot ce ai spus, rezultă că nu te crezi încă în realitate, ci într-o construcţie cibernetică. Suferi de sindromul celor care refuză realitatea. În politică, în general, şi în politica partidului nostru, în special, îndepărtarea de realitate e periculoasă. Te poate duce la decizii catastrofale.

- Dacă asta e cabina mea, presupun că am blocat trapa. Tu ce cauţi aici?

- Cum ce caut aici?! se miră străinul. Nu ştii?

- Nu, recunoscu Albert.

- Nu sunt înregistrat în ochiul tău electronic?

- Nu.

- Atunci va fi destul de complicat să te informez ce caut aici, pentru că nu ştiu nici eu, spuse omul. Am contat pe faptul că ai toate informaţiile despre mine, înregistrate electronic în ochiul artificial pe care îl deţii.

- Nu ştiu să deţin aşa ceva. Despre ce ochi electronic vorbeşti?

- Despre ochiul puternic cibernetizat pus în locul unui ochi natural la fiecare membru al conducerii partidului. Ştiu că tu ai un ochi mult mai sofisticat, fabricat din ţesuturi naturale, pus de o mamă-bazală.

- Îmi aduc aminte de nişte ochi informaţionali, de mame-bazale, supraconductori, arme înzestrate cu raţiune şi altele, dar pe tine nu te am în memorie, spuse Hosman. Chiar nu ştii ce cauţi aici?

- Un lucru tot ştiu, că am sarcina să te însoţesc.

- Nu spune nimeni să nu mă însoţeşti, dar acum du-te în cabina ta! Am obosit şi vreau să dorm.

- Nu merg niciunde, spuse bărbatul. Am fost însărcinat să teînsoţesc.

Albert se gândi că arătarea era vreun android şi nu era bine să-i întrerupă raţionamentul înregistrat în memorie.

- Înţeleg faptul că ai primit sarcină să mă însoţeşti, îl luă cu blândeţe, dar să ştii că nu pot să plec niciunde de pe navă, în cazul în care ne aflăm în spaţiul comic, aşa că du-te în cabina ta şi revino după câteva ore!

- În spaţiul cosmic.

- Comic, cosmic, tot un drac. Du-te şi lasă-mă în pace!

- Nu pot să plec, spuse omul. Am fost trimis să te însoţesc peste tot. La început, îţi va fi greu să accepţi această situaţie evidentă, dar, cu timpul, te vei obişnui.

- Înţeleg foarte bine punctul tău de vedere, dar trebuie să înţelegi şi tu că nu plec niciunde. Oriunde aş fi pe navă, mă poţi localiza în cinci minute.

- N-ai înţeles. De acum încolo, până la găsirea unui înlocuitor pentru preşedintele Melior, care a decedat, voi fi doar lângă tine.

- Ba înţeleg, dar şi tu ar trebui să înţelegi un lucru: nu pot dormi când ştiu că se găseşte un străin în dormitorul meu, spuse Hosman.

- Iei un somnifer.

- Nu obişnuiesc.

- Îţi citesc ceva până adormi, spuse străinul.

- Intră în atribuţiile tale de serviciu să mă iei peste picior?!

- Vorbeam serios. Va trebui să te obişnuieşti.

- Mi-au trimis un android, să am cu cine să mă cert, spuse Albert.

- Nu sunt android.

- Ce eşti?

- Om. Nu se vede?!

- Şi băştinaşii de pe Ioza arată ca oamenii, dar nu sunt nici pe departe oameni; nu au funcţii vitale, spuse Hosman.

- Eu sunt om.

- Cine garantează asta?

- Nimeni, începu să se irite însoţitorul. Ce importanţă are ce sunt? Important e faptul că trebuie să te însoţesc.

- În ce scop?

- Nu am nici un scop, nici în ceea ce te priveşte, nici în ceea ce mă priveşte. Dacă aş avea un coeficient de inteligenţă mai mare, fi sigur că nu aş accepta misiuni de felul acesta. M-aş angaja la o companie de componente electronice şi programe, măcar ca portar.

- Mă însoţeşti, nu zic nu, dar, dacă eşti om, cum zici, ai o atenţie foarte scăzută şi reflexe limitate, spuse Albert. Îmi va fi foarte uşor să scap de tine.

- O să am grijă să nu pui mâna pe nici o armă.

- Nu m-am gândit să te ucid, dar, trebuie să recunosc, e o idee. Eu voiam să spun că, profitând de neatenţie, pot fugi, mă pot ascunde şi scap de tine.

- Voi fi atent, spuse însoţitorul.

- Dacă eşti om, într-un anumit moment, vei adormi.

- Profilul tău psihologic, pe care l-am studiat cu atenţie, nu-ţi permite să te ţii de prostii.

- Cum adică?! întrebă Hosman.

- Orgoliul nu te lasă să fugi, oricât ar fi primejdia de mare, iar eu nici măcar nu reprezint o primejdie.

- Dacă stai aici şi pândeşti să nu mă fure somnul, chiar că eşti un pericol. Cei care te-au trimis, nu au prevăzut asta?!

- Nu m-a trimis nimeni, spuse omul.

- Asta-i bună! Cum nu te-a trimis nimeni?! Dacă ai fost însărcinat să stai lângă mine, trebuie să-ţi fi trasat cineva sarcină, că n-oi fi venit de capul tău.

- Ba da. Chiar de capul meu am venit şi nu am de gând să plec nici în ruptul capului.

- Nu spune de două ori, că îmi vine să-ţi sucesc gâtul, spuse Albert. Repet: dacă nu ţi-a dat nimeni ordin, ce cauţi aici?!

- N-am spus că nu mi-a dat nimeni ordin. Cineva trebuie să-mi fi dat ordin, că nu puteam să vin chiar de capul meu, dar nu ştiu cine. Ştie vreunul cine a creat primii oameni? Toţi spun că au fost creaţi de părinţi. Aşa şi la mine. E ca şi cum m-aş fi gândit singur, ca şi cum aşa mi-ar fi venit mie. Ştiu şi asta e de-ajuns. Ştiu, printre altele, că mi s-a implantat memorie suplimentară, ca să fie ceva în plus, nu ceva în minus.

- Memorie artificială?!

- Nu e vorba de vreun cip de memorie, cum ai tu, ci de un dispozitiv de stimulare a memoriei proprii, spuse însoţitorul. E vorba de memorie indusă.

- Aici, ai dreptate. Mi s-a spus că, pe lângă un ochi electronic, voi mai purta şi un dispozitiv sofisticat, în interiorul encefalului, pe bază de acroniu, prin care să fiu controlat să nu mişc în front până la găsirea omului providenţial pentru planeta Ioza. Dacă sunt atât de bine supravegheat electronic, tu ce mai cauţi aici?!

- Ţi-am spus că nu ştiu, dar un lucru e, totuşi, îmbucurător: începi să revii la realitate. Cine ţi-a spus că ai un dispozitiv de urmărire bazat pe acroniu?

- Pola, nevasta lui Thomas Rashca, preşedintele interimar al planetei Ioza, spuse Albert. La îmbarcare, am avut o discuţie din care a rezultat că, după găsirea omului providenţial, dispozitivul mă va face să nu mă mai dezlipesc de el şi să-l conduc pe planeta străină. Ai şi tu un cip din acesta?

- Am mai multe cipuri, dar trebuie să ştii că acestea nu sunt implantate în creier pentru a fi dominat de ceva sau cineva, ci pentru a accentua factorul uman. Fie tehnica electronică oricât de dezvoltată, factorul uman nu poate să lipsească...

Hosman aştepta ca individul să continue, dar acesta amuţise de parcă ar fi fost un emiţător sonor, scos brusc din priză.

- Nu mai spui nimic?

- Ce să spun? întrebă însoţitorul.

- Orice. Mi-a pierit somnul.

- Nu sunt aici pe post de confident, ci de însoţitor. Eu trebuie să te însoţesc tot timpul şi, dacă se poate, în linişte.

- Deci, trebuie să te accept în preajma mea ca însoţitor, constată Albert. N-ai nume, nu ai însuşiri, nu ai un scop anume, nu ştii de unde vii, n-ai trecut, nu ştii cine te-a adus aici. Ceea ce faci, faci pur şi simplu sau e ceva mai complicat şi nu spui. Eşti însoţitorul perfect, care nu creează probleme. Eşti omul din umbră, un fel de gardă de corp.

- Nu sunt chiar o gardă de corp. Nici nu sunt înarmat. După cum se vede, nici zeci de kilograme de muşchi nu am pe mine. Tu eşti mult mai solid.

- Nu-mi eşti de nici un folos.

- Nu se ştie, spuse bărbatul. Aflăm împreună.

- Ai măcar un nume?

- Nu.

- În lipsa unui nume, te pot boteza Însoţitorul.

- Nu merge.

- Cum să nu meargă?! se miră Hosman.

- Vreau să spun că nu-mi place. Dacă tot simţi nevoia să-mi spui cumva, spune-mi Purtătorul de Cuvânt! E la modă.

- Am să-ţi spun însoţitorul Karl.

- Sau Purtătorul de Cuvânt Karl.

- Cum să-ţi spun Purtătorul de Cuvânt, dacă eşti tot timpul cu mine?! se miră Albert. Purtătorii de cuvânt poartă mai departe cuvintele cuiva, când e ocupat, când pleacă într-o vizită oficială sau când fuge din faţa furiei mulţimii. Poate aduce mesajul cuiva, atunci când acesta mai întârzie prin cârciumi, dar, oricum ai da-o, nu stă lipit de şef . Cum ai putea tu să-mi porţi cuvintele, când suntem împreună? Pot să vorbesc şi singur.

- Intervin atunci când vorbeşti prostii.

- Mă feresc să spun prostii.

- Chiar şi cu ochi electronic şi cip de control, omul poate avea scăpări, spuse Karl.

- Eşti tu capabil să discerni ce e bine şi ce e rău?

- Eu aşa pretind. Cum, în politică, răul şi binele convieţuiesc armonios, întrepătrunzându-se, cred că nu va fi rău să te sfătuiesc, din când în când. În politică, răul şi binele sunt în funcţie de interes, fără a sări peste limita legalităţii. Nici peste limita bunului simţ nu trebuie să sară.

- Ce are legalitatea cu bunul simţ? întrebă Hosman.

- Are. Atunci când puterea îşi armonizează legile cu propria ei viziune despre bine sau rău, legile naturale şi în special legile bunului simţ dau cu ea de pământ. Căzând puterea, vine opoziţia la putere. E aproape ca atunci când vorbim despre timpul probabil, care nici nu e aşa probabil cum am crede.

- Alta acum. Ce au legile meteorologiei cu cele ale bunului simţ şi cu noţiunile de bine şi rău?

- Pe Ioza, cum ai văzut, fenomenele meteorologice sunt ţinute sub control şi, pentru a fi bine ţinute sub control, s-au elaborat legi care reflectă şi influenţează starea vremii, spuse purtătorul de cuvânt. Pe Pământ, vremea e mult mai probabilă şi necontrolată de vreo lege. Acolo, ea este legată de politică sau, mai exact, de lipsa acesteia. Primul lucru făcut de noul preşedinte, când a venit la putere, a fost să-i ordone ministrului mediului să-l destituie pe directorul general al meteorologiei pentru prognoze neapropiate de adevăr. Ai văzut, în ţinuturile cu multe ploi discuţiile despre vreme sunt ridicate la nivel de politică de stat; unde plouă tot timpul, ploaia este uşor de prognozat, iar lipsa ploii trece neobservată, fiind foarte rară. Tu ai plecat pe Ioza cu nouă transporturi înaintea mea. Nu ai cum să ştii cât de hulită a devenit politica, până am plecat şi eu. Deoarece politica a devenit un produs expirat, în condiţiile social-istorice din acel moment, chiar înainte de a pleca eu, preşedintele Pământului nu a mai susţinut un discurs anual despre starea naţiunii. El a susţinut un discurs anual despre starea vremii. În discursul despre starea vremii, a spus că oamenii ar face bine să nu mai creadă că pot influenţa starea economică, socială sau culturală prin discuţii politice. A susţinut că e bine ca, pălăvrăgind despre vreme, să creăm spaţiul psiho-psihiatric prin care să influenţăm fenomenele meteorologice, favorabile sau nu. Ştii că, pe Ioza, starea vremii e influenţată de un cadru tehnico-tehnologic, considerat învechit pe Pământ.

- Înţeleg că politica nu mai e la modă pe Pământ şi sunt la modă discuţiile despre vreme.

- Nu ştiu ce s-o mai fi întâmplat, dar, când am plecat eu, deja existau zone de pe Pământ în care politica era interzisă.

- Ar fi destul de neplăcut pentru membrii partidului nostru să trăiască pe Pământ, în condiţiile astea, spuse Albert.

- Şi pentru mine ar fi greu. Sunt un împătimit al politicii şi nu am nici un chef să-mi fie îngrădite drepturile cetăţeneşti. Dacă vom fi nevoiţi să stăm mai mult timp, voi pune mâna pe armă şi mă voi lupta pentru politică.