Paul Goma butelii

Primul fel: ne ridicăm din genunchi, de pe burtă, de pe spate, din noroi, din gropi, de pe unde ne-au împins cu piciorul, azvârlit, tăvălit, umilit, batjocorit activiştii-securiştii-beliştii;

Al doilea fel: ne curăţăm de noroi, de praf, de pleavă, de găinaţ, înju-rând cu sete de mamă, de dumnezei, de biserici de tămâie – comunismul în general, în special securitatea;

Al treilea fel: ne hotărâm să le-o-ntoarcem celor care ne-au chinuit atâtea decenii, ne-au jefuit de bunuri, ne-au stors măduva, ne-au supt sângele, ne-au prefăcut în robi care-i urăsc (şi-i denunţă) pe robii de-alături, colegii de lanţ.

Însă cum lucrurile bune (nemţeşti) sind drei, ce facem noi, latinii (bine: doar râmlenii)? Ce să facem: ne dăm un răgaz de gândire – în care tragem cu urechea înjur, privim roată, ca să ştim ce fac ceilalţi.

Si ce băgăm de seamă? Că popii noştri ortodocşi, până mai deunăzi în relaţii de batere pe epoleţi, nu doar cu miliţianul satului, ci cu securistul de la raion; că-protopopul, că-episcopul, că-mitropolitul, că-patriarhul – după ce, în Iepoca lui Nicolae Antihristescu îl lingeau pe Satana de la-ntre-corniţe pân-la-sub-copiţe şi doamne-fereşte să fi deschis gura, să protesteze împotriva persecutării credincioşilor, a dărâmării bisericilor – acum, că au primit voie de la Secu, pe de-o parte ne cheamă la cruciadă împotriva papistaşilor, pe de alta ne binecuvântează şi ne povăţuiesc: „Iertaţi, fraţi creştini – căci şi vouă vi se va ierta.”; încă îl mai observăm pe directorul conştiinţei lui Gogu Rădulescu, ţapănul maramurăşan Buzura, dând cuvânt de ordine, revoluţionar nevoie-mare – dacă-i albastru-de-Secu: „Fără violenţă!”

Şi încă îi mai citim pe sub-directorii conştiinţei Flăcării lui Păunescu: Ţeposu, Buduca; pe sub-căprarul de la Săptămâna Barbului: Ciachir; pe cuviosul zograf Sorin Dumitrescu, pe însuşi părintelui Galeriu, explicându-ne, cu limba lui, numai sirop de zahăr ars, diminutivat, că un mare învăţat, unul, Nae, ne-a arătat (vai, noi nu văzusem, nu auzisem – dar aşa e!), cumcă noi, Românii, hăt, din negura veacurilor, ne-am născut gata-ortodocşi!

Dacă aşa stă situaţiunea, atunci: Porniţi la iertare, tovarăşi!

A ierta – ca un adevărat ţărănist.

Este suficient să citeşti în presă declaraţiile martirilor de puşcărie Diaconescu, Galbeni, Ţepelea în legătură cu deschiderea dosarelor de securitate; cu „descoperirea” (abia acum?

— În al nouălea an?) a cutărui securist, şi nu „strecurat', ci acceptat în cunoştinţă de cauză în PNŢ-iştii istorici, pentru a alcătui împreună cu securiştii din Corpul Dalbastru, PNŢ-CD. Înţelegi că nu este vorba de un partid politic (şi încă democrat!

— Cât despre. Creştin.), ci de azilul-de-noapte pentru activişti, securişti, turnători de puşcărie, turnători în libertate – şi, în completare, ceva oportunişti fără culoare (sau: apolitici de-ai lui Eugen Simion şi Marin Sorescu).

Această adunătură care, din noiembrie 96, cârmuieşte nefericita Românie chiar mai pe-culmi decât comuniştii lui Iliescu şi ai lui Roman este creaţia lui Coposu şi a lui Măgureanu. Dacă voi fi acuzat în continuare de calomnie la adresa Marilor Anticomunişti, a Martirilor Neamului – şi mai ales a Tatălui Naţiei – voi cere să mi se răspundă la întrebarea: „Unde se află, în momentul de faţă, Naţia, Neamul, Ţara?; unde au ajuns Românii după un an şi nouă luni de la venirea la puterea a. fiilor lui Coposu?; care este bilanţul Convenţiei (în ciuda bunei-inimi a Doinei Cornea)? Nu numai că, economic vorbind, Românii trăiesc şi mai prost (ziceam, pe timpul Iliescului că mai-rău nu se poate.); corupţia a devenit stil de guvernare agramatismul a bătut limba de lemn tovărăşească – iar despre „mândria de a fi român„. N-am intrat în Comunitatea Europeană, nici în NATO şi n-o să intrăm atâta vreme cât Securitatea va fi nu doar cosmetizată, şi rebotezată, ci lichidată – „în schimb„ (ar zice veşnicul adjunct G. Dimisianu, până în decembrie 89 harnic scribitor de editoriale la România literară, ca un activist de partid ce era, devenit peste noapte vajnic apărător al virginităţii anticomuniştilor, martirilor de puşcărie, cu predilecţie PNŢ-işti) -am dăruit Ucrainenilor Basarabia, Bucovina de Nord şi Insula Şerpilor – de ce se uită atât de repede aceste prea-româneşti cojări?”

Halul în care se află acest partid (zis: „al lui Maniu”, sub Coposu, ajuns să finanţeze Securitatea adăpostită la sânul său, cu banii nemţilor!): lipsa de coloană vertebrală a anticomuniştilor, a lipsei de moralitate a martirilor care, din pricini deloc electorale, ci pur şi simplu din motive de legare de glia Securităţii, au dat cuvânt de ordine: „Suntem creştini – nu doar în suflet, ne stă scris şi pe frunte!”.

Iar pe cei care au îndăznit să observe că parcă s-ar afla pe coridoarele Rahovei, pe ale Ministerului de Interne, atâţia securişti pe metru pătrat mişună în PNŢCD, seniorii şi martirii le-au închis gura – ba i-au dat afară!

A ierta – ca un adevărat liberal.

Aici tactica putrezirii, chiar dacă a părut a lua o altă cale (externă, prin Radu Câmpeanu) la acelaşi rezultat a dus: adevăraţii – nu doar în accepţia: „de origine”, ca Vintilă Brătianu, dar şi de convingeri, de inimă – au fost marginalizaţi, excluşi, în locul lor revărsându-şi neobră-zările şi bucile securişti notorii (Cataramă), arhicunoscuţi turnători de puşcărie – şi de tot ce mişcă: râul, ramul.

— Precum legendarul epigramist, membru al Fondului Literar: Quintus. La ei nu va fi existat cuvântul de ordine, recomandând creştineasca iertare şi consecinţa: închiderea ochilor la vederea unui securist – ci doar înhăţarea a cât mai multe şi mai substanţiale hălci din puterea cea pământească. Moralmente, Nicolae Manolescu a comis încă o eroare, raliindu-se acestor liberali. Cum însă el, începând de la critica şi istoria literară practicată, a fost şi rămâne un notoriu a-etic (să se observe eufemismul), să ne spunem că, la urma urmei, acesta i-i destinul: să-i spele de scârnă şi de sânge pe toţi beliţii, pe toţi bandiţii: după ce a justificat imoralismul dezerţiunii scriitorului sub dictatură, 1-a justificat pe Iliescu, în lipsitul de inteligenţă şi de ruşine interviu luat imediat după întâia mineriadă; după ce a justificat „dosarul de securitate” al lui Voican-Sturdza (pe 5 pagini, în două numere din România literara), a justificat absenţa, în România, a sanrizdat-ului – păi fiindcă nici n-a fost nevoie, fiindcă la noi s-a cam publicat tot ce era de valoare.; după ce a explicat pentru de ce, în România nu au (prea) existat disidenţi: păi, la noi disidentul cel mai cunoscut era Ceauşescu – faţă de ruşi.

— Acum se înhamă la teleaga justificării liberalismului ca o altă ipostază a securismului etern.

În concluzie: liberalii lor sunt adepţi ai economiei închise: ei se întreiartă; cam ca la Piteşti, nefericiţii studenţi. Atât că aceia nu aveau de ales – decât între viaţă şi moarte. Ceştialalţi aleg între bunăstare-cu-certificat şi bunăstare. Cu-fără-hârtii-la-mână.

A ierta – ca un adevărat legionar.

Legionarii nu sunt la putere, nici în opoziţie, nu ştim – acum, în 1998 -cum s-ar comporta, dacă. De netăgăduit, ei influenţează puternic anume spirite iar acestea, la rândul lor exercită o „teroare de catifea” (deocamdată.) asupra acelei părţi a populaţiei care a avut de totdeauna legături cu Biserica (ortodoxă, fireşte). Necazul este că au atras o bună parte a martirizatorilor, mai ales ai lor: activişti feroci, securişti bestiali care, acum, pretind oportun că Securitatea lui Ceauşescu ar fi fost una curat-naţională. Mai există un semi-motiv: spaima că venise clipa în care vor trebui să dea sama pentru faptele lor adânc-patriotice le-a provocat revelaţia Dumnezeu (ul ortodox), iar ei, fiinţe practice, pe dată s-au pitit pe dată îndărătul Tronului Ceresc: acolo, cred ei, nu-i atinge mânia poporului: doar omenosul-la-român are să-1 pupe.

— N Piaţa-Ndependenţi, n-are să aibă el inima aceea să-i arză măcar un dos de labă peste bot unuia care a învăţat Tatăl Nostru pe când îşi rupea epoleţii albaştri, la closet şi a debutat în făcutul semnului crucii simultan cu Petre Roman: la 22 decembrie 1989 fix.

Nu cunosc opinia în chestiunea iertării a legionarilor tineri (care, prin vârstă, nu au apucat să fie nici activişti, nici securişti, nici măcar curlimbişti extrabugetari ci doar pionieri şi utecişti – aceştia sunt „legionarii recenţi”). Am avut însă prilejul s-o aflu pe a „legionarilor istorici” şi să mă înfrunt cu ea – în discuţii, în presa din exil.

Dacă a fi liberal, ţărănist, social-democrat era, înainte de venirea comuniştilor, o opţiune, a fi comunist (sau legionar) echivala cu intrarea într-un ordin religios. Dacă primii, înainte de a „adera', cercetau, studiau, discutau, cântăreau programe politice – democratice – ceştialalţi, fără a cerceta, credeau. Şi întrau.

De aici şi exclusivismul legionarilor – ca şi al comuniştilor – şi consecinţa: confiscarea suferinţelor. Dacă te iei după legionari, singurii martiri ai românilor sunt ei. Ca şi cum n-ar fi existat groapa comună de la Sighet unde au fost aruncaţi demnitarii, în principiu, nelegionari; ca şi cum n-ar fi existat Canalul, cu mai multe sectoare unde au trudit şi au murit preponderent nelegionari. Dacă e adevărat că foarte mulţi dintre ei făcuseră puşcărie şi pe timpul lui Carol II, şi pe al lui Antonescu (de după Rebeliune) şi pe al lui Groza şi Dej – tot adevărat era că martirizaţi fuseseră nu doar legionarii. Deasemeni: nu puţini dintre ei – şi încă vârfuri!

— Începând din zorii zilei de 24 august 1944, fie şi-au întors cămaşa verde pe partea ei cea roşie, intrând la comunişti, de-a dreptul, sau ocolit, prin spate, pe la Frontul Plugarilor al lui Patru Groza (ca teologii sibieni Cândea, Stan.); fie încheind cu comuniştii în decembrie 45 – un pact sub acelaşi semn al exclusivismului, al ostilităţii faţă de democraţie şi de partidele democratice, negociind (Petraşcu, Chioreanu, Negulescu) în deplină senininătate cu Teohari Georgescu, cu Pauker şi cu Nikolski soarta numai a legionarilor, puţin păsându-le de soarta nelegionarilor români încarceraţi, internaţi în lagăre, aici, pe solul României, ori cedaţi ruşilor spre a fi deportaţi în Siberia.

— De ce se uită cu o consecvenţă demnă de o cauză mai. Naţională soarta rezervată refugiaţilor din Basarabia şi din Bucovina de Nord?

Din 1960, în închisori a avut loc teribila. Dulce-reeducare care 1-a avut drept port-drapel şi redactor al declaraţiei de căinţă – semnată de aproape toţi supravieţuitorii Mişcării adunaţi la Aiud – pe călugărul legionar Valeriu Anania, actualul Bartolomeu de Cluj, tovarăş de luptă (din ilegalitate.) al lui Funar şi cruciat antipapistaş.

A venit apoi cumplita deziluzie provocată de realitatea-reală a amnistiei din 1964. De aceea, după liberare, cu puţine excepţii, şi legionarii martirizaţi vreme de decenii în puşcăriile comuniste au făcut jocul comunistului Ceauşescu, de fiecare dată când acesta a avut „oarecari greutăţi trecătoare” -cu militanţii pentru drepturile omului; cu greviştii din Valea Jiului; cu membrii SLOMR – pe scurt; cu acei români care nu capitulaseră, nu închinaseră steagul la picioarele „naţionalismului” de Stat şi de Securitate (sau făceau parte din altă generaţie de vârstă, deci foloseau o altă formă de rezistenţă anticomunistă). Pe aceşti, „impostori” proeminenţii intelectuali de foarte-dreapta: Stăniloaie, Noica, Ernest Bernea – precum şi ardentul fost comunist Petre Ţuţea (printre mulţi alţii – aceia „democraţi”) – îi acuzau de a fi. Manipulaţi de Securitate (cine vorbea!), de a apăra interesele ruşilor, ale ungurilor, ale evreilor. Ei, ultra-patrioţii, găseau că este şi logic şi moral – şi naţional!

— Să-1 laude în gura mare pe Ceauescu (Ţuţea), să-1 justifice pe Ceauşescu (Noica), să-i condamne pe toţi cei care „îi făceau dificultăţi lui Ceauşescu (Stăniloaie, Noica, Bernea – şi Coposu), ba chiar să-i explice „opera„ de distrugere a satelor, a caselor, a bisericilor, a mănăstirilor (acelaşi Noica explica dezinvolt: oricum, „aşa-zis-dărâ-matele” nu aveau valoare istorico-artistică!).

După un sfert de veac de colaborare cu naţional-comunistul Ceauşescu şi cu „naţionala”-i Securitate (începând de la 1964), numeroşi au fost legionarii supravieţuitori care, după 89 s-au întors, nu doar la „programul” lor din '40 – dar şi la mentalitatea de atunci.

Pe cine iertăm?

Vorbim acum numai de activiştii şi de securiştii care, după invadarea întregii Românii de hoardele Armatei Roşii, au terorizat populaţia autohtonă prin rechiziţionări, confiscări, naţionalizări; prin luare de cote, prin „lămurire” cu ciomagul şi cu glontele de a intra în colhozuri; prin arestări, anchete cu tortură, rele-tratamente în închisori şi în lagăre de muncă; apoi, în „libertate” au terorizat întreaga populaţie a ţării, supraveghind-o de aproape, intrân-du-i în casă şi în suflet, supunând-o la şantaj, în scopul de a o transforma (visul lui Pleşiţă) într-o populaţie de informatori ai Securităţii. Mai apăsat vorbim despre acei activişti, securişti – şi grăniceri – care au torturat şi au ucis.

Ce e de făcut cu criminalii? Ce întrebare! Să fie judecaţi şi, dacă sunt găsiţi vinovaţi, să fie pedepsiţi – în asta nu este nimic de negociat, nici de discutat. Ar fi oare drept, creştineşte (cu osebire: ortodox) – să fie lăsaţi în pace aceşti criminali, ba mai mult: iertaţi. Creştineşte? Nu. Acela care se grăbeşte să-1 „ierte” pe un vinovat dovedit, este – deja-dovedit – suspect: „Care-i motivul pentru care ţine o victimă la absolvirea călăului său? Nu cumva pentru că victima are, şi ea, ceva pe conştiinţă? Dacă nu a torturat, după ce fusese torturată, ca la Piteşti, atunci măcar a pactizat cu „Aparatul„-denunţându-1, vânzându-1 pe colegul său de lanţ?”

Cum adică: să i se dea ascultare unei victime – care, la rându-i, făcuse victime – astfel protejând un călău, sub pretextul eufemizant: „iertare creştinească”?

Urmarea va fi: călăul (el, sau altul, aflat în aceeaşi situaţie), constatând că nu a păţit nimic pentru faptele lui rele, că nu a fost pedepsit nici chiar pentru crima de sânge, în viitor are să facă ce mai făcuse, ba mai mult decât atâta!

De ce nu va fi revenind mai insistent, în presa românească, această întrebare – nu doar retorică: „Care-i motivul opoziţiei la deschiderea dosarelor de securitate – formă laică de „iertare creştinească„- a fostelor victime ca Diaconescu, Galbeni, Quintus, Calciu 7”

Şi să se dea răspunsul aflat pe limbă: „Pentru că acestora le e frică de conţinutul acelor dosare, se tem de ceea ce vor spune – şi despre ei, cunoscuţi doar ca victime – călăii securişti chemaţi în faţa tribunalului”.

Cum iartă (creştineşte) legionarii?

Cei ce s-au adunat sub drapelul Mişcării Legionare – formaţie declarat creştină şi morală – au, în chestiunea „iertării” convingeri dintre cele mai ciudate – ca să nu spun: pernicioase. Ei judecă astfel:

Din moment ce cutare (Anania, Plămădeală) au fost/sunt legionari, în mod necesar nu pot fi ticăloşi – aşa cum îi consideră o bună parte dintre ne legionari că au fost şi sunt. Prin urmare: auxiliari ai comuniştilor, vânduţi, turnători, ba chiar securişti-securişti decoraţi pentru lichidarea fizică a „bandiţilor” – nu sunt cei care. au fost, sunt şi vor fi, ci. Aceia care îi acuză, cu probe, pe securişti şi pe turnători că au fost şi că au rămas în serviciul Securităţii eterne;

Din moment ce cutare bestie, animal, călău securist (Enoiu de la Interne, Crăciun de la Sibiu) au făcut, dragă-doamne, „servicii Mişcării” – dealtfel cu totul dubioase – în mod necesar aceşti mari-vinovaţi trebuiesc „protejaţi de răzbunare”, iar cei care mărturisesc ce au îndurat de la casapii cu epoleţi albaştri să fie admonestaţi, ba chiar ameninţaţi, acuzaţi că nu sunt creştini iertători – ba de-a dreptul securişti!

Nu este deloc necesar să-1 fi studiat pe Luther ori să fi mers la sursă: Evangheliile – pentru a-ţi aminti ce este moral-creştineşte în „iertare” şi ce nu.

Dacă de pildă tu, în numele „intelectualităţii”, al „protejării” lui Noica (protecţie în serviciu comandat – din care să nu lipsească supraveghetorul:

Nicu Ceauşescu) îl absolvi pe Leonida Plămădeală de toate grelele lui păcate: colaborator al Securităţii, propagandist de partid, murdar diversionist, aţâţător la război cu catolicismul (sub steagul ecumenismului.) – te priveşte. La urma urmei, n-ai decât să-i declari şi lui Plămădeală: „Mon fiere.” – doar ţi-ai făcut încălzirea pe spinarea lui Sebastian (dar bine-nţeles: despre Liiceanu vorbesc!). Însă nu ai dreptul – juridic şi moral – să ceri altora să. Treacă peste omeneştile-slăbiciuni ale unei asemenea făpturi; să o ierte-creştineşte;

Dacă de pildă tu, în numele neînchipuitelor, nesfârşitelor munci la care te-a supus Maşina-de-bătut-de-la-Interne, căpitanul de atunci Gheorghe Enoiu, treci peste „slăbiciunile omeneşti” ale ne-omului securist şi îl ierţi creştineşte – treaba ta şi numai a ta. La urma urmei, n-ai decât să te însori cu fiica lui, iar după '89 să-i găseşti ascunzătoare socrului – unde: în ţinutul Făgăraşului! (dar bineînţeles, lui Petrişor mă adresez)- însă nu-i poţi pretinde altuia să „înţeleagă sufletul dostoievskian” al unui criminal ca acest Enoiu;

Tot în numele solidarităţii legionare: dacă tu, Petrişor vrei să-1 „explici” pe un ucigaş de teapa lui Crăciun – te priveşte. Însă numai pe tine. Tu spui: „Nu ştiţi voi/adică ne-legionarii, n.m. /ce servicii a adus Crăciun Mişcării, cărând în spinare, ducând în braţe legionari răniţi, muribunzi – nu i-a lăsat să moară, pe loc.” – dar nu ţii seama de evidenţă: oricare securist ar fi făcut la fel, pentru că acesta era ordinul: de a nu-1 lăsa pe „banditul” capturat să moară: trebuia ţinut în viaţă cu orice preţ (chit că-1 căra în spinare el, însuşi Crăciun) pentru a-i stoarce informaţii, cu ele să bage la puşcărie alţi oameni, cât mai mulţi, întru terorizarea populaţiei; apoi: să nu-1 lase pe „bandit” să scape atât de uşor de „mânia poporului”, murind.

Lucrurile sunt mult mai simple – în grozăvia lor: „iertătorii” criminalilor comit ei înşişi o crimă – de complicitate cu creaturi de tenebre precum Anania, Plămădeală, Enoiu, Crăciun – aceştia nu greşiseră grav doar faţă de ei, creştinii-spălători-de-păcate, ci şi faţă de alţii. Or acei alţii, fie că au murit şi nu mai au cum să se rostească; fie că trăiesc – dar nu se grăbesc să-i „ierte”, ei, pe aceşti bandiţi care nu au făcut gestul echivalent cu ispăşirea a jumătate din condamnare: acela de a mărturisi că făcuseră rău şi de a cere iertare pentru răul pricinuit.

Liiceanu nu are nici o cădere să „treacă” peste faptele-murdare ale lui Plămădeală: această boaită a făcut foarte mult rău, atât unor indivizi, cât şi unor comunităţi. În timp ce Liiceanu cu ai săi, în martie 1977, cugeta, adânc, pe lângă Noica, la arzătoarea problemă a mutării capitalei de la Bucureşti undeva pe la Târgovişte, popii (ortodocşi, fireşte) din subordinea lui Antonie cel foarte cultivat – şi mai ales călătorit, pe spezele MAI-ului, mobilizaţi, dădeau, de zor, dovada: condamnau-bolşeviceşte mişcarea pentru drepturile omului, tratându-1 pe autorul rândurilor de faţă de vânzător de ţară pe care nimeni nu-1 ia în seamă (nimeni: adică intelectualitatea tot atât de subţire ca şi a lui Plămădeală) şi: „nu ne temem de lătratul unui câine, iar de n-am fi preoţi, l-am scuipa, şi l-am lovi cu pietre”; pe când Liiceanu şi ceilalţi directori de conştiinţă se tot despărţeau de Noica, încercând să stabilească sexul iinfru-lui de Păltiniş, Plămădeală, vicar cu problemele externe în Comitetul Central al Patriarhiei colinda Statele Unite şi Canada (oprindu-se, fireşte, la camaradul său de Legiune şi de Secu: parohul de la Detroit, Anania). Profitând de tripla aureolă: martir de puşcărie, martir religios şi martir legionar, Emisarul Spurcatului Organ i-a otrăvit pe exilaţii handicapaţi de înstrăinare, de nein-formare, de neinstrucţie, minţindu-i că nu Ceauşescu este duşmanul naţiei dimpotrivă el fiind ostil ruşilor, jidanilor, ci Ungurii care pândesc Ardealul! Acest dihor securist în straie popeşti-legionare a împuţit totul pe unde a trecut şi a făcut ca parohiile româneşti de pe Noul Continent, cu tot cu credincioşi, să cadă sub stăpânirea Patriarhiei de la Bucureşti – deci a Securităţii.

Anania. L-am arătat cu degetul de fiecare dată când s-a arătat ocazia. „Pentru conformitate”, voi cita din volumul de mărturii al lui Nistor Chio-reanu: Morminte vii, apărut la Institului European, 1992 (paginile 340-341): „. Un fost călugăr, fost legionar, Valeriu Anania, s-a apucat să scrie o carte despre păcatele Legiunii. (.) un om înalt şi cu o mustaţă neagră, mare, lăsată peste o gură lacomă. Numai a călugăr nu arăta. Toată figura lui exprima dragoste de viaţă şi lăcomie de bucurii ieftine (.). Ne-a citit capitol cu capitol. Împreună cu Petraşcu am făcut observaţii, l-am pus să taie multe pagini, spunându-i că altfel nu semnăm. (.) La 30 iulie/1964, n.m. /trebuiau să se libereze Petraşcu şi Orbulescu. Cu o zi înainte Petraşcu îmi spune că mai este o carte de format mare, scrisă cu tuş, pe hârtie specială, pe care trebuie să o semnăm şi noi în calitate de coautori. Ea a fost semnată înainte de toate gradele legionare aflate în Aiud. Este un pamflet. Ne-am dus să-o vedem şi tot maestrul Anania ne-a arătat-o şi ne-a întins-o, s-o semnăm.

— Eu n-o semnez! Am zis (.) Daţi-mi măcar timp s-o citesc.

— Păi nu mai aveţi timp. Cartea pleacă chiar acum la Bucureşti.

„(.) Până la urmă am ajuns la un compromis”, relatează Nistor Chioreanu, „eu şi Petraşcu am semnat o declaraţie pe aceeaşi coală de hârtie, arătând că semnăm cartea din solidaritate cu cei care au semnat-o înaintea noastră, dar noi nu-i cunoaştem conţinutul”.

Ce importanţă mai avea „conţinutul”: i-1 cunoştea Anania, doar el scrisese „cartea groasă” – după dictarea Securităţii. Apoi le ceruse fruntaşilor legionari s-o semneze – fără a o fi citit: nu le ajungea că erau. Coautori? şi ce importanţă avea declaraţia „pe aceeaşi coală” că Chioreanu şi Petraşcu. Nu cunosc conţinutul – dar semnează din solidaritate cu camarazii lor!

Petrişor: 1-a iertat-creştineşte pe Enoiu încă de prin 1966: îmi povestea, hilar şi înspăimântat, cum discuta cu el (cu Enoiu!) în casa fiicei (sau a fostei soţii a) Măcelarului de la Interne.

Îl priveşte – n-are decât să se scufunde până la creştet în dostoievskia-nismu-i ardelenesc.

Dumnezeu m-a păzit: nu am fost torturat de Enoiu – ca Petrişor; nici ca Ivasiuc; nici ca Marin Cocioran; nici ca Florin Caba – şi nici ca Ştefan Negrea, colegul meu, de la Filologie, Bucureşti: pe el („vinovat” de a fi făcut parte dintr-o delegaţie prezentată, la sfârşitul lunii octombrie 1956, la Dumitru Popescu – încă nu era Dumnezeu – şeful Scânteii tineretului, pentru a protesta împotriva arestării primilor studenţi) Enoiu 1-a bătut în cap, în cap, în cap, cu picioare de scaun – iar Negrea a înnebunit şi după un an de rătăciri prin hrubele Jilavei, a fost transferat disciplinar (?) odată cu mine, la Gherla – bătut iar, la grămadă (era după răscoala frontieriştilor din 14 iulie 1958), a recăzut în boală, definitiv; cu puţin timp înainte de liberare, studentul Ştefan Negrea s-a spânzurat: la orizontală.

Eu n-am fost bătut ca alţii, am scăpat ieftin. De aceea pot spune: „Pentru ce mi-a făcut Enoiu mie, în iarna lui 57, la Interne.

— Îl bag în mă-sa, rămâne un litigiu între el şi mine. Însă pentru ce i-a făcut lui Ivasiuc, lui Caba, lui Cocioran, lui Negrea – lui Petrişor!

— Nu-1 uit, nu-1 iert. Aş fi un laş, dac-aş uita; un rău-creştin dacă l-aş ierta”.

În încheiere le spun lui Liiceanu, lui Petrişor şi celor ca ei: „Eu nu pun mai presus de om supra-interesele de partidă, de partid, de Mişcare – fiindcă în numele partidelor, ale mişcărilor s-au făcut nenumărate crime. Eu ştiu una – dar bună: „Vinovaţii de crime împotriva omului trebuie să dea samă – indiferent de „intelectualitatea” lor, indiferent de legionarismul lor”.

Altfel ne întoarcem la peşteră, la ciomag şi la ucidere de frate – în Mioriţa.

Paris 11 iulie 19983. Cine dintre români scrie Istoria Românilor?

Întrebarea ar trebui continuată, în paranteză: („- atunci când, în sfârşit, o scrie.”).

Se pare că geniul românesc are dificultăţi cu memoria. Ne prisoseşte însă propensiunea pentru văicăreală: că n-avem noroc, că suntem bătuţi de soartă, că vecinii, după ce ne-au furat „hârtiile”, confecţionează, după interesele lor, trecutul nostru cel de glorii, pretinzând că suntem urmaşii tâlharilor Romei, că în Carpaţi am venit din Balcani – în fine, că am fost vânduţi la Ialta, la Malta iar recent la NATO (nu pomenim nici de frică Tratatul cu Ucraina).