Paul Goma jurnalul unui „antisemit” (2003)



Yüklə 1,62 Mb.
səhifə33/38
tarix28.10.2017
ölçüsü1,62 Mb.
#17512
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38

După ce am zis toate aceste răutăţi, mă întorc la textul Ancăi Haţiegan: mă întreb – şi cat în jur, poate-poate dau de cineva capabil să formuleze un răspuns câtdecâtuşi:

Pe lângă ilizibilitatea pricinuită de capodopera graficianului casei, rămâne chestiunea corecturii textului:

Este acesta un text corectat, mult-stimată, ba chiar cam-iubită Anca Haţiegan? Măcar. Privit în fuga calului (sic), întru constatarea că are nevoie de a fi prăşit, greblat, măturat – hai să nu pretind: mângâiat?

Ce faceţi voi, acolo, la Echinoxul Universităţii din Cluj?

— Bineînţeles, în-afară-de.? Dar 1,2,3/2003 trimis este o insultă aruncată cititorilor care, cu certitudine, aşteptau noul număr! Şi care, în locul unei repetate-reânnoite bucurii culturale, primesc în obraz, peste ochi o balegă „grafică” de neîntâlnit nicăiri pe pământ şi un text ce n-ar fi trebuit tipărit în stadiul în care a şi fost – sau poate tocmai în starea-brută, în necorectarea lui, în şarmul-naturel al lui sade, mă rog frumos, valoarea-i. Grafică?

Nu există nici o explicaţie, nici o justificaţie pentru făcătorii revistei. Se poate spune despre toţi cei care avea datoria să vegheze la măcar corectitudinea textelor – că au strălucit prin absenţă, iar când s-au întors (de pe unde fuseseră duşi, întru vacanţe culturalizare.), puţin le-a păsat că au găsit ce au găsit: o oroare. Puţin le-a păsat că „artistul grafic” îşi făcuse de cap, considerând revista, preţ de o vară, jucăria lui – în loc să fie trimis înapoi, la şcoală, să mai înveţe, nu doar să maimuţărească ceea ce e mai urât pe lumea asta urâtă.

În fine, să se supună unui cincinal întreg de penitenţă, în care să dialogheze în chilia sa cu gazeta-de-perete concepută de geniul său (creator, mie-mi spui!), iar la vorbitor să-i vină, trimestrial, în ordine: directorul, redactorul-şef, redactorul-şef, adjunct, secretarul de redacţie – să mediteze dimpreună la comunul păcat împotriva culturii scrise şi tipărite.

Deocamdată atât, iubită Anca Haţiegan.

Aştept alte prilejuri de dialog

Pe curând, Paul Goma

Duminică 2 noiembrie 2003

Aniversarea lui Filip. A plecat de ieri la/cu Marine, felicitările îl vor atinge numai pe cale telefonală.

Ei bine, deşi „a trecut o noapte, ba chiar şi o zi” – citat infidel din Baconsky, nu regret tonul scrisorii către Anca Haţiegan.

În cazul de faţă nu poate fi invocată sărăcia-la-români: namavu-tismul, namştiutismul exagerat evocate-invocate în toate împrejurările nu au ce căuta aici. Onest ar fi din partea întreagei redacţii, în frunte cu directorul, sfârşind cu secretarul – „graficianul” iese din chestie, el fiind structural inocent – să se adune în jurul unei ceşti cu ceai (bine, cine vrea cafea, cafea să-i fie), să răsfoiască numărul ultim din Echinox şi – în sfârşit – să vadă! Iar dacă nu li se cere prea mult culturalilor clujici, să şi interpreteze normal cele văzute, în sensul de a accepta că internetul este un mijloc, nu un scop; „cultura de/prin internet” nu este cultură prin ea însăşi, ci numai ca suport, ca agent al scrisului – fie el materializat pe un ecran de ordinator.

Ieri, înainte de a mă porni să scriu epistola către Anca Haţiegan, fiindcă Filip era încă acasă, i-am arătat exemplarul din Echinox şi l-am rugat să spună ce crede el despre „prezentarea produsului”. 1-1 întinsesem închis, vizibilă fiind doar prima pagină, cea de prezentare. Însă el şi-a retras şi capul şi mâinile, iar prima întrebare a fost orifiata: „Ce-i asta?”

Bine, eu sânt o persoană din străvechea generaţie, pe de o parte, a mea „concepţie despre prezentarea grafică” a unei reviste culturale poate fi depăşită, poate fi datată, poate fi considerată tradiţionalistă, chiar reacţionară, de ce nu? Mi s-ar mai reproşa că am rămas cu imaginea publicaţiilor româneşti – deci vechi.

— Fireşte, un neadevăr, fiindcă chiar de nu aş frecventa presa politică şi culturală şi artistică franceză, tot aş fi agresat prin televiziune de „ultimele cuceriri” în materie.

Or Filip, „nu că e fiul meu.”, dar el este, în primul rând francez (de origine română, adevărat), chiar dacă nu are cetăţenia franceză, are educaţie franceză; în al doilea rând, deşi a venit în Franţa la vârsta de doi ani (în exact 20 noiembrie 1977), după o pauză-ling-vistică de vreo trei ani, în care el vorbea în casă numai franţuzeşte, noi numai româneşte, rămâne unul dintre puţinii – dacă nu cumva singurul dintre copiii-de-români-în-Franţa care vorbesc-citesc româneşte curent. În fine, în al treilea rând – şi nu cel mai lipsit de importanţă: Filip este de profesie grafician; infografâst – a făcut Facultatea de Arte Plastice, a Universităţii Paris VIII, are o licenţă şi o „Maâtrise d'Arts et Technologies de l'Image” – însă înainte şi în timpul şi după studii a lucrat „în domeniu”. Dacă adaug că mediul în care trăieşte este cel plastic-informatic (Marine, prietena lui de peste cinci ani, este profesor de arte plastice, ea însăşi pictor şi istoric al artelor plastice), am spus, cred, esenţialul despre cunoştinţa-de-cauză în care vorbesc despre Echinox 1, 2, 3, /2003.

Luni 3 octombrie 2003

Nu am mai notat nimic despre Irak, prea erau multe şi proaste veştile. După doborârea unui elicopter de transport (16 morţi, 18 grav-răniţi) şi mai cu seamă după declaraţiile iresponsabile ale lui Rumsfeld, că „aşa e la război: greu – însă noi continuăm.”, a început să se vorbească din ce în ce mai insistent de „irakizare” – contaminare de la „vietnamizarea” de sinistră amintire.

Aseară am auzit-o pe Madeleine Albright (?) interogată de un adevărat şi meritat partener de dialog al ei: Karl Zero: turcul şi pistoala! Fără nici o ruşine, cucoana pretindea că Americanii trebuiau să rămână concentraţi pe Afganistan, să nu deschidă frontul în Irak. Dar despre copiii irakieni, supuşi blocusului după războiul din 1991, cei care mureau? Senină, pretinsese că ea nu avea ce să le facă.; dar despre Palestina?

— A refuzat să vorbească, oţostroafa, cică să-şi rezolve ei treburile interne. Putoarea! Moartea miilor de copii irakieni -problemă internă? (când era ea la afaceri, sub Clinton); Zidul Ruşinii, alungarea de pe pământurile lor, cu tancurile, cu avioanele, a băştinaşilor, colonizarea sălbatică de tip Sharon, raidurile ucigaşe în lagărele palestinienilor, în care, pentru un „activist” căutat sunt ucişi 20-30 civili şi dinamitate 10-15 case?

— Astea sunt „treburi interne”!; pe care ei să şi le rezolve – dar aşa sună discursul Israelului, nu al USA. În fine, ar fi trebuit să fie.

Noroc că printre atâţia evrei răi, înrăiţi, imbecili, imbecilizaţi de evreitatea neasumată se mai găsesc şi fiinţe normale – ca Jean Daniel.

Excedată de laudele la adresa lui, de citarea cu orice ocazie din textele lui, Ana mi-a sugerat la un moment dat, fie să-i scriu, fie să-1 vizitez, să-i spun prin viu grai ce cred şi eu despre chestiunea Palestinei – „doar vă cunoaşteţi, de pe când vă detestaţi cordial”. I-am răspuns că nu simt deloc – dar deloc – nevoia de a-1 vedea, de a-i vorbi, (m-am certat cu el acum douăzeci şi cinci de ani, m-am săturat) mi-e cald să ştiu că există şi evrei rezonabili, neisterici, de bună credinţă (cu atât mai vârtos, cu cât ieri, la o dezbatere televizuală, am picat pe inevitabilul Finkielkraut şi, ca să nu fac şi eu o criză de epilepsisterie, prin contaminare, am trecut repede pe alt canal, fiindcă îi cunosc până dincolo de saţ poezeaua).

După trei zile de ploaie, vânt, nor, azi: lumină, soare, ai zice că vine primăvara. Da, dar ea nu vine. Că aşa-i ea: ne-vinătoare la comandă. Deşi, ca să stau aşa cum stau şi să judec aşişderea, nu mi-aş dori o primăvară; nici o vară (mi-am adus aminte de cea de. Astă-vară); o iarnă ar merge, cu condiţia ca ea să fie plină de zăpezi statice şi de ninsori dinamice (sic) – acolo, la ea, afară; estimp eu să stau în casă la căldură şi să privesc pe geam la statismul-dinamic al iernii.

Mi s-au comunicat pe cale orală (mai exact: telefonală) o sumă de reproşuri formulate de românii de pretutindeni, internauţi. Pe lângă acelea de. „antisemitism”, semnate-citeţ-curajos-anonim: „Harry”, „Avy”, „Samy”, „Iony” – ba chiar şi „XYZ', mi se mai găseau cusururi – acestea dinspre goi-i mei pentru că. „tăcusem”, pentru că „nu scosesem o vorbă despre nefericirile poporului, în timpul campaniei pentru votarea unei noi constituţii”.

Crunt de adevărat: nu scosesem o vorbă despre „nefericirile poporului” – nici pe timpul lui Dej, nici pe al lui Ceauşescu, nici pe al lui Iliescu I, nici pe al lui Constantinescu, nici pe al lui Iliescu II – exact acela (tot despre popor este vorba) care votase, cu drag, ce i se poruncise să voteze – şi în luna mai 1990 şi în anul 2000 – adevărat, la îndemnul intelectualilor ţării.

Dar, vorba Anei: De ce aş fi scos o vorbă acum – în 2003 – când niciodată, mă auzi, mitule, niciodată nu luasem, ca să spun aşa, cuvântul, pentru a vorbi de nefericirile poporului – şi al meu, concedea un vajnic internaut, sub semnătura: „Jony” – exact aşa grafâat, pronunţat, certamente: Neluţu. Da, domnule: de trei decenii stau cu deştu-n cur (şi fac cultur'), spre deosebire de confârtaţii – dar mai ales de confârţaţele mele Blandiana, Adameşteana, Cassiana şi alte „rezistente” – acelea, da: ele, cu un curaj nebun, cu un admirabil spirit de sacrificiu îşi puseseră pielea pe băţ/în bătaia puştii securităţii de fiecare dată când „poporul nostru' se afla în dificultate. Nu i-am pomenit pe vânjoşii reprezentanţi ai sexului tare: Buzura, Manolescu, E. Simion, M. Martin, Al. George – ce să mai vorbesc de Pippidi, de Pleşu, de Liiceanu, eroi ai postmortemismului – şi alţii şi alţii care „după revoluţie” culeseseră exact ce nu semănaseră; şi nu meritaseră.

Dar profitaseră din plin – şi de „înainte de rivuluţie” şi de „după.”

Ciudată apare această vehemenţă critică la adresa mea (probabil şi la adresa altor bătrâni „disidenţi”) din partea tineretului-din-ziua-deazi – exact cel care habar nu are de nimic „dinainte de 1989”, căruia i se fâlfâie de „trecut”, căruia puţin îi pasă dacă X a fost victimă sau călău, dacă făcuse puşcărie sau băgase pe alţii la puşcărie (ba chiar îi anchetase).

Păi, domnule: dacă nu ştii nimic; dacă nu vrei să afli nimic – ca să nu-ţi încarci memoria ta, de „istoric tânăr”; dacă eşti susţinător al tezei că trebuie musai să ne reconciliem securişti cu deţinuţi, turnători cu turnaţi, bătăuşi cu bătuţi, futători cu futuţi – pentru ca, nu-i aşa, tot românul să fâe bine şi România să prospere – pentru de ce îmi reproşezi mie că nu am mişcat un deget când poporul era în pericol mare – pe chestia noii constituţii?

Să-ţi spun tot eu: Fiindcă tu – şi tot neamul tău neamprostic – nu ai făcut nimic, nicicând pentru ţara de a cărei soartă ţi se frânge inima abia acum şi, în sfârşit, constatând catastrofa, cauţi consolare şi ajutor în altă parte, la altcineva – care, se zice, îşi mai băgase capul în gardul treburilor de acest gen – numai că şi în asta ai întârziat, iar când ai belit ochii ai văzut că „ţara” se afla în căcat până la sprincene. Deci nu-ţi mai rămânea decât să acuzi pe altul că nu făcuse ceea ce trebuia să faci tu, măgarule, dintru început.

Multe foloase a adus internetul – dacă îl amintesc doar pe cel slujitor mie, nepublicatul pe hârtie. Dau drumul unor texte, pe calea undelor electromagnetice (?) şi. Şi. Ce fac eu, autor-expeditor? Nimic, rolul meu s-a terminat, eu fiind azvârlitorul de butelii în mare. Este adevărat, când, după o vreme, îmi vin veşti dinspre cunoscuţi ori anonimi că au „citit” pe internet cutare text – întâi şi-ntâi mă mir: „Cum, chiar au ajuns la un destinatar – bine: doi?”; apoi mă bucur ca orice autor aflând că un exemplar din cartea sa a fost răsfoit.

Numai că eu sânt un internaut atipic. De fapt nici nu sânt internaut, fiindcă încredinţez „discursul” meu lui Filip, lui Brega de la Chişinău, lui Culcer, din vecini – ei mi-1 ambalează, difuzează, distribuie, amplifică. Din câte am înţeles („până în cele din urmă”, vorba lui Săraru.) internauţii dialoghează, schimbă idei, schimbă cuvinte, scrisori, corespondează.

Am văzut şi eu câteva mostre – trecute pe hârtie, pentru uzul meu personal. Şi nu am avut în faţa ochilor proba materializată a unei discuţii, a unui schimb de păreri, de idei – a unui dialog. Ci a unor monologuri aglutinate, făcute morman, doar aparent succedate în timp.

Se reproduc, pe internet „discuţiile” pe viu: se formează o pereche, apoi un grup – în care se vorbeşte; despre ceva. Trece unul pe lângă grup, se opreşte, ascultă, aşteaptă puţin, intervine. Normal ar fî fost (vorbesc de grupurile reale, de vorbitori care sonorizezaă cuvintele, undeva, la un colţ de stradă, la o masă de cafenea, pe un coridor) ca noul venit, după ce ascultă despre ce se vorbeşte şi după ce găseşte că are şi el. Părerea lui, abia atunci să intervină. Oricum, intervenţia lui să fâe în legătură cu ceea ce se discuta înainte.

Aşa ar fi normal. Civilizat. Binecrescut. Cultural.

Însă, după modelul sonorizat, are loc (sic) cel electronizat. Rezultatul – o hărmălaie, chiar dacă-i lipsită de decibeli, dar sigur: fără sens, fără cap şi coadă, te-ai crede în piaţa Belleville, unde flecare vânzător de legume-fructe îşi laudă marfa (deducţia mea, constatarea: mai degrabă îi alungă pe potenţialii cumpărători prin răcnetele lui disperate) strigând, zbierând – discursul lui nefâind nici propostă, îndemnând la participare, nici răspuns la o întrebare. Fiindcă, nu-i aşa? Suntem în democraţie, unde fiecare cetăţean are dreptul inalienabiul la. Exprimare. Şi, în loc să-şi aducă de acasă un scaun, să urce pe el – ca în Hyde Park – de acolo să-şi recite poezeaua, monologul, opinia sa (personală! Ştiut fiind că există şi opinii ne-personale, ba curat-impersonale), doritorul nostru de exprimare – personală, cum altfel – se bagă, se vâră, se introduce în vorbă, în suflet – cu problema lui, cu oful, cu povestea lui. Pentru căci, ca să ne exprimăm în gramatica lui, s'tem în democraţie, ce 'zda mă-sii, prin urmare are şi el – ca şi alţii – dreptul de a-şi facă publice opiniile.

Fireşte, sunt infinit mai constrângătoare, mai limitatoare a libertăţii (individuale) dezbaterile pe hârtia tipărită. Pentru că în acele cazuri lucrează factorul timp; apoi intervine factorul. Arbitru; cel care primeşte, selectează, periază, ordonează. Monologurile, le montează pentru a da aerul unei dezbateri. Putem deplânge dirijismul, orientarismul politic, umoral al selecţionatorului. Dar rezultatul este mult mai puţin rău decât lălăială on line.

Ardelenii au o vorbă: „Venit' la noi, să grăim ninica”. Internauţii – nu doar români – vorghesc mult, ca să comunice ninica. În această privinţă se aseamănă cu alţi (sau aceiaşi) consumatori ai tehnologiei recente: telefonătorii prin aparate portabile. Din mijloace (şi ce mijloace minunate!) sculele acestea au devenit scop – pentru necuvântătorii noştri congeneri. Dar şi internetul şi telefonul portabil: ce libertate! Ce posibilitate de comunicare între oameni! Ce minunat pentru tine, solitarul, însinguratul, timidul să iei-legătura cu oricine de pe lumea asta, prin internet! Nimeni nu-ţi cere bilet de intrare, nimeni nu te întreabă „în ce problemă?” ai venit, iar ţie, odată „intrat”, nimeni nu-ţi cere să iei cuvântul în această temă, nu în alta, nimeni nu-ţi atrage atenţia că habar n-ai de tema discutată – dar ce: discutătorii au?

— Deci intervii. Doar suntem în democraţie.

Cu telefonul portabil nu mai este vorba despre un „forum”; ceilalţi sunt/este celălalt, cel de la capătul fară-fârului. Şi acesta sculă minunată este. Minunată: ea nu doar îţi facilitează, intermediază comunicarea cu celălalt, dar uneori/adeseori telefonul devine – iertaţi di vorbă ră – femeia gonflabilă. Or numai cu telefonul portabil poţi gonfla – scuzaţi, pardon – femeia în chestie: fiindcă numai cu portabilul vorbeşti pe stradă – în auzul trecătorilor, în al stătătorilor la o coadă de ceva, în al aşteptătorilor într-o staţie de altceva. Şi nimeni nu pune la îndoială onestitatea ta, nu verifică, autentifică dacă într-adevăr, vorbeşti cu cineva sau cu. Tine însuţi, autogonflatul. Te-ai prefăcut că formezi un număr, te prefaci că vorbeşti cu celălalt -nimeni nu te poate controla, fiindcă nu se aude ce spune celălalt al tău. Tragi cu ochiul în jur: necunoscuţii care te aud nu sunt deloc indiferenţi; ba chiar geloşi pe tine, în general (lupta de clasă din negura veacurilor: tu ai ceva ce el nu are – aici: telefon portabil); sunt geloşi pe tine, în special: el nu are o femeie cu care să discute atât de drăgăstos (la telefon), cum discuţi tu.

Nu sânt eu acela care să-i critice pe telefonătorii-portabili (aşa mi-a ieşit din fuga clapelor ordinatorului). Şi eu – ca tot omu' năcăjât – îmi doresc comunicare cu semenii, mai ales cu semenele; şi eu, în puşcărie, îmi fabricam – nu gonflabila, pe atunci nici nu auzisem de aşa ceva – dar tot un înlocuitor de femeie: de gândit la ea, de vorbit cu ea, de iubit (cu ea/pre ea). Cât despre simulatul comunicării – nu scot o vorbuliţă; nu numai că am practicat mental acest viciu-solitar, dar chiar pe hârtie, în Gherla. Acolo nu este materializată, audibilă decât vocea mea; cea a interlocutorului – o ea, fireşte – trebuie dedusă.

Mi-a venit revista Bucovina Literară (pentru întâia oară o văd), numărul pe septembrie 2003, cu articolul lui Petru Ursache „Oliolio, frate răzleţ”, despre Basarabia şi despre Săptămâna Roşie. Am să le scriu mâine – şi Magdei Ursache, trimiţătoare a câteva cuvinte bune.

Un sondaj în Europa – pentru Consiliul european?

— În proporţie de 59% – la întrebarea: „Care sunt ţările care prezintă cel mai mare pericol pentru pace?”, Răspunsuri au fost: „1. Israelul; „2. Coreea de Nord; „3. Iranul; „4. USA”.

Prompt Israelul a protestat, acuzând Europa de.

— De ce altceva, dacă nu de antisemitism?! (ah, îl şi aud pe Finkielkraut vociferând, anatemizând „Franţa, cea mai antisemită ţară” – deci nu mai e Germania cea-mai? Va fi încetat şi România de a mai fi cea-mai? Că vorba ceea, tot nu era vorba de Franţa, ci de Europa).

Din partea Parlamentului european se exprimă Olivier Duhamel: „„Antisemitism”?

— Dar cetăţeni ai unor ţări dintre cele mai fâlosemite, ca Danemarca, au răspuns prin cea 70% de da-uri, desem-nând Israelul ca ţara prezentând cel mai mare pericol pentru pacea lumii; „antiamericanism”?

— Dar exact ţările cele mai proamericane: Anglia, Olanda, au dat răspunsuri înjur de 60%. Antiamericane.”

De aici, două concluzii (la mintea cocoşului):

Ceea ce se numeşte opinie publică nu coincide cu orientările-măsurile de politică externă guvernamentale. Dar deloc!;

Oricât ar vrea isterici ca Finkielkraut să asimileze antisemitismul cu antisionismul, ca să acuze în bloc goimea, nu reuşesc (faţă de goi, fireşte, fiindcă evreii atacatori sunt blindaţi pe la ochi, nu-i mai faci să vadă realitatea în veac). Danezii: într-adevăr, ei sunt reputaţi fâlosemiţi, dar, uite: nu sunt deloc de acord cu politica sionistă, deci rasistă, deci segregaţionistă a Israelului.

Două nostimade:

— În protestul său (că ea nu este – deloc, deloc – o ţară care ameninţă pacea lumii), Israelul, ca un şcoler puturos, pârăşte în modul următor: „De ce, în sondaj – şi în clasament – nu a fost luată în seamă Palestina? Ea este cea mai periculoasă ţară pentru pacea lumii!” -asta fiind întâia oară când Palestina este recunoscută ca „ţară” de către evrei (ce va fi păţit după aceea rostitorul din partea Biroului Politic al Comitetului Central Israelian!).

— Coincidenţă sau ba: imediat după anunţarea rezultatelor sondajului cu pricina – şi după protestul hotărât israelien (de astă dată nu prin inevitabilul Pozner), Sharon anunţă că el este dispus să dialogheze cu noul prim-ministru palestinian.

Măi, drăcie! Să fie pusă această „hotărâre” pe seama Ţării Sfinte unde zilnic se petrece câte o mare-minune?

Marţi 4 noiembrie 2003

Continuă scandalul în jurul desemnării Israelului ca ţara cea mai ameninţătoare a păcii lumii:

— Unsurosul-uleiosul-măslinosul Berlusconi – el fiind preşedinte al. Europei până la 31 decembrie 2003 – face scandal, protestează energic, se zbate, dă din picioare şi din proteza danturală, pretinde că sondajul este nereprezentativ, deci fals – pentru a trage această strălucită concluzie (a analizei), cum i-ar zice gazetarii italo-francezi: această berlusconadă: „Nu este oportun de a desemna printre ţările care ameninţă pacea lumii Israelul şi USA – înseamnă a arunca discreditul asupra lor.”.

Cum să fie oportun? Nu este – deloc – oportun! În limba noastră cea dulce – ca un fagure de miere – se mai spune: „Nu-i momentul”.

Eh, „momentul” – cel care niciodată nu este el – când nu-ţi convine ţie.

Dar exact aşa gândea, vorbea – sincer – şi Monica Lovinescu atunci când eu cârteam împotriva protecţiei exagerate, nemeritate, nedrepte de care se bucurau din partea sa Blandiana, Manolescu, Paler cu Dimisianca lui (şi înainte dar şi „după revoluţie” hoitari ca Liiceanu, Adameştenca, Hăulică): „Nu-i momentul”. Contaminat de gândirea-far a Doamnei Monica, s-a exprimatără identic-aşişderi şi Gânditorescul D. C. Mihăilescu (l); eu îl încondeiasem în „Unde am greşit?” (fiindcă a propos de cartea lui M. Niţescu opina că.”pică prost [comentarea ei] chiar acum, când se apropie alegerile, iar Opoziţia trebuie să câştige”- să recunoască: un oportunism de cea mai joasă calitate), el m-a pus bine în „cronica” sa din 22, februarie 1997, la Jurnal I-II-III. Cine îşi imaginează că D. C. M. m-a atacat cu atâta violenţă în minciună doar pentru a o apăra pe Monica Lovinescu, biată victimă inocentă a mea – se înşeală: Cavalerul fără Prihană fusese ulcerat de ceea ce scrisesem despre el însuşi – în Jurnal de Noapte Lungă, la pagina 324. Aceeaşi – dar aceeaşi motivaţie i-a mânat în război contra mea (sub pretextul apărării Monicăi Lovinescu) – pe Pruteanu, pe Dimisianu, pe Alex. Ştefănescu, pe Ioana Pârvulescu, pe Buduca, pe Bianca Marcu-Dumitraşcu-Balotă, pe Bianca Marcovici. Cât despre Gabriela Adameşteanu şi Gabriel Liiceanu, ei rămăseseră atât de. Tăcuţi, nu participaseră la campania deschisă împotriva mea, din simplul motiv că ei îşi făcuseră treaba, vorba lui Ostap Bender – în taină: ei fuseseră cei care îi telefonaseră la Paris Monicăi Lovinescu, aducându-i la cunoştinţă că Goma – prin Jurnalul lui – o atacase în mod mârşav (termenul aparţine lui Liiceanu) şi că ea, Monica/trebuie musai să-i dea replica – dar una după care să nu se mai ridice.

— Iar addenda cu propunerea aparţine Adameşteanei. Cum Monica Lovinescu va fî zis că mai întâi trebuie să citească ce scrisesem eu, amândoi au convins-o că au citit ei, să aibă încredere în citania lor, acum e urgent ca replica să fie fulgerătoare: o închizătoare de gură fără apel, în legătură cu „ingratitudinea” lui Goma – uite, ei retelefonează peste cinci minute, să le-o dicteze prin telefon, ca să intre în numărul acesta al 22-lui, pe prima pagină!

Ceea ce Monica Lovinescu a şi făcut.

„Momentul” – pentru a rosti ceva-de-rău de Israel şi de USA? El (de moment vorbesc, în continuare) nu este niciodată. Pentru căci! Căci-pentru: antisemitismul şi antiamericanismul sunt cele două mari plăgi ale Egiptului mondial – două, care a (u) devenit. Una.

Cine nu crede că aşa stau lucrurile să-i întrebe pe Shafâr, A. Cornea, Volovici, Oişteanu, D. Pavel, M. D. Gheorghiu, G. Andreescu R. Ioanid şi următorii, printre care Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu de la revista buzuristo-securistă de la Chişinău Contrafort, viteji apărători – printre basarabeni!

— A onoarei virginale a evreilor bolşevici, martiri-zatorii noştri, din iunie 1940 până în clipa de faţă.

Miercuri 5 noiembrie 2003

I-am răspuns lui Gabriel Stănescu la propunerea de a edita Jurnalele VII-XI. Am trimis scrisoarea.

S-a trezit – în sfârşit!

— Stânga israelieană! Însuşi Shimon Perez a recunoscut: foarte târziu – dar nu prea târziu. Rămâne de văzut ce va face (stânga), nu ce va zice, că de zis.

Scandalul cu Israelul se întinde în alte direcţii: un general german a fost pensionat forţat pentru că a avut nebunia -”deranjamentul”, expresia aparţine ministrului apărării – de a-1 felicita pe cutare, „unul şi mai deranjat”, citat tot din ministrul nederanjat – care declarase că şi evreii alcătuiesc un popor de vinovaţi (ceea ce nu este adevărat, zic eu, aflat în treabă, fiindcă nu accept că ar exista „popor de vinovaţi”, după cum nu accept că există „popor ales”) – pentru că foarte mulţi dintre ei au participat la Revoluţia din Octombrie, „în calitate de komisari”. Asta este. Insufâcient-adevărat, bag de seamă eu, aflatul în treabă, spre disperarea lui Shafâr: nu numai că au participat la Catastrofa din Octombrie 1917, ci au pregătit-o (dacă ei înşişi se laudă că au inventat, întâi marxismul, apoi „Marea Revoluţie din Octombrie”.) şi au participat la ea, nu doar „în calitate de komisari” (adică executanţi), cum zice „antisemitul” neamţ, ci ca „factori de decizie, încă din neagra ilegalitate”. Şi chiar dacă Stalin a căsăpit o bună parte şi dintre ei, în Marile Epurări, foarte mulţi evrei au rămas să-1 slujească – şi pe el (precum Kaganovici), şi pe „antistaliniştii” care au urmat. Procentual, dintre etniile din Lagărul Comunist evreii fiind copleşitor de numeroşi.


Yüklə 1,62 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   38




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin