Pădurea norvegiană

— Cum vă simţiţi? l am întrebat.

— Un pic... Capul...

— Vă doare un pic capul?

După cum s a încruntat, am înţeles că îl doare capul.

— Nu i de mirare, abia v aţi operat. E adevărat că eu nu m am operat niciodată, aşa că nu prea ştiu cum e.

— Bilet..., a spus el.

— Bilet? Ce bilet? am întrebat.

— Midori. Bilet.

Nu înţelegeam despre ce vorbeşte, aşa că am tă­cut. A tăcut şi el o vreme şi apoi mi s a părut că spune „vă rog". A deschis ochii mari şi m a privit fix. Am bănuit că vrea să mi spună ceva, dar nu mi pu­team imagina ce.

— Ueno. Midori.

— Gara Ueno?

A dat din cap în semn că da.

Am încercat să leg vorbele lui: „bilet, Midori, vă rog, gara Ueno". Habar nu aveam ce voia să spună. Presupuneam că mintea i s a înceţoşat, dar dacă i comparam privirea cu cea dinainte, acum era mult mai limpede. A ridicat mâna liberă, în care nu avea acele pentru perfuzie şi a întins o spre mine. După cum îi tremura mâna în aer, mi am spus că efortul pe care l a făcut a fost de a dreptul uriaş. M am ridicat şi i am luat mâna şubredă. M a strâns cu toată forţa de care era capabil şi a mai spus o dată „vă rog".

— Staţi liniştit, am zis. O să am grijă de bilet şi de Midori.

Şi a lăsat mâna să cadă pe pat şi a închis ochii. Avea respiraţia cam precipitată, dar a adormit. M am apropiat de el ca să mă asigur că mai trăieşte şi apoi am ieşit să mai îmi fierb nişte apă pentru ceai. În timp ce mi sorbeam ceaiul, mi am dat seama că înce­pusem să l îndrăgesc pe acest bătrânel aflat la un pas de moarte.

Imediat după aceea s a întors soţia celuilalt pacient şi m a întrebat dacă totul este în ordine. I am spus că n au fost probleme şi că soţul ei a dormit buştean.

Midori s a întors după ora trei.

— Am fost în parc şi am privit în zare, a spus ea. Am făcut cum mi ai spus. N am vorbit cu nimeni, mi am golit capul de toate problemele.

— Cum te simţi?

— Mult mai bine, mulţumesc. Tot mai am sen­zaţia aceea de moleşeală, dar mă simt oricum mai vioaie decât înainte. Presupun că eram mai obosită decât credeam.

Deoarece tatăl ei dormea, nu aveam nimic de făcut, aşa că ne am cumpărat cafea de la automat şi am băut o în încăperea cu televizorul. I am povestit lui Midori ce s a întâmplat în lipsa ei — tatăl ei a dormit bine, apoi s a trezit şi a mâncat ceva din ce i rămăsese de la prânz, pe urmă m a văzut mâncând castraveţi şi a vrut şi el, a mâncat un castravete întreg, a făcut pipi.

— Watanabe, eşti uimitor! spuse Midori. Noi ne dăm de ceasul morţii ca să l convingem să mănânce ceva, iar tu l ai făcut să mănânce un castravete întreg. Incredibil!

— Nu ştiu ce să zic. Cred că i am făcut poftă când am mâncat eu.

— Ai tu darul ăsta de a face lumea să se relaxeze.

— Da de unde! am spus, râzând. Sunt o mulţime de indivizi care gândesc exact pe dos despre mine.

— Ce părere ţi a făcut tata?

— Îmi place. Nu că am fi avut ce să ne spunem unul altuia, dar e drăguţ.

— A fost liniştit?

— Foarte.

— Trebuia să l fi văzut acum o săptămână. A fost îngrozitor, spuse Midori, dând din cap. O luase razna rău de tot. A aruncat cu un pahar în mine şi a ţipat... oribil: „Sper să mori o dată, proasta naibii!" Am înţeles că li se întâmplă celor cu o asemenea boală... Nu se ştie cauza, dar oamenii devin brusc extrem de răi. La fel i s a întâmplat şi mamei. Ce crezi că mi a spus? „Nu eşti fiica mea. Te urăsc din tot sufletul!" Când am auzit o, mi s a făcut negru înaintea ochilor, dar am înţeles că astfel de ieşiri se numără printre manifestările bolii. Ceva presează pe o parte a creie­rului şi i face pe oameni să spună lucruri îngrozi­toare. Chiar dacă ştii că egoismul face parte din simptomele bolii, tot te doare. Am muncit ca o nebună pentru ei şi m am ales doar cu vorbe grele. Se duc naibii şi sentimentele...

— Te înţeleg, am spus.

Mi am amintit cuvintele ciudate pe care le a mormăit tatăl lui Midori.

— Bilet? Gara Ueno? Oare ce voia să spună? întrebă ea.

— Şi apoi a zis „vă rog" şi „Midori".

— Te a rugat, deci, să ai grijă de mine?

— Sau poate vrea să te duci la gara Ueno să cumperi un bilet. Cele patru cuvinte nu prea sunt înlănţuite logic, aşa că cine ştie ce o fi vrut să zică? Gara Ueno îţi spune ceva?

— Gara Ueno... Midori căzu puţin pe gânduri. Singurul lucru care îmi vine în minte acum este fuga mea de acasă. Am fugit de două ori, în clasa a treia şi într a cincea primară. În ambele cazuri am luat un tren din gara Ueno spre Fukushima. Am cumpă­rat bilet cu banii pe care i am luat din casă. M a înfuriat cineva cumplit şi am vrut să i o plătesc. Aveam o mătuşă în Fukushima, care îmi plăcea, aşa că m am dus la ea. Tata m a adus acasă. A bătut atâta drum ca să vină după mine. Am mâncat gustări la cutie în drum spre Ueno. Tata mi a spus atunci tot felul de poveşti, cam dezlânate, e ade­vărat. Mi a vorbit despre cutremurul din regiunea Kantō²⁵, despre război, despre naşterea mea şi multe altele, oricum lucruri despre care nu mi vorbea de obicei. Dacă stau şi mă gândesc bine, a fost singura dată când am stat de vorbă cu tata pe îndelete, doar noi doi. Poţi să crezi? Cutremurul l a prins pe tata în plin Tokyo şi nici măcar nu şi a dat seama ce se întâmpla.

— Nu zău?!

— E adevărat! Mergea cu bicicleta, de care era prinsă şi o remorcă, prin cartierul Koishikawa şi n a simţit nimic. Când a ajuns acasă, toate casele din apropiere rămăseseră fără ţigle pe acoperişuri şi noi stăteam cu toţii lipiţi de stâlpi şi tremuram până în străfundul mădularelor, dar el tot nu a realizat ce se întâmplă. Ne am dat seama după felul în care ne a întrebat: „Ce naiba e cu voi?" Aceasta este povestea tatei legată de marele cutremur din Kantō. Midori râse. Toate poveştile lui vechi seamănă cu aceasta. Nimic dramatic, dar sunt puţin cam sărite de pe fix. Nu ştiu, dar când povesteşte el ceva de felul acesta, ai impresia că nu s a mai întâmplat nimic deosebit în Japonia în ultimii cincizeci sau şaizeci de ani. Dacă l întrebi despre revolta ofiţerilor din 26 februarie 1936 sau despre Războiul din Pacific, răspunde senin: „A, da, parcă s a petrecut aşa ceva". Ciudat, nu?

Deci, mi a povestit în tren, de la Fukushima la Ueno, tot felul de lucruri şi întotdeauna încheia cu: „Midori, peste tot e la fel. Oriunde te ai duce". Ce era eu să înţeleg din toate poveştile lui? Un copil ştie doar ce i se spune, nu?

— Deci, aceasta este amintirea care l leagă de gara Ueno? am întrebat.

— Sigur, spuse Midori. Watanabe, tu ai fugit vreodată de acasă?

— Niciodată.

— De ce nu?

— Nu mi a trecut niciodată prin minte să fug de acasă.

— Eşti tare ciudat! spuse Midori, încercând să pară impresionată.

— Nu zău!

— Oricum, cred că tata voia să te roage să ai grijă de mine.

— Crezi?

— Chiar cred şi simt asta. Intuitiv. Şi tu ce i ai spus?

— Nu înţelegeam ce voia să spună, aşa că i am zis să nu se îngrijoreze, promiţându i că voi avea grijă de tine şi de bilet.

— I ai promis aşa ceva tatălui meu? I ai spus că vei avea grijă de mine? M a privit fix în ochi, foarte serioasă.

— Nu chiar aşa, m am grăbit eu să i explic. De fapt, nu prea înţelegeam...

— Stai liniştit! Am glumit doar, spuse Midori, zâmbind. Tare eşti drăguţ când începi să te panichezi!

Ne am terminat cafeaua şi ne am întors în salon. Tatăl ei dormea încă profund. Dacă te apropiai mai tare, îi auzeai respiraţia regulată. Pe măsură ce trecea după amiaza, lumina de afară îţi sugera tot mai mult culorile palide ale toamnei. Câteva păsări s au aşezat pe cablul electric şi apoi şi au luat zbo­rul. Eu şi Midori stăteam într un colţ al încăperii şi vorbeam în şoaptă. Mi a citit în palmă şi mi a spus că voi trăi o sută cinci ani, că mă voi căsători de trei ori şi că voi muri într un accident rutier. Frumoasă viaţă! am zis.

Când s a trezit tatăl lui Midori, imediat după ora patru, ea s a aşezat la capul patului, i a şters sudoa­rea de pe frunte, i a dat să bea apă şi l a întrebat dacă îl mai doare capul. A venit o asistentă şi i a luat temperatura, a întrebat de câte ori a urinat şi i a verificat perfuzia. Eu m am dus la televizor şi m am uitat puţin la un meci de fotbal transmis în direct.

La ora cinci i am spus lui Midori că plec. Apoi m am întors spre tatăl ei şi am zis:

— Trebuie să plec la serviciu. Vând discuri în Shinjuku de la ora şase până la zece şi jumătate.

Bătrânul şi a întors privirile spre mine şi a dat din cap.

— Watanabe, nici nu ştiu cum să ţi mulţumesc pentru ziua de azi, mi a spus Midori înainte de a ieşi din hol.

— N am făcut mare lucru, dar dacă ţi sunt de vreun folos, vin şi duminica viitoare. Mi ar face plă­cere să l văd pe tatăl tău din nou.

— Vorbeşti serios?

— Nu am cine ştie ce treabă la cămin, iar dacă vin aici, sunt tratat cu castraveţi.

Midori şi a încrucişat braţele şi a lovit cu tocul pantofilor în linoleum.

— Aş vrea să mai merg cu tine la băut, spuse ea, înclinându şi uşor capul.

— Şi cum rămâne cu filmul pornografic?

— Bine, mergem mai întâi la film, apoi bem ceva... şi vorbim toate prostiile din lume.

— Nu eu vorbesc prostii, ci tu, am protestat eu.

— Fie cum zici, dar vorbim, ne îmbătăm şi pe urmă ne culcăm unul în braţele celuilalt.

— Îţi poţi imagina ce urmează? am întrebat, oftând. Eu o să vreau să ţi o trag şi tu n o să mă laşi, nu?

A pufnit în râs.

— Oricum, treci pe la cămin duminică dimineaţă şi venim aici împreună.

— Să mi pun o fustă mai lungă?

— Neapărat.

N am mai ajuns la spital duminica următoare pentru că tatăl lui Midori a murit vineri. M a sunat la şase şi jumătate dimineaţa ca să mi spună vestea cea tristă. Soneria m a anunţat că mă caută cineva la telefon, aşa că mi am aruncat o jachetă peste pijama şi am coborât în hol. Afară ploua liniştit şi era răcoare.

— Tata a murit acum câteva minute, a spus Midori cu o voce liniştită.

Am întrebat o dacă o pot ajuta cu ceva.

— Nu, mulţumesc. Chiar nu ai ce face. Sunt obiş­nuită cu înmormântările. Am vrut doar să te anunţ.

A scăpat un oftat.

— Să nu vii la înmormântare, bine? Nu mi plac lucrurile astea şi nu vreau să ne întâlnim acolo.

— Am înţeles.

— Dar mă duci la un film obscen?

— Bineînţeles că te duc.

— Unul cât mai dezgustător.

— O să studiez piaţa foarte serios.

— Bine, o să te mai sun, spuse Midori şi închise telefonul.

A trecut o săptămână fără nici o veste de la Midori. N a venit deloc la şcoală şi nici telefon nu mi a dat. De câte ori mă întorceam la cămin, între­bam la poartă dacă nu m a căutat cineva, dar răs­punsul era invariabil negativ. Într o seară, încercând să mi ţin promisiunea pe care i o făcusem, m am gândit la ea în timp ce mă masturbam, dar n a mers. Am înlocuit o cu Naoko, dar nici imaginea ei nu m a ajutat. Mi s a părut ridicol şi am renunţat. Am luat o înghiţitură de whisky, m am spălat pe dinţi şi m am dus la culcare.
*
Duminică dimineaţa i am scris o scrisoare lui Naoko. În primul rând, i am scris despre tatăl lui Midori.
M am dus la spital la tatăl unei colege şi am mâncat castraveţi. Când m a auzit cum îi ronţăi, i s a făcut şi lui poftă şi a acceptat să mănânce. După cinci zile a murit. Încă îmi este vie în minte imaginea lui, mai cu seamă modul în care încerca să ronţăie bucăţelele de castravete. Ciudate amintiri lasă în urma lor cei care se prăpădesc.

După ce mă trezesc dimineaţa, mai stau puţin în pat şi mă gândesc la tine şi la Reiko, precum şi la colivia păsărilor. Îmi amintesc de păun, de porum­bei, de papagali, de curcani, apoi de iepuri. Îmi revine în minte imaginea pelerinelor galbene de ploaie, cu glugă, pe care le aţi purtat în dimineaţa aceea ploioasă. Îmi place să mă gândesc la voi când stau în aşternutul călduţ. Am senzaţia că sunteţi ghemuite lângă mine şi dormiţi buştean. Îmi imaginez ce grozav ar fi dacă ar fi adevărat. Uneori mi e îngrozitor de dor de voi, dar, în general, îmi adun toate forţele pentru a mi vedea de pro­priile mele treburi. Aşa cum voi hrăniţi păsările şi mergeţi la câmp să munciţi, eu îmi pun în mişcare, în fiecare dimineaţă, propriul meu resort. Până mă ridic din pat, mă spăl pe dinţi, mă bărbieresc, iau micul dejun, mă schimb, ies din cămin şi ajung la universitate, răsucesc de aproximativ treizeci şi şase de ori arcul şi îmi propun să fructific la maxi­mum ziua respectivă. N am observat până acum, dar mi s a spus că în ultima vreme vorbesc cam mult de unul singur. Probabil că în clipa în care răsucesc arcul, mormăi ceva.

Mi e foarte greu că nu vă pot vedea, dar viaţa mea din Tokyo ar fi şi mai grea dacă nu v aş avea pe voi, dacă nu m aş gândi la voi dimineaţa, în pat, şi dacă nu mi aş răsuci arcul, pentru a fi capabil să mai trăiesc o zi fructuoasă. Ştiu că trebuie să muncesc din greu aici, aşa cum faceţi şi voi acolo.

Azi e duminică şi nu am de gând să răsucesc arcul. Mi am spălat rufele şi acum stau în camera mea şi vă scriu. După ce termin de scris, timbrez plicul şi arunc scrisoarea în cutie, iar apoi nu mi mai rămâne nimic de făcut până spre seară. Nici măcar nu învăţ duminica, pentru că sunt foarte conştiin­cios peste săptămână. Stau la bibliotecă între cursuri şi mi fac toate temele. Duminica după amiaza sunt liniştit, deşi mă simt puţin cam singur. Citesc şi ascult muzică. Uneori reconstitui, unul câte unul, traseele pe care le parcurgeam prin Tokyo, îm­preună, şi am o imagine clară a lucrurilor pe care le purtai de fiecare dată. Am timp să îmi amintesc o mulţime de lucruri.

Salut o pe Reiko din partea mea şi spune i că mi e dor de chitara ei, mai ales când se face seară.
După ce am terminat scrisoarea, m am dus până la cutia poştală care se află la vreo două sute de metri distanţă de cămin. Apoi mi am cumpărat un sandviş cu ouă şi o Coca Cola. Am luat o spre parc, m am aşezat pe o bancă şi am mâncat. Ca să îmi mai omor timpul, am privit meciul de baseball ce se desfăşura pe terenul din apropiere. Aerul de toamnă scotea şi mai mult în evidenţă albastrul intens al cerului. Am ridicat ochii şi am văzut două dâre albe, paralele, asemenea şinelor de tren, îndreptându se spre vest. O minge trimisă printr o lovitură neper misă s a rostogolit la picioarele mele şi când le am aruncat o, tinerii jucători şi au scos şepcile şi mi au mulţumit politicos. La meciurile copiilor se făceau deseori asemenea nereguli.

După amiază m am întors în camera mea ca să citesc, dar nu m am putut concentra. M am trezit că stau cu ochii n tavan şi mă gândesc la Midori. Mă întrebam dacă tatăl ei chiar încercase să mă roage să am grijă de Midori după moartea lui, dar nu aveam de unde să ştiu ce fusese în mintea lui. Poate mă confundase cu altcineva. În orice caz, el a murit în vinerea aceea ploioasă şi eu nu mai aveam cum să aflu adevărul. Îl vedeam cu ochii minţii mai zbârcit, mai mic, după moarte. Apoi l au incinerat şi n a mai rămas decât cenuşă din el. Ce a lăsat în urma lui? O librărie amărâtă pe o stradă de cartier şi două fiice dintre care, cel puţin una, era cam stranie. Ce fel de viaţă era asta? mă întrebam eu. Oare ce se afla în creierii aceia tulburi, aşa cum zăcea în pat, cu capul bandajat şi cu privirile aţintite pe mine?

Tot gândindu mă la tatăl lui Midori, m a cuprins un sentiment de tristeţe cumplită şi m am dus după rufele de pe terasă înainte de a se usca complet. Am plecat apoi spre Shinjuku ca să mi omor timpul, plimbându mă pe străzi. Aglomeraţia de duminică m a mai calmat puţin. Librăria Kinokuniya era la fel de aglomerată ca trenurile la oră de vârf. Mi am cumpărat romanul Lumină de august al lui Faulkner şi am intrat în cea mai animată cafenea pe care am întâlnit o în cale. M am aşezat la o masă să citesc, ascultând Ornette Coleman şi Bud Powell şi bând o cafea caldă, tare şi nu prea gustoasă. La ora cinci şi jumătate am închis cartea, am ieşit din cafenea şi am plecat să mănânc ceva de cină. Oare câte zeci, câte sute de astfel de duminici mă aşteptau de acum încolo? gândii eu. „Liniştite, paşnice şi însingurate", m am trezit vorbind cu voce tare. Duminica nu răsuceam arcul ce mă punea în mişcare pe parcursul săptămânii.

Capitolul al optulea

Pe la jumătatea săptămânii am reuşit să mă tai în palmă cu o bucată de sticlă. Nu observasem că unul dintre geamurile despărţitoare de pe raftul cu discuri era spart şi nu mi venea să cred că poate curge atâta sânge. Văzând petele de un roşu aprins de la picioarele mele, proprietarul a adus repede nişte prosoape şi mi a legat rana, strâns, după care a dat imediat un telefon ca să afle unde este cel mai apropiat serviciu de urgenţă. Individul nu era capa­bil, de obicei, de iniţiative, dar acum s a mişcat foarte repede. Din fericire, spitalul era aproape, dar până am ajuns acolo, prosoapele erau deja îmbibate şi nu mai făceau faţă. Văzând picături de sânge pe caldarâm, lumea se dădea la o parte din calea mea, crezând, probabil, că mă bătusem. Nu pot să spun că mă durea, dar sângele nu se mai oprea.

Doctorul a îndepărtat, câtuşi de puţin impresio­nat, prosoapele, mi a legat încheietura cu un garou ca să oprească sângele, mi a dezinfectat rana şi a cusut o. Mi a spus apoi să vin la control a doua zi. Când m am întors la magazin, proprietarul m a trimis acasă, asigurându mă că nu mi va tăia orele nelucrate. Am luat autobuzul, m am întors la cămin şi m am dus direct la Nagasawa în cameră. Nervos din pricina accidentului, simţeam nevoia să stau de vorbă cu cineva şi abia atunci mi am dat seama că nu îl mai văzusem de mult timp.

Nagasawa bea bere şi urmărea o lecţie de spa­niolă la televizor.

— Ce naiba ai păţit? m a întrebat el când m a văzut bandajat.

— M am rănit şi eu puţin.

— Vrei o bere?

— Nu, mulţumesc.

— Te rog să aştepţi puţin, se termină imediat, spuse el, văzându şi de lecţie.

Mi am fiert nişte apă şi mi am făcut un ceai. O spaniolă citea nişte propoziţii: „N am mai văzut o ploaie atât de teribilă! O mulţime de poduri din Barcelona au fost luate de ape". Nagasawa citea şi el textul, cu voce tare.

— Ce exemple oribile pentru un curs de limbi străine! spuse el. Nu sunt capabili de ceva mai inte­resant.

După ce s a terminat lecţia, Nagasawa a stins televizorul şi şi a mai luat o bere din frigiderul său mic.

— Eşti sigur că nu te deranjez? am întrebat eu.

— Cum să mă deranjezi? Mă plictiseam de moarte. Chiar nu vrei o bere?

— Nu, chiar nu vreau.

— A, s au afişat rezultatele. Am reuşit!

— La examenul pentru Ministerul de Externe?

— Da. Oficial se numeşte „Examen pentru per­sonalul calificat din domeniul serviciului public al afacerilor externe". Ce tâmpenie!

— Felicitări! i am spus eu, întinzându i mâna stângă.

— Mulţumesc.

— Nu mă miră că ai luat examenul.

— Nici pe mine, spuse Nagasawa, dar mă bucur că s a anunţat oficial.

— Şi o să lucrezi în străinătate imediat ce intri acolo?

— Nu, mai întâi mă instruiesc vreun an de zile aici şi apoi mă trimit undeva la perfecţionare.

Eu îmi sorbeam ceaiul, el îşi bea berea cu evi­dentă plăcere.

— Îţi las ţie frigiderul când plec, spuse Nagasawa. Îl vrei, nu? E grozav pentru bere!

— Normal că l vreau, dar nu o să ai, totuşi, nevoie de el? O să locuieşti undeva într un aparta­ment închiriat, nu?

— Nu vorbi prostii! Când plec de aici o să mi cumpăr şi eu un frigider ca lumea. Am de gând să trăiesc pe picior mare! Mi au ajuns patru ani într o văgăună ca asta! Nu mai vreau să văd nimic din ce am aici. Bineînţeles că ţi las ţie televizorul, ter­mosul, radioul...

— O să mă bucur de tot ce mi laşi moştenire. Te ai apucat de spaniolă? l am întrebat, luând ma­nualul de spaniolă de pe birou.

— Da, cu cât ştii mai multe limbi străine, cu atât mai bine... şi le prind destul de repede. Am învăţat singur franceză şi mă descurc excelent. Limbile străine sunt ca jocurile. Înveţi nişte reguli şi apoi le aplici la toate. Ca în cazul femeilor...

— Vai, ce introspectiv eşti! am spus eu, ironic.

— Oricum, o să ieşim curând în oraş.

— La vânat femei?

— Nu, la o masă serioasă, împreună cu Hatsumi... la un restaurant ca lumea, ca să sărbătorim succesul meu. Plăteşte tata, aşa că o să alegem un local scump.

— N ai vrea, totuşi, să sărbătoreşti evenimentul numai cu Hatsumi?

— Nu, e mai bine dacă eşti şi tu cu noi. Mă simt mai în largul meu şi sunt convins că şi Hatsumi se va simţi mai bine.

Offff, la fel ca pe vremea lui Kizuki şi Naoko!

— După aceea o să îmi petrec noaptea cu Hatsumi, aşa că te invit doar la masă.

— Bine, fie, dacă vreţi amândoi. Dar, apropo, ce gânduri ai cu Hatsumi? După ce se termină cu instruirea ta aici, o să pleci în străinătate şi o să lipseşti mai mulţi ani, probabil, nu? Ce se va întâmpla cu ea în tot acest timp?

— Asta i problema ei, nu a mea.

— Adică?

Nagasawa stătea cu picioarele pe birou. A mai luat o înghiţitură de bere şi a căscat.

— Nu am de gând să mă căsătoresc şi i am spus clar lucrul acesta. Dacă Hatsumi vrea să se mărite, să şi găsească pe cineva, eu n o opresc. Dacă vrea să mă aştepte pe mine, n are decât.

— Bravo, măi!

— Mă consideri o javră, nu?

— Cam aşa ceva.

— În principiu, lumea e plină de nedreptăţi, dar nu sunt eu de vină. Întotdeauna a fost astfel. N am minţit o niciodată pe Hatsumi, ea ştie foarte bine că sunt un individ îngrozitor şi i am spus cinstit că nu mă supăr dacă mă părăseşte.

Nagasawa a terminat berea şi a aprins o ţigară.

— Nimic nu te sperie în viaţă? l am întrebat eu.

— Nu sunt chiar tâmpit, spuse Nagasawa. Nor­mal că viaţa mă sperie uneori şi mi se pare firesc să fie aşa, dar nu pun chiar totul la inimă. Dau din mine tot ce pot şi merg înainte sută la sută, iau din viaţă ce mi place şi dau la o parte ce nu mi place. Ăsta e principiul meu şi dacă văd că lucrurile nu merg cum trebuie, mă opresc şi văd unde am greşit. Dacă ne gândim bine, o societate nedreaptă nu e decât o societate care ne permite să ne exploatăm posibilităţile la maximum.

— Eşti cam egoist, aş spune.

— Poate că sunt, dar n am de gând să stau cu ochii n soare şi să aştept să mi cadă para mălăiaţă în gură. În felul meu, muncesc foarte serios, poate de zece ori mai mult decât tine.

— Da, cred că ai dreptate, am recunoscut eu.

— Stau uneori şi mă uit la proştii din jurul meu şi mi se face pur şi simplu greaţă. De ce naiba nu fac ceva? mă întreb. De fapt, nu fac nimic şi apoi se plâng că lumea e nedreaptă.

Uluit de asprimea tonului, am ridicat ochii şi l am privit pe Nagasawa.

— Poate nu am dreptate, dar mie mi se pare că muncesc pe rupte.

— Aceea nu i muncă serioasă, spuse Nagasawa. Munca serioasă e aşa cum o fac eu, munca direcţionată spre o ţintă precisă.

— Adică să ştii exact unde vrei să lucrezi şi să te apuci de spaniolă când vine vacanţa, în timp ce alţii se relaxează pur şi simplu.

— Da. Am de gând să stăpânesc bine spaniola până la primăvară. Mă descurc bine la engleză, ger­mană, franceză şi am mai înaintat cu italiana. Crezi că toate acestea cad din cer, fără muncă serioasă?

Nagasawa pufăia din ţigară şi eu mă gândeam la tatăl lui Midori. Eram sigur că cel puţin acestuia nu i a trecut vreodată prin cap să se apuce de spaniolă după lecţiile de limbi străine de la televizor. Cred că nu s a gândit în viaţa lui la diferenţa dintre munca serioasă şi cea mai puţin serioasă. A fost probabil prea ocupat ca să se mai gândească la prostii de astea — ocupat cu librăria, ocupat cu creşterea fetei care fugise la Fukushima.

— Ei, cât despre cina aceea grozavă, îţi convine sâmbătă?

— Excelent!

Nagasawa a ales un restaurant elegant şi liniştit de pe o stradă dosnică din Azabu. Şi a spus numele la uşă şi am fost conduşi amândoi într un separeu. Pe pereţii acelei încăperi mici atârnau cam cinci­sprezece suluri pictate. În aşteptarea lui Hatsumi, eu şi Nagasawa am băut câte un pahar de vin deli­cios şi am vorbit despre romanele lui Joseph Conrad. El purta un costum gri, elegant, iar eu eram îmbră­cat într un sacou bleumarin obişnuit.