Pe aripile vântului

Meseria de infirmieră n avea, fireşte, nimic poetic. Nu însemna nimic decât gemete, delir, moarte şi mirosuri grele. Spitalele erau ticsite de soldaţi bărboşi, murdari şi plini de păduchi, care miroseau îngrozitor şi aveau răni atât de hidoase, încât ţi se făcea rău doar privindu le. Spi­talele miroseau a cangrenă; mirosul acesta îi pătrundea în nări înainte de a ajunge la uşă; un miros dulceag, greţos, care îi intra în mâini, în păr şi o urmărea şi în vis. Nori de muşte, de musculiţe şi de ţânţari pluteau bâzâind prin sălile spitalului, chinuindu i pe soldaţi şi făcându i să înjure sau să se vaiete încet. Şi, în timp ce şi scărpina înţepăturile de ţânţari, Scarlett mişca evantaie din foi de palmieri până când o dureau umerii, dorind să i vadă morţi pe toţi oamenii aceştia.

Pe Melanie însă părea că n o supără nici mirosurile, nici rănile, nici corpurile goale. Lui Scarlett acest lucru i se părea ciudat pentru o persoană care fusese întotdeauna cea mai sperioasă şi mai ruşinoasă dintre femei. Uneori, ţinând un lighean sau instrumente, pe când doctorul Meade tăia în carnea cangrenată, Melanie se îngălbenea. O dată, după o astfel de operaţie, Scarlett dădu peste ea în camera unde se păstra rufăria, vărsând într un prosop. Dar cât timp era într un loc unde o puteau vedea răniţii, se arăta blândă, înţelegătoare şi veselă, şi toţi soldaţii din spital ziceau că e un înger de bunătate. Şi lui Scarlett i ar fi plăcut să i se spună aşa, dar pentru asta ar fi trebuit să atingă bărbaţi plini de păduchi, să bage degetele în gâtlejurile bolnavilor leşinaţi ca să vadă dacă nu s au sufocat, să bandajeze membre amputate şi să caute viermi în cărnuri pline de puroi. Nu, era neîndoielnic că nu i plăcea să fie infirmieră.

Poate că această meserie i s ar fi părut suportabilă dacă i s ar fi permis să şi exercite farmecele asupra conva­lescenţilor, fiindcă mulţi dintre ei erau drăguţi şi de familie bună; numai că în situaţia ei de văduvă lucrul acesta nu i era îngăduit. Domnişoarele din localitate, care nu aveau voie să fie infirmiere de teamă să nu vadă lucruri ce nu se cădea a fi văzute de ochi feciorelnici, îngrijeau de saloanele de convalescenţi. Nefiind nici măritate, nici văduve, pu­teau să cocheteze cât voiau şi făceau ravagii printre conva­lescenţi. Scarlett observă cu tristeţe că până şi fetele mai urâţele se logodeau foarte uşor.

În afară de muribunzi şi de grav răniţi, Scarlett nu vedea decât femei, şi lucrul acesta îi era nesuferit nu numai fiindcă n avea încredere în semenele ei, ci şi pentru că o plictiseau. Totuşi, de trei ori pe săptămână trebuia să se ducă la şezătorile de lucru şi la comitetele pentru rulat feşi, organizate de prietenele Melaniei. La aceste adunări, fetele care l cunoscuseră pe Charles erau bune şi atente cu ea, mai ales Fanny Elsing şi Maybelle Merriwether, fiicele celor două doamne care erau cele mai de vază şi mai autoritare din oraş. Se purtau însă respectuos cu ea, ca şi cum ar fi fost o bătrână cu viaţa sfârşită; vorbeau întruna de serate dansante şi de adoratori, făcând o să le invidieze plăcerile şi să i pară rău de văduvia ei care o lipsea de astfel de petreceri. Ah, şi când te gândeşti că era de trei ori mai atrăgătoare decât Fanny ori Maybelle! Ce nedreaptă e via­ţa! Ce nedrept e ca toată lumea să creadă că inima ei era în mormântul lui Charles, când de fapt era cu Ashley, în Virginia!

În ciuda acestor mici neplăceri, Atlanta îi plăcea mult. Săptămânile treceau, şi vizita ei se prelungea.

Capitolul IX

Într o dimineaţă de vară, Scarlett şedea la fereastra odăii ei de culcare şi se uita tristă la căruţele şi trăsurile pline de fete tinere, de militari şi de doamne mai în vârstă. Toţi coborau veseli pe Strada Piersicului, îndreptându se spre pădure după ramuri de copaci cu care să împodo­bească sala pentru bazarul ce se ţinea în aceeaşi seară în folosul spitalelor. Coroanele copacilor se uneau deasupra drumului, iar frunzele îşi profilau umbrele pe pământ. De sub copitele cailor zburau nori mici de praf roşiatic. Într o căruţă, cea din frunte, erau patru negri voinici cu topoare cu care să taie crengile şi să doboare viţa sălbatică. În fundul căruţei erau îngrămădite coşuri învelite cu şervete, pline de provizii, şi vreo zece pepeni verzi. Doi dintre negri aveau un banjo şi o armonică şi interpretau în felul lor melodia "Dacă vrei să petreci bine, înrolează te în cavale­rie". În urma lor se înşira vesela cavalcadă. Fetele tinere purtau rochii răcoroase de bumbac înflorat, eşarfe uşoare, mitene, pălării mari de pai şi umbreluţe care să le apere de soare tenul şi pielea. Doamnele mai în vârstă zâmbeau calm auzind glumele ce se aruncau de la o trăsură la alta. Convalescenţii, abia ieşiţi din spitale, şedeau înghesuiţi între doamne grase şi fete subţiri, care îi îngrijeau cu multă dragoste. Ofiţeri călare mergeau fără să se grăbească pe lângă trăsuri. Roţile scârţâiau, pintenii sunau, fireturile scânteiau, umbreluţele săltau, evantaiele se mişcau şi negrii cântau. Toată lumea se ducea să adune verdeaţă şi să se amuze mâncând pe iarbă bucatele aduse în coşuri şi pepe­nii. "Toată lumea", se gândi Scarlett îmbufnată, "afară de mine."

Trecând prin faţa ei, toţi o salutară şi o strigară, şi ea încercă să le răspundă amabil, dar îi veni greu. O durere mică dar ascuţită îi înţepa inima şi i se ridica în gât; acolo se va face nod şi nodul se va preface curând în lacrimi. Toată lumea se ducea la picnic, afară de ea. Adică toată lumea afară de ea, de Pittypat, de Melly şi de celelalte nenorocite în doliu. Melly şi Pittypat însă păreau nepăsătoare. Nici nu le trecea prin cap că s ar fi putut duce la petrecere. Scarlett însă ar fi dat orice ca să poată merge.

Nu era drept. Lucrase de două ori mai mult ca orice altă fată ca să pregătească totul pentru bazar. Împletise şosete şi bonete pentru copii, cuverturi şi fulare şi coţi întregi de dantelă, şi pictase nu ştiu câte vase de porţelan. Şi apoi brodase steagul confederaţilor pe vreo şase feţe de pernă (de fapt stelele erau cam neregulate, unele fiind rotunde şi altele având şase sau şapte vârfuri, dar efectul general era bun). Ieri lucrase până la extenuare într un hambar prăfuit ca să întindă pânza subţire, galben, roz şi verde, peste standurile ce se înşirau lângă pereţi. Supra­vegheată de doamnele din comitetul spitalului, muncise din greu şi nu se distrase deloc. Nu era amuzant să stai lângă doamna Merriwether, sau doamna Elsing, sau doam­na Meade, care te terorizau ca pe negri. Şi pe urmă, trebuia să asculţi cum se lăudau cu succesele fiicelor lor. Şi, cul­mea, făcuse două băşici la degete ajutând o pe Pittypat şi pe bucătăreasă să facă prăjituri pentru tombolă.

Acum, după ce muncise ca o roabă, trebuia să se retragă demnă tocmai când începea hazul. Nu era drept să aibă un soţ mort şi un copil care ţipă în odaia vecină, şi să fie ţinută departe de tot ce e plăcut pe lume!

Nu se scursese decât un an de când purtase şi ea rochii vesele, în loc de doliul acesta mohorât, şi fusese aproape logodită cu trei tineri. Nu avea decât şaptesprezece ani, şi picioarele ei cereau să danseze.

O, ce nedreptate! Viaţa trecea pe lângă ea pe drumul umbrit, plin de dogoarea verii – viaţa în uniforme cenuşii şi rochii de organdi înflorat, în sunetele banjoului şi ale pintenilor. Încercă să nu surâdă şi să nu facă gesturi prea înflăcărate bărbaţilor pe care i cunoştea mai bine, acelora pe care îi îngrijise în spital; îi venea însă greu să nu râdă făcând gropiţe, păstrând înfăţişarea unei femei al cărei bărbat i ar fi luat inima cu el în mormânt, atunci când de fapt nu era aşa.

Încetă brusc de a mai saluta şi de a face gesturi, căci mătuşa Pittypat intrase în odaie, gâfâind ca de obicei din cauza scărilor, şi o smucise destul de brutal de lângă fereastră.

— Ţi ai pierdut minţile, scumpa mea? Cum de ţi a venit să faci semne bărbaţilor de la fereastra odăii tale de culcare? Scarlett, îţi spun drept, sunt indignată! Ce ar spu­ne mama ta?

— Bine, dar lumea nu ştie că e odaia mea de culcare.

— Dar ar putea bănui că e odaia ta! Draga mea, nu trebuie să faci asemenea lucruri. Toată lumea are să vorbească de tine şi are să spună că eşti uşuratică... În orice caz, doamna Merriwether ştie că e dormitorul tău.

— Îmi închipui că are s o spună tuturor băieţilor, scor­pia bătrână!

— Ssst, draga mea! Dolly Merriwether e cea mai bună prietenă a mea!

— Asta n o împiedică să fie o scorpie... Oh, îţi cer iertare, mătuşă, nu plânge! Uitasem că e fereastra dormi­torului meu. N am s o mai fac... voiam... voiam doar să i văd trecând. Aş fi vrut să mă duc şi eu.

— Draga mea!

— Ba da, e adevărat! M am săturat de stat acasă.

— Scarlett, făgăduieşte mi că n ai să mai spui aseme­nea lucruri. Lumea te ar vorbi de rău. Ar spune că nu respecţi cum se cuvine memoria sărmanului Charlie...

— O, mătuşă, nu mai plânge!

— O, şi acum te am făcut şi pe tine să plângi, suspină Pittypat oarecum mulţumită, căutându şi batista în buzu­narul fustei.

Durerea cea ascuţită ajunsese în sfârşit în gâtlejul lui Scarlett şi acum plângea tare, dar nu pentru bietul Charlie, cum credea Pittypat, ci pentru că nu se mai auzea uruitul roţilor şi râsetele vesele.

Cu foşnet de mătăsuri, Melanie intră în odaie; fruntea îi era încruntată de grijă şi în mână ţinea o perie de cap. Părul ei negru, de obicei bine strâns, era fără fileu, desfăcut în jurul feţei, într o masă de bucle şi ondulaţii.

— Dragele mele, ce s a întâmplat?

— Charlie! suspină Pittypat, cedând cu totul plăcerii pe care i o făcea durerea şi ascunzându şi capul pe umărul lui Melly.

— O, zise Melly şi buzele i începură să tremure auzind numele fratelui ei. Fii curajoasă, dragă. Nu plânge. O, Scarlett!

Scarlett se trântise pe pat şi plângea cu sughiţuri; îşi plângea tinereţea pierdută şi plăcerile tinereţii care îi erau refuzate; plângea de indignare şi de disperare, ca un copil obişnuit să capete tot ce vrea dacă plânge, şi care acum ştie că lacrimile nu i mai pot ajuta. Îşi îngropă capul în pernă şi începu să ţipe şi să izbească cu picioarele în plapuma de puf.

— Mai bine aş muri, ţipă ea disperată.

Văzând atâta durere, lacrimile lui Pittypat se opriră, iar Melly se repezi lângă pat să şi mângâie cumnata:

— Dragă, nu plânge! Gândeşte te cât de mult te a iubit Charles şi asta să ţi fie alinare! Gândeşte te la scumpul tău copilaş!

Revolta pe care o simţea văzându se neînţeleasă, amestecată cu sentimentul de a fi ţinută departe de toate plăcerile, o gâtuiră pe Scarlett, făcând o să nu poată rosti un cuvânt. Şi asta era bine, fiindcă dacă ar fi vorbit, ar fi ţipat adevărul care o rodea, în cuvintele brutale folosite de obicei de Gerald. Melanie o bătu pe umăr, iar Pittypat străbătu odaia, călcând greoi în vârful picioarelor, şi se duse să tragă storurile.

— Nu le trage, ţipă Scarlett, scoţând din pernă o faţă roşie şi umflată de plâns. Nu sunt destul de moartă ca să tragi storurile... deşi nici mult nu mai am. O, duceţi vă de aici şi lăsaţi mă în pace!

Şi îşi înfundă iar faţa în pernă; după ce se consultară încet, mătuşa şi cumnata ei ieşiră binişor. O auzi pe Mela­nie spunându i încet lui Pittypat, pe când coborau scările:

— Mătuşă Pitty, aş dori să nu i mai vorbeşti de Charles. Vezi cum o tulbură. Săraca, are o privire stranie şi ştiu că se străduieşte să nu plângă. Nu trebuie să i mărim durerea.

În furia ei neputincioasă, Scarlett lovi plapuma cu picioarele căutând disperată o înjurătură.

— Fir ar al dracului să fie! zise ea în sfârşit şi se simţi puţin uşurată.

Cum putea Melanie să fie mulţumită să stea acasă şi să nu se distreze, să poarte doliu după fratele ei, când n avea decât optsprezece ani? Melanie parcă nu înţelegea sau nu i păsa că viaţa trece pe lângă ea în sunete de pinteni.

"E ca de lemn", gândi Scarlett, dând cu pumnii în pernă. "Şi niciodată n a avut atâtea succese ca mine, şi nu i pare rău după lucrurile pe care le regret eu. Şi, în afară de asta, îl are pe Ashley, pe când eu... eu n am pe nimeni!"

Şi această nouă durere o făcu să izbucnească iar în lacrimi.

Rămase tristă în odaia ei până după amiază şi nu se înveseli nici după ce toţi cei ce se duseseră la picnic se întoarseră în căruţe pline de ramuri de pini, de viţă şi de ferigă.

Toţi păreau obosiţi, dar fericiţi, şi i făceau semne, cărora ea le răspunse plictisită. Viaţa e un lucru zadarnic şi nu merită s o trăieşti!

Salvarea veni sub o formă la care nu se aştepta câtuşi de puţin. În timpul siestei, sosiră doamna Merriwether şi cu doamna Elsing. Mirate de venirea musafirelor la o asemenea oră, Melanie, Scarlett şi mătuşa Pittypat se scu­lară, îşi încheiară repede bluzele, îşi neteziră părul şi coborâră în salon.

— Copiii doamnei Bonnell au pojar, zise brusc doamna Merriwether, arătând ca şi când o considera pe doamna Bonnell direct răspunzătoare de lucrul acesta.

— Şi fetele McLure au fost chemate în Virginia, adăugă doamna Elsing cu vocea ei de muribundă, făcându şi vânt agale, ca şi cum pentru ea nimic nu avea mare importanţă. Dallas McLure a fost rănit.

— Ce îngrozitor! ziseră în cor cele trei gazde. Oare bietul Dallas...

— Nu. E numai rănit la umăr, zise doamna Merriwet­her repede. Dar s a întâmplat într un moment cât se poate de nepotrivit. Fetele se duc să l aducă acasă. Dar, Doamne sfinte, n avem timp să stăm la taifas! Trebuie să ne ducem repede înapoi la arsenal şi să terminăm cu împodobitul sălii. Pitty, avem nevoie de tine şi de Melly diseară să ţineţi locul doamnei Bonnell şi al fetelor McLure.

— O, Dolly, dar nu putem veni!

— Să nu mi spui mie că nu puteţi veni, Pitty Hamilton, zise doamna Merriwether energic. Avem nevoie de tine ca să i supraveghezi pe negri la bufet. Acesta era rolul doam­nei Bonnell. Şi, Melly, tu trebuie să ţii standul fetelor McLure.

— O, nu putem... ştii doar că Charlie a murit doar de un...

— Te înţeleg, dar nici un sacrificiu nu e prea mare pentru cauză, interveni doamna Elsing cu o voce blândă, care puse lucrurile la punct.

— O, am vrea să ajutăm... dar de ce nu căutaţi nişte fete drăguţe să ţină standurile?

Doamna Merriwether pufni.

— Nu ştiu ce s a întâmplat cu tineretul din ziua de astăzi. N are simţul răspunderii. Toate fetele care n au standuri au găsit o mulţime de pretexte ca să nu primească. Pe mine însă nu mă păcălesc! Nu vor să fie împiedicate de a se învârti în jurul ofiţerilor, şi atâta tot. Şi le e teamă că rochiile lor n or să se vadă bine din dosul tejghelii. Cât n aş da ca omul acela cu blocada... cum îl cheamă?

— Căpitanul Butler, zise doamna Elsing.

— Ei da, să aducă mai mult material pentru spitale şi mai puţine crinoline şi dantele. Azi am văzut cel puţin douăzeci de rochii noi, aduse de el, cu toată blocada. Căpitanul Butler... m am săturat de numele ăsta. Acum, Pitty, n am timp de discuţii. Trebuie să veniţi. Toată lumea o să înţeleagă. N are să te vadă multă lume, Pitty, şi Melly va fi foarte puţin vizibilă. Standul bietelor fete McLure e în fund şi nu i prea frumos, aşa că nimeni n are să te observe.

— Cred că ar trebui să mergem, zise Scarlett, încercând să şi ascundă nerăbdarea şi să dea feţei sale o expresie serioasă şi simplă. Măcar atâta putem face şi noi pentru spital.

Nici una dintre musafire nu i pomenise măcar nume­le, aşa că îi aruncară amândouă o privire înţepată. Chiar într o situaţie atât de critică, nu se gândiseră să ceară unei femei văduve abia de un an să apară în lume. Scarlett le susţinu privirea cu ochii măriţi, ca de copil mirat.

— Cred că ar trebui să mergem toate şi să ajutăm să iasă bine. Pot să stau şi eu la stand cu Melly... fiindcă ar fi mai bine să fim două în loc de una, nu i aşa, Melly?

— Atunci... începu Melly, neştiind ce să mai facă.

Ideea de a apare în lume la o reuniune mondenă, fiind în doliu, era atât de extraordinară încât se simţi complet dezorientată.

— Scarlett are dreptate, zise doamna Merriwether observând semne de nehotărâre.

Şi, ridicându se, îşi aranjă crinolina şi urmă:

— Voi două – adică toate trei trebuie să veniţi. Haide, Pitty, nu începe din nou. Gândeşte te ce mare nevoie are spitalul de bani pentru paturi noi şi doctorii. Şi ştiu că lui Charlie i ar plăcea să ajuţi cauza pentru care el şi a dat viaţa.

— Bine, zise Pittypat, dezarmată cum era întotdeauna în faţa unei personalităţi mai energice, dacă credeţi că lumea ne va înţelege...

"E prea frumos ca să fie adevărat! Nu mi vine să cred!" cânta o voce în inima fericită a lui Scarlett, în timp ce se strecura discret în dosul standului drapat în roz şi galben, care fusese standul fetelor McLure... În sfârşit, era la o petrecere! După un an de izolare cernită, cu oameni vorbind numai în şoaptă, după ce era să înnebunească de plictiseală, se ducea iar la o petrecere, la cea mai mare petrecere dată vreodată în Atlanta! Şi avea să fie lume, şi lumini multe, şi avea să audă muzică, şi să vadă cu ochii ei minunatele dantele, rochii şi jabouri pe care vestitul căpitan Butler le adusese cu el din ultima lui călătorie, în ciuda blocadei yankee.

Se aşeză pe unul din scăunelele din dosul tejghelei şi se uită în lungul sălii uriaşe, care până în după amiaza aceasta nu fusese decât o şură urâtă şi goală, în care soldaţii făceau instrucţie. Ce mult trebuie să fi lucrat astăzi doam­nele ca s o facă atât de frumoasă! Era splendidă. Parcă toate lumânările şi toate sfeşnicele din Atlanta fuseseră aduse aici. Erau sfeşnice de argint cu douăsprezece braţe, sfeşnice de porţelan împodobite cu figurine minunate şi sfeşnice vechi de bronz, drepte şi mândre. Toate erau încărcate cu lumânări de toate mărimile şi de toate culorile, parfumate cu dafin. Erau sfeşnice şi pe rastelul de ţinut puşti de pe pereţii sălii, pe mesele acoperite de flori, chiar pe pervazu­rile ferestrelor deschise, unde adierile vântului călduţ de vară făceau să tremure flacăra lor.

În mijlocul sălii, lampa cea mare şi urâtă, atârnată de tavan cu lanţuri ruginite, era complet transformată de ramurile de iederă şi de viţă sălbatică care şi începuseră să se veştejească de atâta căldură. Pereţii erau acoperiţi de ramuri de pin care răspândeau o aromă plăcută şi formau în colţuri frumoase umbrare de verdeaţă, unde puteau şedea doamnele bătrâne care veniseră să însoţească pe fetele tinere. Lungi şi graţioase ghirlande de iederă şi de viţă sălbatică şi de rochiţa rândunelei desenau festoane pe pereţi, înconjurau ferestrele şi firidele căptuşite cu stofe în culori vii unde fuseseră instalate standurile. Şi peste tot, printre verdeaţă, pe steaguri şi pe draperii, străluceau stelele Confederaţiei pe fond roşu şi albastru.

Estrada pentru orchestră era cel mai frumos împodo­bită, complet ascunsă de verdeaţă şi steaguri înstelate. Scarlett ştia că toate plantele din oraş, fie în ghivece, fie în lădiţe, erau aici: ficuşi, muşcate, hortensii, oleandri, begonii... chiar cei patru palmieri de cauciuc ai doamnei Elsing, pe care ea îi preţuia atât, fuseseră puşi la loc de cinste în cele patru colţuri.

La celălalt capăt al sălii, în faţa estradei, doamnele se întrecuseră. Pe perete atârnau două mari tablouri reprezentându i pe preşedintele Davis şi pe "Micul Alec" Stephens, de fel din Georgia, vicepreşedintele Confederaţiei. Deasupra lor era un steag enorm, iar dedesubt, pe mese lungi, se îngrămădeau toate florile smulse din grădinile oraşului: grămezi de trandafiri roşii, galbeni şi albi, teci semeţe de gladiole aurii, buchete de colţunaşi de diferite culori şi nalbe cu florile lor roşii şi albe înălţându se dea­supra celorlalte. Printre ele, lumânările ardeau liniştite ca la altar. Scena aceasta era privită de sus de cele două chipuri de bărbaţi atât de deosebiţi, aflaţi la cârma ţării în acel moment covârşitor – Davis, cu obrajii traşi şi ochii calmi ai unui ascet, cu gura subţire şi orgolioasă, viguros desenată, şi Stephens, cu ochii mari şi pătimaşi, adânc înfundaţi în orbite, cu expresia celui ce nu cunoscuse decât boală şi suferinţă, dar le învinsese datorită caracterului şi energiei sale – amândouă chipurile foarte iubite.

Doamnele vârstnice din comitet care aveau răspunde­rea întregului bazar intrară foşnind, cu aere maiestuoase, ca nişte corăbii cu pânzele întinse. Le siliră pe doamnele mai tinere care întârziaseră şi pe fetele care râdeau, să şi ocupe locurile, fiecare la standul ei. Apoi se repeziră în odăile laterale unde se aranja bufetul. Mătuşa Pitty alerga în urma lor gâfâind.

Muzicanţii se suiră pe estradă – negri, zâmbitori, cu obrajii graşi strălucind de năduşeală – şi începură să şi acordeze vocile şi să şi mişte arcuşurile ca pentru a şi arăta importanţa. Bătrânul Levi, vizitiul doamnei Merriwether, care dirija orchestra la toate bazarurile, balurile şi nunţile încă din timpurile când Atlanta se numea Marthasville, lovi pupitrul cu bagheta. Sosiseră puţine doamne în afară de acelea care conduceau bazarul, dar toţi ochii se întoar­seră spre el. Atunci viorile, contrabasurile, banjourile şi armonicile atacară într un ritm lent, prea lent pentru dans, "Lorena". Dansul avea să înceapă mai târziu, când standu­rile se vor fi golit se mărfuri. Scarlett simţi cum inima i începe să bată mai tare, recunoscând languroasa melanco­lie a valsului:

Anii trec încet, Lorena!

Zăpada iarăşi a căzut,

Apune soarele, Lorena...
Un doi trei, balans. Ce vals minunat! Scarlett întinse puţin mâinile, închise ochii şi începu să se legene în ritmul trist şi obsedant. Melodia tristă şi dragostea pierdută a Lorenei avea ceva care semăna cu propriile ei emoţii, şi un nod i se sui în gât.

Apoi, ca şi când ar fi fost atrase de muzică, de afară se apropiară zgomote, din strada scăldată de lumina lunii. Tropotul cailor şi scârţâitul roţilor de trăsură se amestecau cu râsete zglobii şi cu glasurile arţăgoase ale negrilor care se certau pe locurile unde să tragă trăsurile. Pe scară se auzi zarvă şi larmă plină de veselie, voci dulci de fete tinere amestecându se cu glasurile mai groase ale cavalerilor lor. Lumea se saluta voioasă şi fetele întâmpinau cu ţipete pe prietenii de care se despărţiseră abia după amiază.

Şi deodată, sala se umplu de viaţă. Era plină de fete tinere îmbrăcate în rochii de culori deschise, cu enorme crinoline de sub care se zăreau pantalonaşii de dantelă. Îşi arătau umerii goi, mici, rotunzi şi albi, descoperind sub volănaşele de dantelă începutul sânilor tineri; purtau şaluri de dantelă, neglijent aruncate pe braţ, iar de încheietura mâinii aveau prinse printr o panglică îngustă de catifea evantaie paietate sau pictate, din pene de lebădă sau păun. Printre ele erau fete cu păr negru, aşezat într un coc atât de greu încât le trăgea capul spre ceafă, dându le o expresie de mândrie, fete cu ceafa încărcată de bucle aurii, cu cercei grei de aur care săltau odată cu buclele. Dantele, mătăsuri, fireturi şi panglici; cu atât mai preţioase, cu cât fuseseră aduse în ciuda blocadei, şi din acelaşi motiv purtate cu mai multă mândrie, ca o nouă sfidare adusă yankeilor.

Nu toate florile oraşului fuseseră aduse tribut condu­cătorilor Confederaţiei. Cele mai mici şi mai parfumate fuseseră rezervate pentru tinerele fete. Trandafiri galbeni purtaţi după ureche, boboci de trandafiri şi iasomie îm­pletiţi în bucle, căzând ca o cascadă, flori înfipte cochet în cingătorile de şaten – şi toate până dimineaţa vor fi dăruite ca amintire şi ascunse în buzunarele uniformelor cenuşii.

Erau atât de multe uniforme în mulţime – multe pur­tate de bărbaţi pe care Scarlett îi cunoştea, căci îi văzuse zăcând în paturi de spital, ori pe stradă, ori pe terenul de instrucţie. Erau uniforme splendide, cu nasturi sclipitori şi galoane aurii la manşete şi pe gulere, cu lampasuri roşii, galbene şi albastre la pantaloni, după arma în care erau şi care făceau ca cenuşiul să pară atât de frumos. Ici colo se vedeau şi eşarfe roşii sau aurii; săbiile scânteiau şi zăngă­neau lovindu se de cizmele strălucitoare, iar pintenii zornăiau.

Ce bărbaţi frumoşi, se gândi Scarlett cu inima plină de mândrie, pe când cei pe care îi admira salutau, făceau semne prietenilor lor sau se înclinau adânc sărutând mâna doamnelor mai în vârstă. Toţi păreau atât de tineri, deşi aveau mustăţi blonde sau bărbi negre, şi erau atât de frumoşi şi de curajoşi, chiar cu braţele prinse în eşarfe ori cu capetele învelite în bandaje ce păreau extraordinar de albe pe lângă feţele lor arse de soare. Unii se sprijineau în cârje. Ce mândre erau fetele care şi încetineau mersul ca să fie în pas cu cavalerii lor! Printre uniforme, o pată de culoare mai bătătoare la ochi decât buchetele în culori aprinse ale fetelor, ca o pasăre de la tropice: era un zuav din Louisiana, cu braţul într o eşarfă de mătase neagră, purtând pantaloni bufanţi albaştri cu benzi albe, jambiere crem şi o jachetă roşie, strâmtă. Contrasta cu restul mulţi­mii şi părea o pasăre din regiunea tropicelor, formând un ansamblu de culori care făcea să pălească rochiile aprinse ale fetelor. Se numea Rene Picard şi era adoratorul lui Maybelle Merriwether. Era un tânăr scund, negricios şi expresiv ca o maimuţă. Toţi răniţii din spital păreau să fie acolo, adică toţi cei care puteau să umble, ca şi toţi militarii în permisie sau în concediu de boală. Pe lângă ei, mai erau şi bărbaţii care lucrau la căile ferate, la poştă, în spitale sau la intendenţă, în toată regiunea dintre Atlanta şi Macon. Ce mulţumite vor fi doamnele care organizaseră balul! Vor aduna o mulţime de bani astă seară pentru spitale.