Pe aripile vântului

Într un colţ al minţii o amintire licări, dar o clipă nu putu să şi aducă aminte cine era. Totuşi, de luni de zile era primul bărbat care îi arăta oarecare interes, deci îi zâmbi veselă. El se înclină, şi ea îi răspunse cu o mică reverenţă. Dar când bărbatul îşi ridică după aceea capul şi porni spre ea, cu un mers ciudat ca de indian, Scarlett, îngrozită, îşi duse mâna la gură. Acum ştia cine e.

Încremenită, rămase ca paralizată pe când el îşi făcea drum prin mulţime. Pe urmă se întoarse, vrând să fugă la bufet, dar fusta i se prinse de un cui al standului. Mânioasă, încercă să scape, îşi rupse fusta, dar într o clipă străinul fu lângă ea.

— Daţi mi voie, zise el aplecându se ca să desfacă volanul prins de cui. Nu nădăjduiam că mă veţi recunoaş­te, domnişoară O'Hara.

Vocea lui era ciudat de plăcută auzului; o voce sonoră de om de lume, cu accentul încet şi tărăgănat din Charles­ton.

Scarlett se uită la el cu faţa roşie de ruşine, cu ochii rugători, amintindu şi de ultima lor întâlnire. Privirea ei întâlni doi dintre cei mai negri ochi pe care i văzuse vreo­dată, plini de o veselie necruţătoare. De ce tocmai omul acesta îngrozitor ce fusese martor la scena cu Ashley, care şi acum o făcea să viseze urât, de ce tocmai el să fie aici? Mizerabilul acesta care compromitea tinere fete şi nu era primit de lumea bună; fiinţa aceasta josnică ce i spusese, şi încă pe bună dreptate, că nu e o femeie de lume?

Auzindu i glasul, Melanie se întoarse. Fu prima oară din viaţa ei când Scarlett mulţumi lui Dumnezeu că o crease pe cumnata ei.

— Dar, bine... sunteţi domnul Rhett Butler, nu i aşa? zise Melanie surâzând puţin şi întinzându i mâna. V am cunoscut...

— În fericita împrejurare când s a anunţat logodna dumneavoastră, termină el, aplecându se ca să i sărute mâna. Mă onorează că nu m aţi uitat...

— Şi ce căutaţi aici, aşa de departe de Charleston, domnule Butler?

— O plictisitoare chestiune de afaceri, doamnă Wilkes. De acum înainte am să viu de multe ori în oraşul dumnea­voastră. Văd că trebuie nu numai să aduc mărfuri, dar să supraveghez şi distribuirea lor.

— Să aduceţi... începu Melly, încreţindu şi fruntea, apoi deodată chipul i se lumină. Dar bine, dumneavoastră trebuie să fiţi vestitul căpitan Butler de care am auzit vorbindu se atâta... cel ce forţează blocada. Toate fetele de aici poartă rochii aduse de dumneavoastră. Scarlett, nu găseşti că e interesant... Ce i, dragă? Ţi e rău? Stai jos.

Scarlett se aşeză pe un scăunel, răsuflând atât de greu, încât se temea să nu i plesnească şiretul corsetului. O, ce lucru îngrozitor! Nu crezuse că avea să l mai întâlnească pe omul acesta. El îi luă evantaiul negru de pe tejghea şi începu să i facă vânt cu multă solicitudine, poate cu prea multă. Faţa lui era serioasă, dar ochii îi jucau în cap.

— E foarte cald aici, zise el. Nu e de mirare că domni­şoarei O'Hara îi e rău. Pot să vă conduc la o fereastră?

— Nu, zise Scarlett aşa de brutal, încât Melly o privi mirată.

— Nu se mai numeşte domnişoara O'Hara, zise Melly. E doamna Hamilton. Acum e sora mea.

Şi Melly îi aruncă una din obişnuitele ei priviri afec­tuoase. Văzând expresia ce se întipări pe faţa brună de pirat a căpitanului Butler, lui Scarlett i se păru că se înăbuşă.

— Sunt convins că e un mare câştig pentru două doamne atât de încântătoare, zise el, înclinându se puţin.

Toţi bărbaţii spun asemenea lucruri, dar lui Scarlett i se păru că el ar fi vrut să spună tocmai contrariul.

— Probabil că soţii dumneavoastră sunt aici, în această fericită ocazie? Aş fi încântat să fac din nou cunoştinţă cu ei.

— Soţul meu e în Virginia, zise Melly ridicându şi mândră capul. Dar Charles... glasul i se sugrumă.

— A murit în tabără, zise Scarlett răspicat, accentuând fiecare cuvânt.

"Oh, de ce nu mai pleacă individul ăsta odată?"

Melly se uită mirată la ea, şi căpitanul făcu un gest de regret.

— Doamnelor... cum am putut? Vă rog să mă iertaţi. Daţi mi voie să vă spun, pentru a vă consola, că a muri pentru ţară înseamnă să trăieşti veşnic.

Melanie îi surâse printre lacrimi, pe când Scarlett simţi cum o rod mânia şi ura neputincioasă. Iar spusese câteva cuvinte amabile, un compliment ca acela pe care l ar face orice domn în atare împrejurare, dar sigur că nu credea o vorbă din câte spusese. Îşi bătea joc. Ştia că ea nu l iubise pe Charles. Şi Melly era o proastă şi nu i ghicea gândurile. Of, Doamne, de nu i ar ghici nimeni gândurile! se gândi ea tresărind îngrozită. Oare are să povestească ce ştia? Bineînţeles, nu era un gentleman, şi cu oameni ca el nu poţi să ştii. N aveai după ce criterii să i judeci. Se uită la el şi văzu că avea colţurile gurii lăsate în jos, într un fel de compăti­mire ironică, chiar pe când îi mişca evantaiul. Privirea lui îi dădu iar curaj şi puterile i se întoarseră cu un val de antipatie. Îi smulse brusc evantaiul din mână.

— Sunt bine de tot, zise ea înţepată. Nu e nevoie să mi stricaţi pieptănătura.

— Scarlett, dragă! Domnule căpitan, trebuie s o iertaţi. Nu... nu e stăpână pe ea când se vorbeşte de bietul Charlie... şi poate că, în definitiv, n ar fi trebuit să venim aici. Vedeţi, suntem încă în doliu şi pentru ea e prea mult... atâta veselie, atâta muzică, sărmana copilă!

— Înţeleg perfect, zise el cu o seriozitate prefăcută.

Totuşi, când se întoarse ca să arunce Melaniei o privire atentă, care pătrunse până în fundul ochilor frumoşi şi îngrijoraţi ai tinerei femei, expresia lui se schimbă; vrând nevrând, faţa i oacheşă arăta respect şi duioşie.

— Cred că sunteţi o femeie curajoasă, doamnă Wilkes.

"Şi de mine nici o vorbă", gândi Scarlett indignată, pe când Melly zâmbea intimidată şi zicea:

— Oh, nu, domnule căpitan! Comitetul spitalului a avut nevoie de noi pentru standul acesta, fiindcă în ultimul minut... O faţă de pernă? Poftiţi una foarte frumoasă cu un steag brodat pe ea.

Melly se întoarse spre trei cavalerişti care apăruseră lângă stand. O clipă, se gândi cât de amabil era căpitanul Butler. Pe urmă se gândi că ar fi fost mai bine dacă între fusta ei şi scuipătoarea aşezată chiar lângă stand s ar fi aflat ceva mai substanţial decât bucata aceea de pânză. Ofiţerii nimereau cu mai puţină precizie în scuipătoare când arun­cau lungi ţâşnituri de scuipat îngălbenite de tutun, decât atunci când trăgeau cu pistoalele. În sfârşit, prezentându se şi alţi clienţi, uită de căpitan, de Scarlett şi de scuipătoare.

Aşezată pe scăunel, Scarlett îşi făcea vânt liniştită; nu îndrăznea însă să ridice ochii şi se gândea că ar fi bine dacă domnul Butler s ar întoarce pe puntea corăbiei sale, pe care n ar fi trebuit s o părăsească niciodată.

— A murit de mult soţul dumneavoastră?

— O, da, de mult. Aproape de un an.

— O veşnicie.

Scarlett era sigură că şi bătea joc de ea, aşa că nu zise nimic.

— Aţi fost căsătorită mult timp? Iertaţi mi curiozitatea, dar am lipsit mult timp de prin părţile astea.

— Două luni, zise Scarlett în silă.

— O adevărată tragedie, continuă el pe un ton degajat.

"O, lua l ar dracu!" se gândi ea, furioasă. "Cu un alt om aş şti cum să mă port. L aş lua de sus şi i aş porunci să mă lase în pace. Dar cunoaşte povestea cu Ashley şi ştie că nu l am iubit pe Charles. Sunt cu mâinile legate."

Nu zise nimic, ţinându şi ochii pironiţi pe evantai.

— E prima dată când vă faceţi apariţia în lume?

— Ştiu că vi se pare bizar, se grăbi ea să explice, dar fetele McLure, care trebuiau să ţină standul acesta, au trebuit să plece, şi nu era altcineva, aşa că Melanie şi cu mine...

— Nici un sacrificiu nu e prea mare pentru cauză.

Acestea erau tocmai cuvintele rostite de doamna Elsing, dar în gura ei sunaseră cu totul altfel. Scarlett ar fi vrut să i spună câteva cuvinte jignitoare, dar se stăpâni. În definitiv, ea venise aici nu pentru cauză, ci fiindcă se săturase să stea acasă.

— Întotdeauna mi am zis, spuse el gânditor, că obiceiul de a purta doliu, de a le zidi pe femei în văluri de crep pentru tot restul vieţii şi de a le interzice orice distracţie normală e tot atât de barbar ca şi sati a hindusă.

— Satira?

Căpitanul Butler începu să râdă şi ea se roşi de ruşine. Ura lumea care întrebuinţa cuvinte pe care ea nu le cunoş­tea.

— În India, când soţul moare, e ars, nu înmormântat ca la noi, şi soţia lui este suită pe rugul funerar şi arsă împre­ună cu el.

— Ce îngrozitor! De ce fac aşa? Şi poliţia nu intervine?

— Sigur că nu. O soţie care nu s ar lăsa arsă de vie ar fi o paria. Toate doamnele hinduse cumsecade ar zice că nu se poartă ca o femeie binecrescută... priviţi în colţul de colo, exact cum ar vorbi de dumneavoastră doamnele acelea în vârstă, dacă astă seară aţi fi apărut îmbrăcată în rochie roşie şi aţi fi aleasă să conduceţi cadrilul. Personal, cred că obiceiul numit sati e mai uman decât frumoasele noastre obiceiuri din Sud, care cer ca o văduvă să fie îngropată de vie.

— Cum îndrăzniţi să spuneţi că sunt îngropată de vie?

— Ce strâns se agaţă femeile de lanţurile care le leagă! Credeţi că obiceiul hindus e barbar... dar aţi fi avut curajul să apăreţi aici; dacă Confederaţia n ar fi avut nevoie de dumneavoastră?

Astfel de discuţii o puneau întotdeauna pe Scarlett în încurcătură. Se simţea cu atât mai încurcată, cu cât i se părea într un fel că ceea ce spunea era drept. Acum însă sosise momentul să l repeadă.

— Fireşte că n aş fi venit. Ar fi fost o lipsă de respect faţă de... s ar fi părut că nu l am iu...

Pândea vorbele ei, cu ochii plini de o veselie cinică, şi ea trebui să tacă. Omul acesta ştia că nu l iubise pe Charlie şi nu voia să i permită să exprime nişte sentimente nobile pe care, de fapt, nu le nutrea. Ce lucru îngrozitor e să ai de a face cu un om care nu e gentleman! Un gentleman se preface întodeauna a crede o doamnă, chiar dacă ştie că minte. Aşa cerea cavalerismul Sudului. Un gentleman respectă întotdeauna eticheta, spune numai ceea ce se cuvine, făcând astfel mai uşoară viaţa unei doamne. Omu­lui acestuia, însă, parcă nu i ar păsa de etichetă şi era vădit că se complăcea în a vorbi de lucruri de care nimeni nu vorbeşte.

— Aştept cu nerăbdare să vă aud.

— Sunteţi îngrozitor! zise Scarlett neştiind ce să mai spună şi lăsând ochii în jos.

Atunci el se aplecă peste tejghea, până când gura lui fu aproape de urechea ei şi, imitând pe actorii ce jucau pe scena Ateneului roluri de trădători, murmură:

— Nu vă temeţi, frumoasă doamnă, voi păstra taina greşelii dumneavoastră!

— O! murmură Scarlett enervată. Cum puteţi spune asemenea lucruri?

— Am vrut doar să vă liniştesc. Ce aţi fi vrut să vă spun? "Fii a mea, frumoaso, ori o să spun totul!"

Fără voia ei îl privi şi văzu că ochii lui aveau luciri glumeţe ca ai unui băieţaş. Deodată, Scarlett începu să râdă. Situaţia era atât de stupidă! Şi el începu să râdă şi încă aşa de tare, încât câteva dintre doamnele mai bătrâne se uitară spre ei. Observând ce bine se distra văduva lui Charles Hamilton cu un necunoscut, se apropiară una de alta ca să şi împărtăşească indignarea.

Tobele începură să bată, şi mai multe glasuri strigară "ssst". Doctorul Meade se sui pe estradă şi întinse braţele, cerând să se facă linişte.

— Trebuie să mulţumim cu toţii încântătoarelor doam­ne, ale căror străduinţe neobosite şi patriotice au făcut nu numai ca acest bazar să aibă un succes bănesc, dar au şi transformat o şură într un locaş frumos, într o grădină demnă de minunatele flori pe care le văd împrejurul meu.

Toată lumea aplaudă în semn de aprobare.

— Doamnele şi au sacrificat nu numai timpul, ci şi munca mâinilor lor, şi aceste frumoase obiecte din standuri sunt, fără îndoială, de două ori mai frumoase fiind făcute de mâinile delicate ale încântătoarelor noastre doamne din Sud.

Alte aplauze. Rhett Butler, care se rezemase neglijent de tejghea lângă Scarlett, îi şopti:

— Parcă i un ţap pretenţios, nu crezi?

Speriată, îngrozită de această crimă de lez majestate faţă de cetăţeanul cel mai iubit din Atlanta, Scarlett se uită la el mustrător. Doctorul însă chiar semăna cu un ţap când favoriţii şi bărbuţa lui căruntă se mişcau repede; cu greu reuşi să nu râdă.

— Dar nu e destul. Bunele doamne din comitetul spi­talului, ale căror mâini răcoroase au alinat multe frunţi suferinde şi au smuls din ghearele morţii pe mulţi dintre bravii noştri ostaşi, răniţi pentru cea mai bravă dintre toate cauzele, aceste doamne cunosc nevoile noastre. N am să vi le înşir. Avem nevoie de bani ca să cumpărăm doctorii din Anglia. Şi trebuie să vă spun că astă seară se află alături de noi neînfricatul căpitan care de un an forţează blocada cu atâta succes şi care o va mai forţa încă spre a ne aduce doctoriile de care avem nevoie – căpitanul Rhett Butler!

Deşi luat prin surprindere, Rhett Butler salută graţi­os... prea graţios, se gândi Scarlett, încercând să i analizeze salutul. I se părea că se întrecea în curtenie, tocmai pentru că avea atâta dispreţ pentru toţi cei de faţă. Aplauzele izbucniră puternice, şi doamnele din colţ îşi întinseră gâtul ca să l vadă. Deci, cu Rhett Butler se distra văduva bietului Charles Hamilton! Şi Charlie nu murise decât de un an!

— Avem nevoie de mai mult aur, şi am să vi l cer dumneavoastră, continuă doctorul. Vă cer să faceţi un sacrificiu, dar un sacrificiu atât de mic în comparaţie cu acela pe care l fac bravii noştri ostaşi, încât are să vi se pară rizibil. Doamnelor, vă cer bijuteriile. Eu vă cer bijuteriile? Nu, Confederaţia vi le cere, Confederaţia face acest apel şi ştiu că nimeni nu va refuza. Ce frumos luceşte o piatră scumpă pe o mână mică! Ce minunat sclipeşte o broşa de aur pe pieptul femeilor noastre patriote! Dar sacrificiul ce vi se cere e mult mai frumos decât tot aurul şi toate pietrele Indiei! Aurul va fi topit, şi pietrele vândute, şi cu banii dobândiţi vom cumpăra doctorii şi alte materiale de spital. Doamnelor, doi dintre bravii noştri răniţi vor trece printre dumneavoastră, ducând câte un coş...

Restul cuvântării se pierdu în furtuna şi în vuietul de aplauze şi aclamaţii.

Primul gând al lui Scarlett a fost să se bucure că doliul o oprea să poarte cerceii ei scumpi, lanţul gros de aur care aparţinuse bunicii Robillard, brăţara de aur şi email şi broşa de granat. Văzu pe micul zuav, cu un coş atârnat de braţul lui sănătos, trecând prin mulţime, în partea sălii în care şedea ea şi văzu femeile, tinere şi bătrâne, râzând tare şi scoţându şi nerăbdătoare brăţările, ori ţipând de durere prefăcută când îşi scoteau cerceii din urechile lor găurite. Se ajutau una pe alta ca să desfacă închizătorile colierelor şi să scoată broşele înfipte în piept. Se auzea un clinchet neîntrerupt de metal căzând peste metal şi strigăte de: "Aşteaptă, aşteaptă! Am făcut o acuma! Poftim!" Maybelle Merriwether îşi scotea cele două brăţări care i strângeau braţul, una deasupra şi alta sub cot. Fanny Elsing striga: "Mamă, îmi dai voie?" şi îşi smulgea din păr diadema de perle şi de aur masiv care aparţinea de generaţii familiei Elsing. Fiecare dar aruncat în coş era salutat cu aplauze şi aclamaţii.

Omuleţul surâzător se apropia acum de standul lor. Coşul era greu. Cu un gest nepăsător, Rhett Butler aruncă un frumos port ţigaret de aur. Când zuavul ajunse la Scar­lett şi îşi puse coşul pe tejghea, ea dădu din cap şi îşi întinse mâinile ca să i arate că n avea nimic de dat. Atunci zări strălucind inelul ei de cununie.

O clipă, tulburată, încercă să şi amintească de faţa lui Charles... aşa cum arătase când îi pusese inelul în deget. Memoria ei însă n o ajuta, aşa cum făcea întotdeauna din cauza enervării care o cuprindea când se gândea la el – Charles... din cauza lui viaţa ei se sfârşise, din cauza lui era o femeie bătrână.

Deodată, trase de inel din toate puterile; acesta însă nu se mişcă din loc. Zuavul se îndreptă spre Melanie.

— Aşteaptă! strigă Scarlett. Am ceva să ţi dau.

Reuşise să şi scoată inelul şi, pe când se pregătea să l arunce în coşul plin de lanţuri, ceasuri, ace de cravată, brăţări, zări privirea lui Rhett Butler. Atunci, ca o înfrun­tare, aruncă inelul în coş.

— O, scumpa mea, şopti Melanie, apucând o de braţ, cu ochii strălucind de dragoste şi de mândrie. Ce curajoasă eşti! Aşteaptă, te rog, domnule Picard. Am şi eu ceva să ţi dau!

Şi trase de inelul ei de cununie – inelul care nu i părăsise niciodată degetul de când i l pusese Ashley. Asta o ştia bine Scarlett şi ştia cât însemna pentru ea. Inelul ieşi cu greu şi, o clipă, Melanie îl ţinu strâns în palma ei mică. Apoi îl puse binişor pe grămada de bijuterii. Cele două tinere femei se uitară după zuavul care se îndrepta acum spre doamnele din colţ. Scarlett avea o expresie îndrăznea­ţă, iar Melly o expresie mai tristă decât dacă ar fi plâns. Şi bărbatul de lângă ele le înţelese pe amândouă.

— Dacă n ai fi avut curajul s o faci, nici eu n aş fi făcut o, zise Melly, luând o pe Scarlett de mijloc şi strângând o încet.

O clipă, lui Scarlett îi veni să se desfacă din îmbrăţi­şarea ei şi să strige în gura mare: "Du te naibii!", aşa cum făcea Gerald la supărare, dar zări privirea lui Rhett Butler şi reuşi să surâdă acru. Ce enervantă era Melly, care nicio­dată nu înţelegea adevăratul motiv al gesturilor ei... dar poate că era mai bine aşa, decât să înţeleagă adevărul.

— Ce gest frumos! zise Rhett Butler încet. Astfel de sacrificii îi încurajează pe bravii noştri ostaşi.

Cu mare greutate se stăpâni Scarlett să nu i spună câteva cuvinte de ocară. Tot ce spunea Butler era plin de ironie. Îi era antipatic şi se săturase să l vadă stând rezemat de standul lor. Totuşi, din fiinţa lui se desprindea ceva întăritor, ceva cald şi viu. Ochii lui negri trezeau în Scarlett toate instinctele ei irlandeze. Se hotărî să l umilească pu­ţin. Faptul că i cunoştea secretul îi dădea un avantaj asu­pra ei şi o exaspera. Va trebui să schimbe raportul dintre ei, punându l pe el într o situaţie de inferioritate. Îşi stăpâni impulsul care o împingea să i spună ce credea despre el. Vorba lui Mammy: "E mai uşor să prinzi muşte cu zahăr decât cu oţet"; o să prindă şi o să încătuşeze musca asta, ca să nu mai fie la cheremul lui...

— Mulţumesc, zise ea cu drăgălăşenie, făcându se că nu înţelege ironia observaţiei. Un astfel de compliment, din partea unui om atât de vestit cum e căpitanul Butler, are o valoare foarte mare.

El îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. Parcă chelălăia, gândi Scarlett furioasă, roşind din nou.

— De ce nu spui ce crezi cu adevărat? o întrebă el, coborând glasul pentru ca să nu fie auzit decât de ea. De ce nu spui că sunt o canalie afurisită, că n am nici una din calităţile unui gentleman? Spune mi s o şterg de aici dacă nu vreau să rogi pe unul dintre tinerii aceştia curajoşi să vină să mi ceară socoteală?

Scarlett era gata să i răspundă obraznic, dar se stăpâni eroic şi zise:

— Oh, domnule căpitan Butler! Cum poţi să spui aşa ceva? Doar toată lumea ştie cât eşti de vestit, şi cât de curajos şi de... şi de...

— Mă dezamăgeşti!

— Te dezamăgesc?

— Da. La prima noastră întâlnire atât de agitată, mi am zis în sinea mea că, în sfârşit, cunoscusem o fată nu numai frumoasă dar şi curajoasă. Acum văd că eşti numai fru­moasă.

— Mă crezi laşă? întrebă Scarlett ca o găină zbârlită de furie.

— Exact. Îţi lipseşte curajul de a spune ceea ce crezi cu adevărat. Când te am cunoscut prima oară mi am zis: Iată o fată cum nu găseşti una într un milion. Nu e ca prostuţele acelea care cred tot ce le spun mămicile lor şi se poartă aşa cum li se spune, oricare le ar fi părerile. Îşi ascund toate sentimentele, şi dorinţele, şi decepţiile sub o mulţime de cuvinte frumoase. Mi am zis: Domnişoara O'Hara e o fată cu un caracter rar. Ştie ce vrea şi nu se sfieşte să spună ce gândeşte... sau să arunce vaze.

— O, zise Scarlett, care nu şi mai putu stăpâni furia, atunci, chiar acuma am să ţi spun tot ce cred. Dacă ai fi avut cât de puţină bună creştere, n ai fi venit să mi vorbeşti. Ai fi ştiut că nu vreau să te mai văd niciodată! Dar nu eşti un gentleman! Eşti un mojic şi un prost crescut! Şi crezi că dacă scârbele dumitale de corăbii îi pot înfrunta pe yankei, ai dreptul să vii aici să ţi baţi joc de bărbaţii şi de femeile care sacrifică totul pentru cauză...

— Destul, destul, o imploră el râzând. Ai început foarte bine şi ai spus ce crezi, dar să nu începi să mi vorbeşti mie de cauză. M am săturat să tot aud tot acelaşi şi acelaşi lucru şi pariez că şi dumneata te ai...

— Cum ai ghi... Începu ea luată prin surprindere, dar se opri imediat, fierbând de necaz că se lăsase prinsă în cursă.

— Am stat lângă uşă şi m am uitat la dumneata, înainte de a mă vedea, zise el. Şi m am uitat şi la celelalte fete. Toate păreau că au feţele făcute după acelaşi calapod. Numai a dumitale nu era la fel. Ai o figură pe care mi e uşor s o înţeleg. Nu te interesa ce se petrece aici şi nu te gândeai nici la cauză, nici la spital. Pe faţa dumitale se vedea că ai fi vrut să dansezi, să petreci şi nu puteai. Erai nebună de ciudă. Spune drept, n am dreptate?

— Nu mai am nimic să ţi spun, domnule căpitan, zise ea căutând să fie cât se poate de ceremonioasă şi să se învăluiască în puţina demnitate pe care o mai avea. Tocmai pentru că eşti atât de mândru din cauza rolului dumitale în forţarea blocadei, n ar trebui să jigneşti femeile.

— Forţarea blocadei! Glumeşti! Te rog, acordă mi doar câteva clipe din timpul dumitale preţios, înainte de a mi întoarce pentru totdeauna spatele. N aş vrea ca o patrioată atât de încântătoare să păstreze o idee falsă în privinţa contribuţiei mele la cauza Confederaţiei.

— Nu vreau să ascult cum te lauzi.

— Pentru mine a forţa blocada e o afacere, şi câştig bani din lucrul acesta. Când n are să mi mai renteze, n am să mai fac această meserie. Ce crezi despre asta?

— Cred că eşti o canalie, un interesat... aşa cum sunt yankeii.

— Exact, zise el râzând. Şi yankeii mă ajută să mi câştig banii. Chiar luna trecută am intrat cu corabia mea drept în portul New York şi am încărcat un transport.

— Ce, strigă Scarlett interesată şi impresionată fără să vrea, n au tras în dumneata?

— Sărmană naivă! Sigur că nu. Există destui vajnici partizani ai Uniunii care nu se dau înapoi de la a câştiga bani vânzând mărfuri Confederaţiei. Îmi duc corabia la New York, cumpăr de la firmele yankee, bineînţeles pe ascuns, şi o şterg. Şi când lucrul acesta devine puţin cam prea periculos, mă duc la Nassau, unde aceiaşi patrioţi ai Uniunii îmi aduc praf de puşcă, gloanţe şi crinoline. E mai uşor decât să merg în Anglia. Uneori, e cam greu să intri cu mărfurile în Charleston sau Wilmington... dar n ai cre­de ce mult poate face puţin aur.

— O, ştiam că yankeii sunt mârşavi, dar nu ştiam...

— De ce să i condamni pe yankei fiindcă vor să câştige un ban cinstit vânzând mărfuri Confederaţiei? Peste o sută de ani n are să aibă nici o importanţă. Rezultatul va fi acelaşi. Eu ştiu că, în orice caz, Confederaţia va fi înfrântă, aşa că de ce să nu profite de ocazia asta?

— Înfrânţi... noi?

— Sigur că da.

— Te rog să pleci... sau va trebui să cer să mi se aducă trăsura şi să plec acasă ca să scap de dumneata?

— Eşti o mică rebelă fanatică, zise el zâmbind din nou.

Se înclină şi plecă fără să se grăbească, iar Scarlett rămase răsuflând anevoie de furie neputincioasă şi de indignare. Totuşi, avea un simţământ, pe care nu l putea analiza bine, ca o arsură, ca decepţia unui copil când îşi vede toate iluziile năruindu se. Cum de îndrăznea să atace prestigiul celor ce forţau blocada? Cum de îndrăznea să spună că va fi înfrântă Confederaţia? Merita să fie împuşcat pentru asta...împuşcat ca un trădător. Se uită prin sală la toate feţele cunoscute, sigure de succes, atât de curajoase, de devotate, şi un fior rece îi trecu prin inimă. Înfrânţi? Oamenii aceştia... nu se poate! Era cu neputinţă. Chiar gândul acesta era o trădare!

— Ce şopteaţi amândoi? întrebă Melanie, întorcându se spre Scarlett când clienţii ei se depărtară. Am observat că doamna Merriwether se uita tot timpul la voi şi, dragă, ştii ce gură are.