Pe aripile vântului

Nu mă tem de pericolul de a fi luat prizonier, sau de răni, nici chiar de moarte, dacă moartea trebuie să vină; mă tem însă că, după ce războiul va lua sfârşit, nu ne vom întoarce niciodată la vechea noastră viaţă. Şi eu aparţin acestei vieţi. Nu aparţin acestui prezent dement, plin de dorinţa de a ucide; mi e teamă, oricât m aş sili, că nu mă voi putea adapta nici unui viitor. Nici tu, draga mea, fiindcă eşti din acelaşi sânge cu mine. Nu ştiu ce va aduce viitorul, dar nu va putea fi atât de frumos şi plin de satis­facţii ca trecutul.

Stau culcat şi mă uit la camarazii care dorm lângă mine şi mă întreb dacă gemenii, sau Alex, sau Cade, au aceleaşi gânduri ca mine. Mă întreb dacă şi dau seama că luptă pentru o cauză care era pierdută în clipa în care s a tras primul glonte, fiindcă această cauză a noastră e de fapt modul nostru de viaţă – or el a şi dispărut. Nu cred însă că se gândesc la lucrurile acestea, şi bine fac.

Nu crezusem că se va întâmpla lucrul acesta când ţi am cerut să te măriţi cu mine. Crezusem că viaţa va continua la Doisprezece Stejari aşa cum fusese înainte – paşnică, uşoară, fără schimbări. Semănăm unul cu altul, Melanie, ne plac aceleaşi lucruri liniştite, aşa că aveam în faţa noastră o lungă perspectivă de ani liniştiţi în care să citim, să ascultăm muzică şi să visăm. Dar nu asta! Nicio­dată nu mă gândisem la asta! Să ni se întâmple tocmai nouă acest naufragiu al trecutului, acest măcel sângeros, şi atâta ură! Melanie, nimic nu justifică acest război, nici drepturile statelor, nici sclavia, nici bumbacul! Nimic nu justifică ceea ce ni se întâmplă acum sau ceea ce ni se poate întâmpla, fiindcă dacă yankeii ne bat, viitorul va fi de o neînchipuită oroare. Şi, draga mea, se prea poate ca să ne bată.

N ar trebui să scriu cuvintele acestea. N ar trebui nici să le gândesc. M ai întrebat însă ce aveam pe suflet – ei bine, teama de înfrângere mă apasă. Îţi aminteşti de picnicul acela, în ziua când s a anunţat logodna noastră, când omul acela, Butler, după accent din Charleston, aproape că era să provoace o bătaie vorbindu ne de ignoranţa celor din Sud? Îţi aduci aminte cum voiau gemenii să l împuşte fiindcă spunea că avem prea puţine topitorii, fabrici, lami­noare, nave şi arsenale? Îţi aduci aminte cum a spus că flota yankee ne poate bloca atât de strâns, încât să nu mai putem exporta bumbacul? Avea dreptate. Luptăm împotriva puştilor moderne ale yankeilor cu puşti din vremea războiului pentru independenţă şi în curând blocada va avea un astfel de efect, încât nu vom mai putea importa nici măcar medi­camente. Mai bine i am fi ascultat pe cinicii realişti ca Butler, decât pe bărbaţii de stat idealişti care nu ştiau decât să vorbească frumos. Căci, aşa cum spunea Butler, Sudul nu avea cu ce purta războiul, în afară de bumbac şi aroganţă. Bumbacul nostru n are valoare, şi nu ne a rămas decât aroganţa. Eu însă numesc aroganţa asta curaj nemaiauzit. Dacă..."

Scarlett îndoi cu grijă scrisoarea fără s o termine şi o vârî în plic fiindcă o plictisea. De altfel, tonul scrisorii o deprima tot pomenind de înfrângere. În definitiv, nu citea corespondenţa Melaniei ca să afle ideile ciudate şi neinte­resante ale lui Ashley. Destul fusese silită să l asculte odinioară pe veranda de la Tara.

Voise doar să afle dacă i scria scrisori de dragoste soţiei lui. Până acuma, nu. Citise toate scrisorile din cutie, dar în nici una dintre ele nu găsise vreun rând care n ar fi putut exista într o scrisoare scrisă de un frate către o soră. Erau afectuoase, pline de umor, cu lungi părţi discursive, dar nu scrisorile unui îndrăgostit. Scarlett primise prea multe scrisori de dragoste ca să nu recunoască accentul pasiunii autentice. Or, accentul acesta lipsea. Întotdeauna după ce citea pe ascuns scrisorile Melaniei, avea un senti­ment de mulţumire de sine fiindcă era sigură că Ashley tot o mai iubea. Întotdeauna se mira de ce Melanie nu şi dădea seama că Ashley o iubea doar ca pe o prietenă. Probabil că Melanie nu găsea că lipsea ceva din scrisorile bărbatului ei, căci nu primise alte scrisori de dragoste cu care să facă comparaţie.

"Scrie scrisori atât de absurde", gândi Scarlett. "Dacă vreodată soţul meu mi ar scrie asemenea fleacuri, i aş arăta eu! Chiar Charles scria scrisori mai frumoase!"

Luă teancul din nou, îl frunzări, se uită la date, amintindu şi de conţinutul lor. N avea pasagii lungi şi frumoa­se cu descrieri de bivuacuri şi şarje, aşa cum scria Darcy Meade părinţilor lui, sau cum scrisese sărmanul Dallas McLure surorilor lui, domnişoarelor Faith şi Hope. Fami­liile Meade şi McLure erau mândre de aceste scrisori şi le citeau tuturor vecinilor, şi de multe ori Scarlett simţea o tainică ruşine pentru că Melanie n avea astfel de scrisori de la Ashley, pe care să le poată citi la şezătorile de lucru.

S ar fi zis că atunci când îi scria Melaniei, Ashley încerca să uite cu totul de război şi căuta să tragă împreju­rul lor un cerc magic, în care să trăiască în afară de timp, fugind de tot ce se întâmplase din ziua când fortul Sumter devenise senzaţia zilei. Aproape ai fi putut crede că încerca să şi închipuie că nu e război. Ştia despre cărţile pe care Melanie şi cu el le citiseră, de cântecele pe care le cântaseră, de vechii lor prieteni şi de locurile pe care el le vizitase în Europa când călătorise acolo. Prin toate scrisorile străbătea o dorinţă melancolică de a se întoarce acasă la Doisprezece Stejari şi, pe pagini întregi, nu erau decât amintiri ale vânătorilor lui, ale lungilor plimbări călare pe cărările pă­durii tăcute, sub stelele reci de toamnă, ale picnicurilor, partidelor de pescuit, ale nopţilor liniştite cu lună şi ale seninei frumuseţi a vechii case.

Se gândi la cuvintele lui din scrisoarea pe care tocmai o citise: "Dar nu asta. Niciodată nu mă gândisem la asta!" Era parcă strigătul unui suflet chinuit, care trece printr o încercare prea grea pentru el, prin care trebuie totuşi să treacă. Scarlett era nedumerită. Dacă nu se temea de răni şi de moarte, de ce se temea? Nefiind analitică din fire, ideile complicate o nedumereau.

"Războiul îl tulbură şi... nu i plac lucrurile care îl tulbură... ca mine, de pildă... Mă iubea, dar îi era teamă să se însoare cu mine, ca nu cumva să i tulbur modul lui de a gândi şi de a trăi. Nu, nu i era chiar teamă. Ashley nu e un laş. Nu se poate, când e citat în toate ordinele de zi şi când colonelul Sloan i a scris lui Melly cu câtă vitejie s a purtat când a comandat şarja. Când se hotărăşte să facă un lucru, nimeni nu e mai viteaz şi mai energic ca el. Trăieşte înlăuntrul său, în loc să trăiască în lume şi îi displace să iasă din scoica în care s a ascuns şi... O, nu ştiu ce e! Dacă aş fi înţeles lucrul acesta înainte, ştiu sigur că m ar fi luat de soţie."

O clipă, Scarlett rămase nemişcată, cu scrisorile la piept, gândindu se cu dor la Ashley. Sentimentul pe care l avea pentru el nu se schimbase din ziua când începuse să l iubească. Era acelaşi sentiment care pusese stăpânire pe ea făcând o să amuţească în ziua când împlinise paisprezece ani şi când, stând pe veranda de la Tara, îl văzuse pe Ashley zâmbitor, sosind călare, cu părul lucind ca argintul în soarele de dimineaţă. Dragostea ei era încă adoraţia unei tinere fete pentru un bărbat pe care nu l putea înţelege, pentru un bărbat care poseda toate calităţile pe care ea nu le avea, dar le admira. Ashley era încă pentru ea prinţul visurilor ei şi nu cerea mai mult decât să ştie că o iubeşte şi că într o bună zi o va săruta.

După citirea scrisorilor lui, era sigură că o iubea tot pe ea, pe Scarlett, deşi se căsătorise cu Melanie; această certitudine era singurul lucru pe care l dorea, atât era încă de tânără şi de naivă. Dacă Charles, cu neîndemânarea şi cu mângâierile lui stângace, ar fi reuşit să trezească în ea pasiunea, în visurile ei nu s ar mai fi mărginit să dorească numai o sărutare. Dar puţinele nopţi cu lună pe care le petrecuse cu Charles nu treziseră în ea cu adevărat femeia. Charles nu o făcuse nici să ghicească măcar ce putea fi dragostea trupească, ori tandreţea, ori adevărata intimita­te trupească şi sufletească.

Pentru ea, dragostea trupească însemna să te supui unui inexplicabil delir al bărbatului, fără a l împărtăşi, însemna a îndeplini o serie de acte jenante care duceau inevitabil la durerile naşterii. Că asta era căsătoria, lucrul nu o mira. Înainte de nuntă, Ellen îi dăduse să înţeleagă că măritişul e un lucru pe care femeile trebuie să l suporte cu demnitate şi cu curaj şi, de când se căsătorise, comentariile şoptite ale femeilor măritate îi confirmaseră această idee. Scarlett era bucuroasă că terminase cu dragostea trupească dar nu cu iubirea, fiindcă dragostea ei pentru Ashley era ceva deosebit, ceva ce nu avea nici o legătură cu dragostea trupească, nici cu căsătoria; era ceva sfânt, minunat de frumos şi de tulburător; o emoţie care creştea fără voia ei cu fiecare zi de tăcere impusă, hrănindu se din amintiri şi din speranţe.

Oftă, legând cu grijă panglica în jurul pachetului, întrebându se pentru a mia oară ce anume nu înţelegea ea în firea lui Ashley. Încercă să descopere o soluţie satisfă­cătoare dar, ca de obicei, mintea ei lipsită de complicaţii nu găsea nimic. Puse scrisorile la loc şi închise capacul. Se încruntă amintindu şi de ultima parte a scrisorii pe care o citise, în care era pomenit numele lui Rhett Butler. Ce ciudat că Ashley putuse să fie impresionat de ceea ce spusese ticălosul acela acum un an! Fără îndoială, Rhett Butler era un ticălos, deşi dansa minunat. Numai un ticălos putea vorbi de Confederaţie aşa cum vorbise el la bazar.

Traversă odaia, se duse la oglindă şi îşi netezi părul cu un aer mulţumit. Buna dispoziţie i se întoarse, aşa cum se întâmpla de obicei când îşi vedea pielea albă şi ochii verzi migdalaţi; surâse ca să facă gropiţe. Pe urmă îl goni pe Rhett Butler din minte, căci îşi aminti plină de fericire ce mult îi plăceau lui Ashley gropiţele ei. Nu avea nici o remuşcare că iubea pe bărbatul unei alte femei şi faptul că citise corespondenţa acestei femei nu tulbura plăcerea pe care o simţea văzându se tânără, frumoasă şi sigură din nou de dragostea lui Ashley.

Descuie uşa şi coborî scara întunecoasă şi întorto­cheată, cu sufletul uşor. La jumătatea scărilor începu să cânte "Când va înceta războiul."

Capitolul XII
Operaţiile războiului se desfăşurau cu succes în cea mai mare parte, dar lumea încetase să mai spună "încă o victorie şi războiul s a sfârşit", întocmai cum încetase să mai spună că yankeii sunt nişte laşi. Acum toţi îşi dădeau seama că yankeii erau departe de a fi laşi şi că vor mai fi necesare multe victorii până să fie înfrânţi. Totuşi, victoriile câştigate de confederaţi în Tennessee sub comanda gene­ralului Morgan şi a generalului Forrest, şi triumful celei de a doua bătălii de la Bull Run erau rezultate vizibile, ca nişte capete de yankei scalpate în faţa cărora nu puteai decât să dansezi de bucurie. Dar pentru aceste capete se plătise scump. Spitalele şi casele particulare din Atlanta erau pline de bolnavi şi de răniţi şi numărul femeilor în doliu creştea mereu. Şirurile monotone de morminte de soldaţi, din cimitirul de la Oakland, deveneau cu fiecare zi mai lungi.

Valoarea monedei confederate scăzuse neliniştitor, iar preţul alimentelor şi al îmbrăcăminţii creştea în propor­ţie inversă. Intendenţa militară cerea atâtea alimente, încât mesele din Atlanta începeau să se resimtă. Făina albă era rară şi scumpă, şi turtele de porumb luaseră locul biscui­ţilor, al conturilor şi clătitelor. În măcelării nu mai era carne de vacă aproape deloc şi foarte puţină de berbec, şi chiar şi aceasta costa atât de mult încât numai bogaţilor le dădea mâna s o cumpere. Totuşi, exista încă destulă carne de porc, ca şi pui de găină şi legume.

Blocada instituită de yankei în jurul porturilor Con­federaţiei devenise mai riguroasă, şi articolele de lux ca ceaiul, cafeaua, mătăsurile, balenele pentru corsete, apa de colonie, jurnalele de modă şi cărţile erau rare şi scumpe. Chiar pânzeturile cele mai ordinare ajunseseră să se vândă la preţuri fabuloase şi, spre marele lor regret, doamnele erau silite să şi poarte rochiile din sezonul trecut. Războaie de ţesut acoperite de praf fuseseră date jos din poduri şi aproape în fiecare salon se găseau suluri de stofă ţesută în casă. Toată lumea, soldaţi, civili, femei, copii şi negri înce­pură şi poarte stofe ţesute în casă. Cenuşiul fiind culoarea armatei confederate, stofele cenuşii dispărură aproape cu totul, şi postavul cafeniu îi luă locul.

Spitalele duceau lipsă de chinină, calomel, opiu, clo­roform şi iod. Pansamentele de in şi de bumbac erau prea preţioase ca să fie aruncate după întrebuinţare; toate doamnele care erau infirmiere la spital aduceau acasă coşuri de feşe pline de sânge, ca să le spele, să le calce şi să le ducă înapoi, spre a folosi apoi altor bolnavi sau răniţi.

Pentru Scarlett însă, de curând ieşită din crisalida văduviei, războiul nu însemna decât veselie şi petreceri. Chiar micile lipsuri în materie de îmbrăcăminte şi hrană nu o supărau, atât de fericită era că se află iar în lume.

Când se gândea la tristul an care trecuse, cu zilele lui monotone, viaţa i se părea că se desfăşoară acum într un ritm trepidant. Fiecare zi putea aduce o nouă aventură pasionantă, în fiecare zi făcea cunoştinţă cu alţi bărbaţi care i cereau îngăduinţa să vină s o vadă, să i spună cât e de drăguţă şi că e o onoare pentru ei să se bată şi poate chiar să moară pentru ea. Deşi îl iubea pe Ashley din toată inima, asta nu o împiedica să se poarte în aşa fel încât mereu alţi bărbaţi să o ceară în căsătorie.

Războiul, prezent peste tot, adusese în relaţiile mon­dene o plăcută lipsă de maniere ceremonioase, pe care persoanele mai în vârstă o priveau îngrijorate. Mamele vedeau cum bărbaţi străini veneau în vizită la fiicele lor fără scrisori de recomandare, şi nimeni nu ştia bine cine sunt. Îngrozite, mamele îşi surprindeau fiicele ţinându se de mână cu aceşti bărbaţi. Doamna Merriwether, care nu şi sărutase bărbatul decât după nuntă, nu voi să şi creadă ochilor când o surprinse pe Maybelle sărutându l pe René Picard, micul zuav, şi consternarea ei crescu când Maybelle refuză să ceară iertare şi să se ruşineze. Chiar faptul că René îi ceru imediat mâna nu schimbă pentru ea lucrurile. Doamna Merriwether credea că Sudul aluneca vertiginos spre o totală decadenţă morală, şi lucrul acesta îl repeta foarte des. Celelalte mame o aprobau călduros şi dădeau vina pe război.

Dar nu se putea cere bărbaţilor, care puteau să moară într o săptămână sau o lună, să aştepte un an până să ceară unei fete favoarea de a i spune pe numele de botez, bineînţeles cu "domnişoară" înainte. Nici nu aveau timp să se conformeze uzanţelor dinainte de război, când un bărbat trebuia să facă vreme îndelungată curte, şi numai după aceea să se pronunţe. Bărbaţii aceştia se pronunţau după trei sau patru luni. Şi fetele, care ştiau că o fată binecrescută refuză întâi de trei ori când un bărbat o cere în căsătorie, se repezeau şi acceptau din prima dată.

Această lipsă de formalism făcea ca războiul să i pară lui Scarlett foarte amuzant. În afară de urâcioasa meserie de infirmieră şi de obligaţia plictisitoare de a rula feşe, i ar fi fost indiferent dacă războiul ar fi durat o veşnicie. De fapt, suporta acum spitalul cu uşurinţă, căci reprezenta un desăvârşit teren de vânătoare. Bieţii răniţi se predau, învinşi de farmecul ei, fără a căuta să se împotrivească. N avea decât să le schimbe pansamentele, să le spele feţele, să le ridice pernele şi să le facă puţin vânt – şi gata, se îndrăgos­teau de ea. Era divin, după ultimul an de viaţă mohorâtă!

Scarlett se întorsese la punctul unde se găsea înainte de a se fi măritat cu Charles; i se părea că nu fusese niciodată măritată cu el, că nu resimţise durerea morţii lui şi că nu l născuse pe Wade. Războiul, căsătoria şi naşterea trecuseră peste ea fără să i atingă o coardă mai intimă; rămăsese neschimbată. Avea un copil, dar era atât de bine îngrijit de alţii, încât aproape că l uita. În mintea şi în sufletul ei, era iar Scarlett O'Hara, cea mai frumoasă fată din tot comitatul. Gândurile şi preocupările ei erau aceleaşi ca în trecut, numai că terenul în care îşi desfăşura activita­tea se mărise imens. Indiferentă faţă de dezaprobarea pe care o manifestau prietenele mătuşii Pitty, se purta cum se purtase înainte de căsătorie; se ducea la petreceri, dansa, ieşea călare cu militari, flirta, făcea tot ce făcuse când era faţă, doar că purta doliu. Ştia că dacă ar renunţa la doliu, lucrul acesta ar fi fost stropul care ar umple paharul şi că ar jigni pe Pitty şi pe Melanie. Era tot atât de încântătoare ca văduvă cum fusese ca fată, amabilă când i se făcea pe plac, serviabilă atâta timp cât asta n o deranja, mândră de frumuseţea şi de succesele ei.

Acum era fericită, deşi cu câteva săptămâni în urmă fusese nenorocită – fericită că avea adoratori care i lăudau frumuseţea, atât de fericită pe cât putea fi ştiindu l pe Ashley căsătorit cu Melanie şi în pericol. Dar într un fel era mai uşor să înduri gândul că Ashley aparţinea alteia, acum când era departe. Sutele de mile care despart Atlanta de Virginia îl făceau uneori să pară tot atât de mult al ei ca al Melaniei.

Aşa că lunile de toamnă ale anului 1862 trecură repe­de pentru Scarlett, cu spitalul, petrecerile, plimbările căla­re, rularea feşelor şi câteva scurte vizite la Tara. Aceste vizite erau o dezamăgire pentru ea, căci n avea ocazia să aibă lungile convorbiri intime cu mama ei, la care se gândea când era la Atlanta; nu avea destul timp ca să şadă lângă Ellen în timp ce aceasta cosea, să simtă parfumul uşor al săculeţelor ei cu lămâiţă, pe care l lăsau în urmă fustele ei foşnitoare şi să simtă mâinile ei moi mângâindu i încetişor obrazul.

Ellen slăbise şi era foarte ocupată; toată ziua stătea în picioare, de dimineaţă până seara târziu când toţi pe plan­taţie dormeau. Intendenţa armatei confederate cerea în fiecare lună tot mai mult, şi ea avea datoria să vegheze ca Tara să producă. Chiar şi Gerald era ocupat, pentru prima dată de ani de zile, fiindcă nu găsise pe nimeni care să ia locul lui Jonas Wilkerson, fostul vechil, aşa că şi suprave­ghea singur plantaţia petrecându şi tot timpul călare pe câmp. Ellen fiind prea ocupată ca să stea cu ea, şi Gerald fiind plecat toată ziua pe câmp, Scarlett se plictisea la Tara. Chiar şi surorile ei nu se gândeau decât la ale lor. Suellen părea că se înţelesese cu Frank Kennedy şi cânta cu atâta ironie "Când va înceta războiul", încât o scotea din sărite pe Scarlett. Carreen era prea pierdută în visurile ei despre Brent Tarleton ca să fie o tovarăşă plăcută.

Deşi Scarlett se întorcea întotdeauna la Tara cu inima plină de bucurie, nu regreta niciodată când soseau inevita­bilele scrisori ale lui Pitty şi ale Melaniei rugând o să se întoarcă. De fiecare dată Ellen ofta, întristată la gândul că fiica ei cea mai mare şi singurul ei nepot o părăseau.

— Dar nu trebuie să fiu egoistă şi să te reţin aici, când e nevoie de tine ca infirmieră la Atlanta, zicea ea. Numai că, scumpa mea, parcă niciodată nu găsesc timp să stau de vorbă cu tine şi să simt că eşti iar fetiţa mea, că imediat trebuie să pleci din nou.

— Sunt tot fetiţa ta, zicea Scarlett cuprinsă de remuşcări, ascunzându şi capul la pieptul lui Ellen.

Nu i spunea mamei ei că dansul şi adoratorii erau ceea ce o atrăgea înapoi la Atlanta, şi nu datoria ei faţă de Confederaţie. Multe lucruri ascundea ea faţă de mama ei în vremea aceea, dar mai ales faptul că Rhett Butler venea foarte des în casa mătuşii Pittypat.

În lunile care urmară după bazar, Rhett venea ori de câte ori era în Atlanta. O lua pe Scarlett la plimbare în trăsura lui, o ducea la baluri şi la bazaruri şi o aştepta în faţa spitalului ca s o conducă acasă. Nu i mai era teamă că el îi va trăda secretul, dar în mintea ei stăruia o vagă nelinişte, fiindcă ştia că o văzuse într o situaţie delicată şi i cunoştea sentimentele pentru Ashley. Aceasta o împiedica să i răspundă prea obraznic când o necăjea. Şi o necăjea foarte des.

Rhett avea cam treizeci şi cinci de ani, mai bătrân deci decât adoratorii pe care i avusese până acum şi, în faţa lui, Scarlett era dezarmată ca un copil; nu putea să l strunească aşa cum îi strunea pe ceilalţi curtezani, care erau cam de o vârstă cu ea. Părea că nimic nu l mira, părea că nu lua nimic în serios, şi Scarlett simţea că nimic nu l amuza mai mult decât atunci când o înfuria atâta încât o făcea să amuţească. Foarte des înţepăturile lui dibace o scoteau din sărite, căci sub dulceaţa aparentă a chipului ei, pe care o moştenise de la Ellen, se ascundea temperamentul irlandez al lui Gerald. Până acum nu căutase să se stăpânească decât în faţa lui Ellen. Acum îi venea greu să şi înghită cuvintele, de teama surâsului lui ironic. Dacă s ar înfuria şi el câteodată, atunci nu s ar mai simţi într o situaţie de inferioritate.

După ciorovăielile cu el, din care rareori ieşea învin­gătoare, Scarlett îşi zicea că Rhett e un om nesuferit, prost crescut, că nu e un gentleman şi că n avea să l mai revadă. Dar, mai curând sau mai târziu, el se întorcea la Atlanta, se prezenta la mătuşa Pitty, chipurile ca să i facă o vizită bătrânei domnişoare, şi oferea lui Scarlett cu o curtenie exagerată o cutie de bomboane pe care i o adusese de la Nassau. Alteori cumpăra un loc lângă al ei la vreun concert, sau o invita la dans, şi de obicei obrăznicia lui o amuza atâta pe Scarlett, încât râdea şi uita de mojiciile din trecut, până când făcea una nouă.

Cu toate defectele lui exasperante, Scarlett ajunsese să i aştepte vizitele cu nerăbdare. Omul acesta avea ceva atrăgător pe care ea nu l înţelegea, ceva care l deosebea de toţi ceilalţi bărbaţi cunoscuţi. Farmecul trupului său voinic era atât de impresionant, încât simpla lui apariţie într o cameră era ca un şoc fizic, iar obrăznicia şi ironia batjoco­ritoare din ochii lui negri trezeau în Scarlett dorinţa să l îngenuncheze.

"Parcă aş fi îndrăgostită de el", se gândea ea mirată. "Dar nu e adevărat şi nu mai înţeleg nimic."

Totuşi, atracţia pe care o exercita Rhett persista. Când venea în vizită, impresia de forţă care emana din el făcea ca locuinţa feminină şi distinsă a mătuşii Pitty să pară mică, ştearsă şi mucegăită. Scarlett nu era singura din familie care reacţiona ciudat şi neaşteptat la prezenţa lui; de câte ori îl vedea, mătuşa Pitty era cuprinsă de emoţie şi de panică.

Deşi Pitty ştia că Ellen s ar supăra dacă ar afla că Rhett face vizite fiicei sale şi deşi ştia că excomunicarea lui din societatea bună a Charlestonului nu era lucru de glumă, totuşi nu putea rezista complimentelor lui măgulitoare şi sărutărilor de mână, cum nu poate rezista o muscă în faţa borcanului de miere. Mai mult, căpitanul Butler îi aducea de obicei câte un mic dar de la Nassau, asigurând o că l cumpărase anume pentru dânsa şi că l trecuse prin blocadă cu riscul vieţii – ca, de pildă, pachete cu ace de gămălie, ace de cusut, nasturi, mosoare de mătase şi spelci. Acum era aproape cu neputinţă să găseşti asemenea mărunte artico­le de lux; doamnele purtau spelci de lemn şi făceau nasturi din ghinde îmbrăcate cu stofă. Lui Pitty îi lipsea curajul moral ca să refuze aceste fleacuri de lux şi, în afară de asta, simţind o adevărată pasiune de copil pentru surprize, nu putea rezista tentaţiei de a deschide pachetele cu darurile căpitanului Butler. Odată deschise, simţea că nu le mai poate refuza. Şi, după ce acceptase darurile, nu avea cura­jul să i spună că, din pricina reputaţiei lui, nu era bine să vină în vizită într o casă în care nu exista un bărbat care să le apere pe cele trei femei. Mătuşa Pitty simţea întotdeau­na, atunci când Rhett Butler era în casa ei, că avea nevoie de un bărbat care s o apere.

— Nu ştiu ce are, zicea ea oftând dezarmată, dar... dar cred că ar fi un om simpatic şi cumsecade dacă aş simţi că, în fundul sufletului, respectă femeile.

De când îşi recăpătase verigheta, Melanie era convin­să că Rhett e un om de o rară delicateţe şi distincţie, şi observaţia mătuşii ei o indignă. Cu ea se purta plin de respect, dar Melanie rămânea sfioasă în mare măsură pen­tru că era timidă cu toţi bărbaţii pe care nu i cunoscuse din copilărie. În fundul sufletului, îi era milă de el, sentiment care l ar fi amuzat pe Rhett dacă şi ar fi dat seama de el. Era sigură că o dragoste nenorocită îi zdrobise viaţa, îl înrăise şi l înăcrise şi simţea că dragostea unei femei bune l ar fi putut schimba. În tot cursul vieţii ei ferite, nu cunos­cuse răul şi nici nu credea în existenţa lui; atunci când i se şopteau vorbe despre Rhett şi fata din Charleston, se in­digna şi nu credea. Şi în loc să o depărteze de el, aceste vorbe o făceau să fie mai drăguţă, cu toată timiditatea ei, tocmai fiindcă era indignată şi şi închipuia despre el că e victima unei mari nedreptăţi.