Pe aripile vântului

— Nu! zise Scarlett. N are să înţeleagă. O, şi am să mor dacă trebuie să mă întorc compromisă la Tara, aşa cum mă ameninţă mama!

— O, nu se poate să te duci acasă, strigă Pittypat izbucnind în lacrimi. Dacă ai face aşa, aş fi silită... da, aş fi silită să l rog pe Henry să vină să stea cu noi, şi ştii că mi ar fi imposibil să trăiesc în aceeaşi casă cu el. Mi e aşa de frică singură numai cu Melly noaptea, când sunt atâţia străini în oraş. Tu eşti atât de curajoasă, încât cu tine nu mi e frică să stau fără un bărbat în casă!

— O, n are să te poată lua la Tara, zise Melly, gata parcă şi ea să înceapă a plânge. Acum, aici e casa ta. Ce ne am face fără tine?

"Aţi fi bucuroase să scăpaţi de mine, dacă aţi şti ce cred despre voi", gândi Scarlett cu răutate. Cât ar fi vrut să nu aibă nevoie de ajutorul Melaniei spre a înfrunta mânia lui Gerald! Îi era silă că trebuie să se lase apărată de o fiinţă care i displăcea atâta.

— Poate că ar trebui să decomandăm invitaţia trimisă căpitanului Butler... începu domnişoara Pittypat.

— O, nu se poate! Ar fi culmea nepoliteţii, strigă Melly disperată.

— Ajută mă să mă culc. Am să mă îmbolnăvesc, gemu Pittypat. O, Scarlett, de ce mi ai făcut una ca asta?

Pittypat zăcea în pat a doua zi după masă când Gerald sosi la Atlanta. Prin uşa întredeschisă a odăii sale, îi ceru de nenumărate ori scuze şi le lăsă pe cele două tinere femei speriate să prezideze cina. Gerald păstra o tăcere amenin­ţătoare, deşi o sărutase pe Scarlett şi o ciupise prietenos pe Melly de obraz, zicându i "verişoară Melly". Scarlett ar fi preferat de o mie de ori să l audă înjurând şi mustrând o. Ţinându şi făgăduiala, Melanie se agăţa de fusta lui Scar­lett, ca o mică umbră tremurătoare, şi Gerald era prea bine crescut ca să şi certe fiica în faţa ei. Scarlett trebui să recunoască în sinea ei că Melanie se descurca foarte bine; se prefăcu că nu ştie nimic şi, după ce se servi cina, reuşi să l atragă pe Gerald într o conversaţie.

— Aş vrea să aflu tot ce se întâmplă în comitat, zise ea surâzându i. India şi Honey nu scriu prea des şi sunt sigură că ştiţi tot ce se petrece pe acolo. Povestiţi ne despre nunta lui Joe Fontaine.

Măgulit, Gerald povesti că nunta fusese destul de simplă, "nu cum au fost nunţile voastre, fetelor", fiindcă Joe nu avusese decât o permisie de câteva zile. Sally, mica Sally Munroe, fusese foarte drăguţă. Nu, nu ţinea minte ce fel de rochie purta, dar auzise că nu şi făcuse o "rochie pentru a doua zi de după nuntă".

— Cum se poate! exclamară fetele, scandalizate.

— Fireşte, căci n a avut nici un fel de a doua zi, lămuri Gerald râzând în hohote, uitând că poate astfel de observaţii nu erau făcute pentru urechi feminine.

Auzindu l râzând, Scarlett prinse curaj şi mulţumi în gând Melaniei pentru tactul ei.

— A doua zi Joe a plecat înapoi în Virginia, continuă Gerald repede. N au mai fost nici vizite, nici baluri... Ştiţi că gemenii Tarleton s au întors acasă?

— Am auzit. S au făcut bine?

— N au fost răniţi prea grav. Stuart la genunchi, iar lui Brent un glonţ i a străpuns umărul. Aţi auzit că au fost citaţi pe ordine de zi pentru curajul lor?

— Nu! Povesteşte ne.

— Sunt nişte băieţi înflăcăraţi, amândoi. Îmi vine să cred că au puţin sânge irlandez, zise Gerald cu satisfacţie. Am uitat ce au făcut, dar acum Brent e locotenent.

Scarlett asculta mulţumită, cu un simţământ oarecum de posesie, cum tatăl ei lăuda purtarea gemenilor. Toţi bărbaţii care i făcuseră curte, simţea că i aparţin, şi toate faptele lor frumoase îi aduceau şi ei un fel de glorie.

— Şi am o veste care o să vă intereseze pe amândouă, zise Gerald. Se zice că Stu a început din nou să meargă cam des pe la Doisprezece Stejari.

— Honey sau India? întrebă Melly cu interes, în timp ce Scarlett se simţi indignată.

— O, desigur, domnişoara India. Nu l cucerise ea aproape complet, înainte ca ştrengăriţa asta a mea să i fi făcut ochi dulci?

— O, zise Melly, puţin jenată de sinceritatea cu care vorbea Gerald.

— Şi mai mult încă, tânărul Brent a început să dea târcoale pe la Tara. Ei, vedeţi?

Scarlett aproape că se înăbuşea. Trădarea adoratori­lor ei o resimţi aproape ca pe o insultă, mai ales când îşi aducea aminte cu câtă violenţă reacţionaseră gemenii când le anunţase că se mărită cu Charles. Stuart ameninţase chiar că l va împuşca pe Charles, sau pe Scarlett, sau pe el însuşi, sau pe toţi trei. Fusese pasionant.

— Suellen? întrebă Melly zâmbind. Dar credeam că domnul Kennedy...

— O, el? zise Gerald. Frank Kennedy tot dă târcoale, dar parcă îi e frică şi de umbra lui, şi într o zi am să l întreb ce intenţii are dacă nu se declară. Nu, pentru cea mică.

— Carreen?

— Nu e decât un copil, zise Scarlett înţepată, revenindu i graiul.

— Are doar un an şi ceva mai puţin decât aveai tu când te ai măritat, domnişoară, răspunse Gerald. Îi reproşezi oare surorii tale că ţi a luat un fost adorator?

Melly roşi, nefiind obişnuită cu atâta sinceritate, şi îi făcu semn lui Peter să servească desertul. Disperată, căută în minte un alt subiect de conversaţie, care să nu fie atât de personal şi să l distragă pe domnul O'Hara de la scopul călătoriei sale. Nu i veni nimic în minte, dar odată pornit Gerald n avea nevoie de alt stimulent decât de un public binevoitor. Vorbi despre furturile comise de intendenţa militară, care în fiecare lună îşi mărea pretenţiile, de pros­tia lui Jefferson Davis şi de ticăloşia irlandezilor care se angajau în armata yankee pentru soldă.

Când se servi vinul şi cele două doamne se sculară ca să l lase singur, Gerald o privi pe fiică sa încruntându şi sprâncenele şi îi ceru să rămână singură cu el câteva minute. Scarlett aruncă o privire disperată lui Melly, care începu să şi sucească şi să şi răsucească batista şi ieşi, închizând binişor uşa glisantă.

— Vreau să stăm de vorbă, domnişoară, răcni Gerald, tumându şi un pahar de vin. Frumos te ai purtat! Îţi cauţi alt bărbat? Şi eşti doar de puţin timp văduvă.

— Nu aşa de tare, tată, servitorii...

— Ştiu ei despre ce e vorba. Toată lumea ştie că te ai compromis. Biată maică ta s a îmbolnăvit. Stă în pat. Mie mi e ruşine să privesc lumea în faţă. E o ruşine! Nu, pisicuţo, de data asta să nu crezi că ai să mă înduioşezi cu lacrimi, zise el repede şi cu panică în glas, deoarece pleoa­pele lui Scarlett începuseră să tremure şi gura să i se strâmbe. Te cunosc. Şi la priveghiul bărbatului tău ai fi în stare să flirtezi. Nu plânge. Haide, haide, nu mai spun nimic acuma, fiindcă mă duc să l caut pe straşnicul căpitan Butler, care şi bate joc de reputaţia fetei mele. Dar mâine... Haide, nu plânge. Nu ajută la nimic. Am luat o hotărâre. Mâine pleci înapoi la Tara, ca să nu ne mai faci pe toţi de râs încă o dată. Nu plânge, draga mea. Ia uite ce ţi am adus. Nu e un cadou frumos? Uită te. Cum poţi să mi faci atâtea necazuri şi să mă aduci cale de atâta drum când ştii cât sunt de ocupat? Haide, nu mai plânge!

Melanie şi Pittypat se duseseră la culcare de mult, dar Scarlett era trează şi veghea în noaptea călduţă, cu inima grea şi înspăimântată. Să plece din Atlanta tocmai acum când începuse din nou să trăiască şi să se ducă acasă şi să apară în faţa lui Ellen! Mai bine să moară decât să apară în faţa mamei ei. Da, ar fi vrut să moară chiar acum, pentru ca toţi să regrete că se purtaseră urât cu ea. Se sucea în pat, se răsucea şi deodată, un zgomot îi ajunse la urechi, un zgomot venind de departe din stradă. Era un zgomot foarte cunoscut, deşi venea de departe şi abia se auzea. Se sculă din pat şi se duse la fereastră. Strada se întindea liniştită şi întunecată sub bolta formată de coroanele po­milor şi de cerul înstelat. Zgomotul se apropia: uruit de roţi, tropot de copite şi voci. Deodată Scarlett zâmbi, fiind­că un glas pe care l cunoştea, un glas îngroşat de whisky şi cu accent irlandez începu să cânte "Peg se plimbă cu trăsura". Cu toate că nu se dusese la Jonesboro pentru vreo adunare festivă, Gerald se întorcea acasă în aceeaşi stare. Văzu masa întunecată a unei şarete oprindu se în faţa casei şi siluete nedesluşite coborând din ea. Tatăl ei nu era singur. Două persoane se opriră la poartă. Scarlett auzi clin­chetul zăvorului şi, în acelaşi timp, desluşi glasul lui Gerald.

— Acum am să ţi cânt "Cântecul de jale pentru Robert Emmet". E un cântec pe care ar trebui să l cunoşti, tinere. Te învăţ eu să l cânţi.

— L aş învăţa cu mare plăcere, răspunse tovarăşul lui, al cărui glas lăsa să se înţeleagă că abia îşi stăpâneşte râsul. Dar nu acuma, domnule O'Hara.

"O, Doamne! E urâciosul acela de Butler!" îşi zise Scarlett, mai întâi plictisită. Dar prinse din nou curaj. Cel puţin nu se împuşcaseră unul pe altul. Şi apoi, erau pro­babil în termeni foarte buni dacă se întorceau împreună la o astfel de oră şi într o astfel de stare.

— Ba da, am să ţi l cânt şi ai să fii silit să l asculţi, că dacă nu, te împuşc, orangistule!

— Nu sunt orangist, sunt charlestonian.

— E acelaşi lucru. Ba mai rău. Am două cumnate care locuiesc la Charleston, şi ştiu ce e Charlestonul.

"Are să trezească toţi vecinii", se gândi Scarlett speri­ată, căutându şi rochia de casă. Dar ce putea face? La ora asta târzie nu putea coborî să l aducă în casă pe tatăl ei.

Fără să mai zică nimic, Gerald, agăţat de poartă şi dând capul spre spate, începu cântecul cu o voce puternică de bas. Scarlett îşi rezemă coatele pe pervazul ferestrei şi ascultă zâmbind fără voia ei. Ce frumos ar fi cântecul aceste dacă tatăl ei nu l ar cânta fals! Era unul din cântecele ei preferate şi, o clipă, ascultă versurile pline de o dulce melancolie:
Departe i locul unde

eroul tânăr zace,

Şi toţi adoratorii

râvnind la ea, suspină.
Gerald îşi urmă cântecul şi Scarlett auzi zgomot în camera lui Melly şi în aceea a lui Pittypat. Sărmanele, ce speriate trebuie să fie! Nu erau deprinse cu bărbaţi cu temperamentul focos al lui Gerald. Când se sfârşi cântecul, cele două siluete părură că se contopesc într una singură, care înaintă pe cărare şi sui treptele din faţă. Se auzi o bătaie discretă la uşa din faţă.

"Probabil că trebuie să cobor", se gândi Scarlett. "în definitiv, e tatăl meu, şi sărmana Pittypat ar muri de frică înainte să ajungă jos". De altfel, nu voia ca servitorii să l vadă pe Gerald în starea asta. Şi dacă Peter ar încerca să l culce, l ar înfuria la culme pe Gerald. Pork era singurul care ştia cum să umble cu el.

Îşi strânse bine la gât rochia de casă, aprinse o lumânare şi coborî iute scările ce duceau în vestibul. Ajunsă jos, puse lumânarea pe consolă, descuie uşa şi, în lumina ne­clară, îl văzu pe Rhett Butler, cu jaboul în perfectă stare, susţinându l pe tatăl ei, care părea acuma tare mic şi înde­sat. Fără îndoială, cântecul fusese ultima lui manifestare de energie, căci era complet agăţat de braţul tovarăşului său. Nu mai avea pălărie, părul lui lung şi ondulat forma un fel de coamă albă răvăşită, cravata îi ajunsese la ureche şi pe plastronul cămăşii se vedeau pete de băutură.

— Tatăl dumitale, cred? zise Rhett Butler, şi ochii îi jucau de veselie pe chipul bronzat.

Observase imediat că era în ţinută de interior şi pri­virea lui parcă pătrundea prin rochia de casă.

— Adu l înăuntru, zise ea scurt, simţindu se jenată de ţinuta ei şi furioasă că Gerald o pusese într o situaţie ridicolă.

Rhett îl împinse pe Gerald înainte.

— Să ţi ajut să l duci sus? N o să reuşeşti singură. E destul de voinic.

Scarlett rămase cu gura căscată de îndrăzneala pro­punerii lui. Ce ar crede Pittypat şi Melly, stând speriate acum în pat, dacă domnul Butler ar veni sus!

— Doamne sfinte, nu! Aici, în salon, pe canapeaua aceea.

Căpitanul o ascultă.

— Să i scot ghetele?

— Nu. A mai dormit el încălţat.

Lui Scarlett îi fu ciudă că scăpase vorrbele astea, fiind­că Rhett începu să râdă pe când ridica picioarele lui Gerald.

— Acum, te rog să pleci.

El se îndreptă spre vestibulul întunecat şi îşi luă pălăria care căzuse pe prag.

— Am să te văd duminică la prânz, zise el ieşind şi închizând încet uşa după el.

Scarlett se sculă la cinci şi jumătate, înainte ca servi­torii să vină din camerele lor ca să pregătească micul dejun. Se strecură jos pe scări şi ajunse la parter, care era învăluit în tăcere. Gerald se trezise, şedea pe canapea şi se ţinea de cap cu amândouă mâinile, parcă ar fi vrut să şi l sfarme. Când fiica lui intră, se uită în sus pe furiş, dar simplul gest de a şi mişca ochii îl duru atâta, încât gemu.

— Măi, măi, ce am păţit!

— Frumos te ai purtat, tată, începu ea furioasă dar în şoaptă. Vii acasă aşa de târziu şi cânţi de trezeşti toţi vecinii.

— Eu am cântat?

— Dacă ai cântat? Ai urlat cât te ţinea gura.

— Nu ţin minte nimic.

— Vecinii o să ţină minte până or muri. Şi domnişoara Pittypat şi Melanie.

— Sfântă Fecioară! se vaită Gerald, trecându şi cu greu limba încărcată peste buzele arse. Nu mi aduc aminte de nimic după ce a început jocul.

— Jocul?

— Secătura aia de Butler se lăuda că e cel mai mare jucător de pocher din...

— Cât ai pierdut?

— Eu? Bineînţeles că am câştigat. La joc, câteva pahare mă ajută.

— Ia caută în portofel.

Deşi fiecare mişcare părea că l face să sufere, Gerald îşi scoase portofelul din haină şi l deschise. Era gol, şi nenorocitul se uită la el cu privirea pierdută.

— Cinci sute de dolari, zise el. Şi trebuia să cumpăr tot felul de lucruri de blocadă pentru doamna O'Hara, şi acum nu mi au rămas nici bani de drum până la Tara.

Privind indignată portofelul gol, lui Scarlett îi veni în minte o idee, care imediat prinse teren.

— N am să mai pot privi în faţă lumea din oraşul ăsta, zise ea. Ne ai făcut pe toţi de râs.

— Taci din gură, fetiţo. Nu vezi că mi plesneşte capul?

— Să vii acasă beat cu un om ca Butler, să cânţi în gura mare ca să te audă lumea şi să ţi pierzi toţi banii...

— Omul ăla joacă prea bine ca să fie un gentleman.

— Ce are să zică mama când o să audă?

Gerald păru deodată cuprins de o teamă dureroasă.

— Nu cumva ai de gând să i spui, ca s o faci să sufere?

Scarlett nu zise nimic; se strâmbă doar puţin.

— Gândeşte te, zise Gerald, cât ar suferi, ea care e atât de blândă.

— Şi când te gândeşti, tată, că doar aseară spuneai că eu am făcut familia de râs. Eu, fiindcă, am dansat puţin ca să câştig bani pentru soldaţi. O, îmi vine să plâng!

— Nu plânge, o imploră Gerald. Bietul meu cap n ar mai putea răbda, şi aşa parcă stă să plesnească.

— Şi ai spus că eu...

— Haide, haide, pisicuţa mea, nu te supăra de ce ţi a putut spune sărmanul tău tată. Nu voiam să ţi fac nici un rău. Nu înţelegeam. Sunt sigur că eşti o fată cumsecade, sunt sigur...

— Şi voiai să mă iei acasă ca să mă pedepseşti.

— Ah, scumpa mea, n aş putea face una ca asta. Voiam doar să te necăjesc. N ai să pomeneşti mamei de bani, acum când e atât de îngrijorată, fiindcă şi aşa i se pare că se cheltuieşte prea mult.

— Nu, zise Scarlett sinceră. N am s o fac dacă ai să mă laşi să rămân aici şi ai să i spui mamei că n au fost decât vorbe scoase de nişte scorpii bătrâne.

Gerald îşi privi fiica cu jale.

— Asta i şantaj, nici mai mult nici mai puţin.

— Şi noaptea trecută ai făcut un scandal, nici mai mult nici mai puţin.

— Bine, bine, zise el ca s o calmeze, să uităm de asta. Şi crezi că o fiinţă atât de încântătoare ca domnişoara Pittypat n are nişte coniac în casă? Ştii, cui pe cui se scoate...

Scarlett ieşi, traversă în vârful picioarelor holul liniş­tit, intră în sufragerie să ia sticla de coniac pe care Melly şi cu ea o botezaseră "sticla pentru leşin", deoarece Pittypat lua câte o înghiţitură de câte ori îi venea rău sau credea că i vine rău. Pe faţa ei se citea un sentiment de triumf, şi nici urmă de ruşine pentru că se purtase cu Gerald cu atât de puţină milă filială. Acum Ellen va fi calmată cu minciuni, dacă o să i mai scrie cineva, şi ea o să rămână la Atlanta. Acum putea face aproape tot ce voia, dată fiind slăbiciunea lui Pittypat. Descuie dulăpiorul cu băuturi şi rămase o clipă cu sticla şi paharul lipite de piept.

Vedea deschizându i se în faţă o perspectivă de pic­nicuri pe malul râului ori pe muntele Stone, recepţii, baluri, ceaiuri dansante, plimbări cu şareta şi serate cu bufet rece duminica seara. Va lua parte la ele, va fi în mijlocul petre­cerilor, înconjurată de bărbaţi, şi bărbaţii se îndrăgostesc aşa de repede după ce te ocupi de ei la spital. Acum n are să i mai pese de spital. Bărbaţii sunt aşa de uşor de cucerit după ce au fost bolnavi. Cad la picioarele unei femei deştepte, cum cad la Tara piersicile coapte când scuturi pomii uşurel.

Se întoarse la tatăl ei cu băutura întăritoare, mulţu­mind lui Dumnezeu că vestitul cap al familiei O'Hara fusese incapabil să reziste beţiei din timpul nopţii, şi deo­dată se întrebă ce rol jucase Rhett Butler în toată întâmplarea.

Capitolul XI
Într o după amiază a săptămânii următoare, Scarlett se întoarse acasă de la spital obosită şi indignată. Obosise stând în picioare toată dimineaţa şi se înfuriase fiindcă doamna Merriwether o certase cu asprime după ce o vă­zuse aşezată pe patul unui soldat pe când îi pansa braţul. Mătuşa Pitty şi cu Melanie, gătite, o aşteptau pe verandă împreună cu Wade şi cu Prissy ca să şi înceapă seria de vizite săptămânale. Scarlett se scuză că nu le poate întovă­răşi şi se urcă în camera ei.

Când uruitul trăsurii nu se mai auzi şi ştiu că toată familia e plecată, se strecură binişor în camera Melaniei şi închise uşa cu cheia. Era o cameră mică, feciorelnică şi ordonată, plină de tăcere şi de razele calde, piezişe ale soarelui de după amiază. Podeaua strălucea goală, în afa­ră de câteva preşuri colorate făcute din cârpe. Pereţii albi n aveau podoabe decât într un colţ, unde Melanie îşi făcu­se un fel de altar.

Aici, sub un steag confederat, cu faldurile frumos aşezate, atârna sabia cu mâner de aur pe care tatăl Melaniei o purtase în războiul mexican, şi pe care o purtase şi Charles la război. Atârnau şi cureaua şi centironul lui Charles, cu revolverul în toc. Între sabie şi revolver era o fotografie a lui Charles, ţeapăn şi mândru în uniforma lui cenuşie, cu ochii mari căprui strălucitori, părând că ies din ramă, şi un zâmbet sfios întipărit în colţul gurii.

Scarlett nici nu se uită la tablou; traversă fără să şovăie odaia, oprindu se lângă patul îngust, în faţa unei măsuţe pe care se afla o cutie pentru scrisori din lemn de palisandru. Din ea luă un pachet de scrisori, legate cu o panglică albastră. Erau scrisorile lui Ashley către Melanie. Deasupra era scrisoarea care sosise în dimineaţa aceea, şi pe aceasta o deschise.

Când Scarlett începuse să citească pe furiş scrisorile lui Ashley, avusese atâtea remuşcări şi îi fusese atât de teamă că va fi descoperită, încât tremura deschizându le. Acum conştiinţa ei, care niciodată nu fusese prea scrupu­loasă, se liniştise tot repetând greşeala, chiar când se gân dea, cu inima cât un purice, ce ar spune mama dacă ar afla? Ştia că Ellen ar prefera s o vadă moartă, decât făcând ceva atât de necinstit. La început acest lucru o neliniştise, fiindcă ar fi vrut totuşi să semene din toate punctele de vedere cu mama ei. Prea puternică era însă dorinţa de a citi scrisorile, aşa că alungă din minte amintirea lui Ellen. Se obişnuise în ultimul timp să gonească gândurile neplăcute. Învăţase să şi spună: "N am să mă gândesc acum la lucrul acesta supărător. Mâine." În general, însă, când venea acel mâine, gândul nu se mai întorcea, sau era atenuat de amânare, deci nu mai era prea supărător. Astfel că ajunsese să nu mai aibă remuşcări citind scrisorile lui Ashley.

Melanie era întotdeauna darnică cu scrisorile ei şi citea cu glas tare părţi din ele mătuşii Pitty şi lui Scarlett. Dar tocmai partea pe care n o citea o chinuia pe Scarlett şi o făcuse să dorească a citi scrisorile. Trebuia să afle dacă Ashley începuse să şi iubească nevasta după căsătorie. Trebuia să afle dacă se prefăcea măcar că o iubeşte. Îi scria cuvinte de dragoste? Ce sentimente exprima şi cu câtă intensitate? Desfăcu cu grijă scrisoarea. Recunoscu scrisul mic şi egal al lui Ashley; citind: "scumpa mea soţie", răsuflă uşurată. Nu i spunea Melaniei nici "draga mea" nici "iubita mea".

"Scumpa mea soţie, mi ai scris că ţi e teamă că ţi ascund adevăratele mele gânduri şi mă întrebi ce mă pre­ocupă zilele acestea..."
"Sfinte Doamne!" se gândi Scarlett, cuprinsă de spai­mă şi de un sentiment de vină. "Îi ascunde adevăratele lui gânduri. Melly i le o fi ghicit? Ori mi le a ghicit pe ale mele? Bănuieşte că el şi cu mine..."

Mâinile tremurau de spaimă ţinând scrisoarea, dar după ce citi paragraful următor se linişti.

"Scumpa mea soţie, dacă ţi am ascuns ceva a fost fiindcă n am vrut să ţi încarc umerii cu o nouă povară, ca să adaug grijii pe care o ai pentru sănătatea mea, grija pentru liniştea mea sufletească. Nu pot însă să ţi ascund nimic, fiindcă mă cunoşti prea bine. Nu te alarma. Nu sunt rănit. N am fost bolnav. Am de mâncare destul şi, din când în când, dorm într un pat. Un soldat nu poate cere mai mult. Melanie, gânduri grele îmi apasă sufletul, şi o să încerc să ţi le împărtăşesc.

În nopţile acestea de vară stau treaz târziu, după ce toţi au adormit şi, cu ochii la stele, mă întreb neîncetat: de ce eşti aici, Ashley Wilkes? Pentru ce lupţi?

Fireşte că nu pentru onoare şi glorie. Războiul e un lucru murdar şi nu mi place murdăria. Nu sunt soldat şi n am dorinţa să caut o glorie deşartă, chiar în gura tunului. Totuşi, iată mă la război, pe mine, un om pe care Dumne­zeu l a făcut spre a fi un gentilom de ţară cu pasiunea cărţilor. Melanie, goarna nu mă înflăcărează, tobele nu mi trezesc dorinţa s o pornesc la goană; văd prea clar că am fost trădaţi, trădaţi de noi înşine, de noi, aroganţii din Sud, care am crezut că unul dintre noi poate bate doisprezece yankei, şi că Regele Bumbac va putea domina lumea. Da, trădaţi de vorbe şi de lozinci goale, de prejudecăţi şi de uri – Regele Bumbac, Sclavia, Drepturile Statelor, Blestemaţii Yankei – toate venind din gurile celor suspuşi, ale acelor oameni pe care îi respectam şi îi veneram...

Când stau culcat pe pătura mea şi mă uit în sus la stele, mă întreb: Pentru ce lupţi? Mă gândesc la drepturile state­lor, şi la bumbac, şi la negri, şi la yankei, pe care ne am deprins să i urâm, şi ştiu că nici unul din lucrurile acestea nu este motivul pentru care lupt. În locul lor, văd Doi­sprezece Stejari şi mi aduc aminte cum arunca luna raze piezişe pe coloanele albe, ce ireale păreau magnoliile deschizându se în lumina lunii şi cum trandafirii agăţători fac umbră pe veranda laterală, chiar în zilele cele mai calde. Şi o văd pe mama cosând acolo, aşa cum făcea când eram mic. Aud negrii întorcându se acasă în amurg de la munca câmpului; sunt obosiţi şi cântă şi le este foame. Aud scârţâind cumpăna fântânii, când găleata coboară în fântâna răcoroasă. Şi văd peisajul larg, şi drumul care trece peste râu, peste câmpiile de bumbac; şi un abur uşor care se ridică din văi, pe înserat. De aceea sunt aici, eu care nu iubesc nici moar­tea, nici mizeria, nici gloria şi nu urăsc pe nimeni. Poate că asta se numeşte patriotism, dragoste de casă şi de ţară. Dar, Melanie, e ceva mai profund. Melanie, lucrurile pe care le am amintit sunt doar simbolurile unor valori pentru care îmi risc viaţa, simbolurile unei forme de viaţă pe care o iubesc... Lupt pentru timpurile trecute, pentru obiceiu­rile vechi, dar care, mă tem, au dispărut pentru totdeauna, oricum vor cădea zarurile. Fiindcă, învingători sau învinşi, noi tot pierdem.

În cazul când vom câştiga războiul acesta şi vom avea Regatul Bumbacului pe care l visăm, tot vom pierde, fiind­că vom deveni alt popor, şi formele vechi de viaţă vor dispare. Lumea se va înghesui la uşile noastre cerându ne bumbac, şi noi ne vom impune preţurile. Atunci, mi e teamă că vom deveni ca yankeii pe care i dispreţuim astăzi pentru simţul lor comercial, pentru lăcomia şi rapacitatea lor. Iar dacă vom pierde, Melanie, dacă vom pierde!