Pe aripile vântului

Scarlett tăcea, dar era de acord cu mătuşa Pitty. Şi ea simţea că Rhett nu respectă nici o femeie, în afară poate de Melanie. De câte ori o privea pe ea din cap până în picioare, avea impresia că e goală în faţa lui. Nu că ar spune vreo­dată ceva, nu! Dacă i ar fi spus ceva, l ar fi putut pune la locul lui cu câteva cuvinte aspre. Dar se uita la ea cu o privire obraznică, cu o expresie insolentă, ca şi cum toate femeile îi aparţineau şi puteau fi ale lui oricând dorea. Numai la Melanie nu se uita aşa. Nu o cerceta cu acea privire rece care cântărea, nici cu ironie; glasul lui avea o intonaţie deosebită când îi vorbea; era respectuos, curteni­tor, dornic să i vină în ajutor.

— Nu înţeleg de ce eşti mult mai drăguţ cu ea decât cu mine, zise într o după amiază Scarlett, enervată, când Melanie şi Pitty se duseseră să şi facă siesta şi rămăsese singură cu el.

Timp de un ceas, privise cum Rhett ţinuse sculul de lână pe care Melanie îl depăna; observase privirea lipsită de expresie a ochilor lui în timp ce Melanie îi vorbea cu mândrie de Ashley şi de avansarea lui; Scarlett ştia că Rhett n avea o părere prea bună despre Ashley şi că puţin îi păsa că ajunsese maior. Asta nu l a împiedicat să i răspundă cum trebuie şi să murmure laudele potrivite pentru vitejia lui Ashley.

"Iar dacă, din întâmplare, pomenesc eu numele lui Ashley", gândi Scarlett furioasă, "atunci ridică din sprâncene şi surâde cu surâsul lui răutăcios şi încrezut."

— Sunt mult mai frumoasă ca ea, continuă Scarlett, şi nu văd de ce eşti mai drăguţ cu ea.

— Pot să îndrăznesc să sper că eşti geloasă?

— O, nu fi încrezut!

— Buun. O nouă speranţă distrusă. Dacă sunt "mai drăguţ" cu doamna Wilkes, e fiindcă o merită. E una din puţinele femei bune, sincere şi dezinteresate pe care le am cunoscut. Dar poate că n ai observat aceste calităţi ale ei. Şi, în afară de asta, cu toate că e atât de tânără, e una dintre puţinele adevărate doamne pe care am avut cinstea să le cunosc.

— Vrei să spui că eu nu sunt o adevărată doamnă?

— Mi se pare că la prima noastră întâlnire ne am înţeles că nu eşti câtuşi de puţin o adevărată doamnă.

— O, iar începi să fii urâcios şi mojic amintindu mi de ziua aceea! De ce mi reproşezi o furie de copil? E mult de atunci şi am crescut; aş fi uitat totul, dacă nu m ai pisa mereu şi nu ai face întruna aluzii.

— Nu cred că a fost o furie de copil şi nu cred că te ai schimbat. Şi acum eşti în stare să arunci cu o vază în capul unui om care nu ţi face pe plac. Numai că, în general, ţi se face pe plac. Şi nu mai e nevoie să spargi vaze.

— O, eşti... De ce nu sunt bărbat! Te aş provoca la duel şi...

— Şi te aş omorî. Nimeresc ţinta la cincizeci de paşi. Aşa că mai bine rămâi la armele dumitale obişnuite – gropiţe, vaze şi celelalte.

– Nu eşti decât un ticălos!

— Crezi că o să mă înfurii pentru cuvântul ăsta? Regret că trebuie să te decepţionez. Nu mă poţi scoate din sărite spunându mi lucruri adevărate. Ştiu că sunt un ticălos, şi de ce nu? Trăim într o ţară liberă şi omul poate fi ticălos, dacă aşa îi place. Numai ipocriţii ca dumneata, scumpă doamnă, care sunt negri la suflet dar vor s o ascundă, se supără când li se spune ce sunt.

Nu putea răspunde nimic în faţa surâsului lui calm şi a cuvintelor pronunţate pe un ton tărăgănat. Niciodată nu cunoscuse un om atât de puţin vulnerabil. Armele ei – dispreţul, răceala, insultele – erau neputincioase, fiindcă nu aveau nici un efect asupra lui. Până acum ştia din experienţă că mincinoşii îşi apără sinceritatea cu înverşu­nare, laşii curajul, oamenii prost crescuţi manierele fru­moase, şi necinstiţii onoarea. Cu Rhett însă nu era acelaşi lucru. El recunoştea totul, şi râdea, şi o aţâţa să spună şi mai mult.

În tot cursul acestor luni, Rhett sosea pe neaşteptate şi pleca de cele mai multe ori fără să şi ia rămas bun. Scarlett nu descoperi niciodată ce afaceri îl aduceau la Atlanta, fiindcă puţinii oameni care se ocupau cu forţarea blocadei nu se depărtau atât de mult de coastă. Îşi descăr cau vapoarele la Wilmington sau la Charleston, unde îi aştepta un roi de negustori şi de speculanţi din tot Sudul, adunaţi aici ca să cumpere la licitaţie mărfurile aduse în ciuda blocadei yankee. Scarlett ar fi fost încântată să afle că Rhett făcea călătoriile acestea numai ca s o vadă pe ea, dar cu toată vanitatea ei fără margini nu i venea să creadă aşa ceva. Dacă i ar fi făcut doar cât de puţin curte, dacă s ar fi arătat gelos pe ceilalţi bărbaţi care o înconjurau, dacă ar fi încercat s o ia de mână, sau dacă i ar fi cerut o fotografie sau o batistă ca amintire, atunci ar fi putut crede că a câştigat şi că l cucerise cu frumuseţea ei. Rhett însă nu părea să fie îndrăgostit şi, ce era mai rău, înţelegea toate manevrele pe care le făcea ea ca să l aducă la picioarele ei.

De câte ori venea la Atlanta, toate femeile erau emo­ţionate. Nu numai că era înconjurat de o aureolă de erou romantic pentru că reuşea să forţeze blocada, dar aducea cu sine şi o notă de perversitate şi atracţia lucrului interzis. Avea o reputaţie atât de proastă! Şi apoi, de câte ori matroa­nele respectabile se adunau ca să stea de vorbă, reputaţia lui devenea şi mai rea, ceea ce îl făcea şi mai interesant pentru tinerele fete. Cum cele mai multe dintre ele erau cu totul naive, auziseră doar că era "foarte întreprinzător cu feme­ile", dar nu ştiau exact ce înseamnă asta. Auziseră de asemenea că lângă el nici o fată nu e în siguranţă. Era ciudat că, având o astfel de reputaţie, nici nu sărutase vreodată măcar mâna unei fete de când venise la Atlanta; asta însă nu l făcea decât mai misterios şi mai atrăgător.

În afară de eroii de pe front, Rhett era omul de care se vorbea cel mai mult în Atlanta. Toată lumea ştia precis cum fusese eliminat de la şcoala militară din West Point pentru beţie şi pentru "o chestiune cu femei". Îngrozitorul scandal în legătură cu fata din Charleston pe care o com­promisese, şi cu fratele ei pe care l omorâse, era de notori­etate publică. Scrisori primite de la prieteni din Charleston povesteau cum tatăl lui, un bătrân încântător care nu glu­mea în chestiuni de morală, îl alungase de acasă la vârsta de douăzeci de ani, fără să i dea un ban, şi chiar îi ştersese numele din biblia familiei. După aceea Rhett plecase în California, unde luase parte la goana după aur din anul 1849. Pe urmă ajunsese în America de Sud şi în Cuba, şi informaţiile cu privire la viaţa lui de acolo nu erau prea frumoase. În Atlanta circulau zvonuri despre aventuri cu femei, despre împuşcături, de furnizarea de arme revoluţionarilor din America Centrală şi, mai rău ca toate, se credea că jucase cărţi ca să şi câştige existenţa.

În Georgia erau puţine familiile care să n aibă printre ele pe cineva care şi a pierdut la cărţi pământul, casele sau sclavii. Dar nu era acelaşi lucru. Chiar dacă un om se ruina la cărţi, tot rămânea gentleman; cel care juca însă cărţi ca să aibă din ce trăi, nu era decât un paria.

Fără tulburările aduse de război şi de serviciile pe care le făcea guvernului, Rhett Butler n ar fi fost primit de nimeni în Atlanta. Dar acum, chiar societatea cea mai rigidă simţea că patriotismul îi cerea să aibă concepţii mai largi. Cei mai sentimentali credeau că fiul rătăcitor al familiei Butler se căise de păcatele lui şi încerca să le răscumpere. Aşadar, doamnele socoteau de datoria lor să facă un efort pentru un om care forţa cu atâta curaj blocada. Toată lumea ştia acum că soarta Confederaţiei depindea tot atât de felul cum marina evita flota yankee, cât şi de soldaţii de pe front.

Se zicea că Rhett Butler e unul din cei mai buni căpitani piloţi ai Sudului, că e de un curaj fără seamăn şi de un calm nemaipomenit. Crescut la Charleston, cunoş­tea toate insuliţele, toate golfurile, toate bancurile de nisip şi toate stâncile coastei din apropierea portului; cunoştea de asemenea de minune coasta în jurul portului Wilmington. Nu pierduse nici o singură navă, nici nu fusese silit să arunce vreo încărcătură în mare. La începutul războiului, apăruse cu destui bani pentru a cumpăra un vas mic şi rapid şi acum, când mărfurile pe care le importa în ciuda blocadei aduceau un venit de două mii la sută la fiecare transport, avea patru vapoare. Avea piloţi buni şi i plătea bine. Ieşeau pe furiş din Charleston şi din Wilmington în nopţile întunecate, cu vasele încărcate cu bumbac pentru Nassau, Anglia şi Canada. Ţesătoriile din Anglia nu lucrau şi muncitorii mureau de foame, aşa că cine se pricepea să ocolească flota yankee putea cere orice preţ la Liverpool. Vapoarele lui Rhett erau ciudat de norocoase şi când sco­teau bumbac şi când aduceau materialul de război de care Sudul avea atâta nevoie. Da, doamnele puteau ierta şi uita o mulţime de lucruri când era vorba de un om atât de curajos.

Era un om care nu putea trece neobservat, şi lumea se întorcea după el ca să l privească. Cheltuia bani fără să ţină socoteală, călărea un armăsar negru şi purta haine cu o croială perfectă şi după ultima modă. Hainele acestea, de o tăietură impecabilă, erau de ajuns ca să atragă atenţia asupra lui, fiindcă uniformele militarilor erau jegoase şi ponosite, iar hainele civililor, chiar acelea socotite haine de sărbătoare, nu erau decât nişte costume vechi, cam roase. Scarlett se gândea că nu văzuse niciodată pantaloni mai eleganţi ca ai lui – fie că erau de culoare bej, în carouri sau pepit. Jiletcile lui erau nespus de frumoase, mai ales aceea de moar alb brodată cu boboci de trandafir roz. Îşi purta hainele cu atât mai elegant, cu cât avea aerul că nu şi dă seama de frumuseţea lor.

Puţine erau doamnele care rezistau farmecului său atunci când voia să le cucerească, aşa că până la urmă chiar şi doamna Merriwether cedă şi îl pofti într o duminică la prânz.

Maybelle Merriwether urma să se mărite cu micul ei zuav la următoarea permisie a acestuia, şi fata plângea ori de câte ori se gândea la nunta ei, fiindcă hotărâse că va purta o rochie de satin alb şi acum nu se mai găsea satin alb în statele confederate. Nici nu putea împrumuta o rochie, fiindcă toate rochiile de nuntă de satin fuseseră transfor­mate în steaguri de luptă. Degeaba o certa doamna Merri­wether şi degeaba îi spunea că o mireasă confederată trebuie să poarte o rochie de pânză de casă. Maybelle voia satin. Era dispusă ca, de dragul Confederaţiei, să se lipseas­că de spelci, de nasturi şi de pantofi frumoşi, de bomboane şi de ceai, şi chiar era mândră de lucrul acesta, dar voia o rochie de mireasă din satin alb.

Auzind de la Melanie despre dorinţa ei, Rhett aduse din Anglia metri întregi de satin alb strălucitor şi un văl de dantelă, pe care i le oferi ca dar de nuntă. I le oferi în aşa fel încât fu cu neputinţă să se pomenească de plată; Maybelle era atât de încântată, încât aproape că îl sărută. Doam­na Merriwether ştia că nu se oferă un dar atât de costisitor, şi încă un dar ca acesta, dar nu ştiu cum să l refuze când Rhett îi spuse în fraze înflorite că nimic nu era prea frumos pentru a împodobi mireasa unuia din bravii noştri eroi. Aşa se făcu că doamna Merriwether îl pofti la masă, con­vinsă că era o concesie care plătea darul cu vârf şi îndesat.

Rhett aduse lui Maybelle satinul şi, mai mult chiar, îi dădu sfaturi foarte bune în privinţa croielii rochiei de mireasă. La Paris crinolinele se purtau mai mari şi fustele erau mai scurte. Nu se mai purtau fuste plisate, ci creţe, scurte şi lăsând să se vadă jupoanele brodate. Îi mai spuse că pe stradă nu mai văzuse pantalonaşi, aşa că îşi închipuia că "nu se mai purtau". După aceea, doamna Merriwether povesti doamnei Elsing că i a fost teamă că dacă l ar fi întrebat ce fel de pantalonaşi purtau parizienele, el i ar fi putut descrie exact.

Dacă n ar fi fost atât de curajos, i s ar fi reproşat că are apucături feminine, din cauza priceperii cu care ştia să vorbească despre rochii, pălării şi pieptănături. Doamnele se simţeau puţin cam prost asaltându l cu întrebări în privinţa modei, dar o făceau totuşi. Erau izolate de lumea modei, aşa cum sunt marinarii naufragiaţi, fiindcă doar puţine jurnale de modă puteau pătrunde prin blocadă. S ar fi putut ca franţuzoaicele să se radă în cap şi să poarte căciuli de blană, şi ele n ar fi ştiut nimic. În lipsa "Jurnalu­lui doamnelor", memoria lui Rhett în ceea ce priveşte lucrurile de găteală oferea o compensaţie preţioasă.

Reuşea să observe amănunte scumpe inimilor femi­nine şi, după fiecare călătorie în străinătate, îl găseai în centrul unui grup de doamne cărora le povestea că pălări­ile sunt mai mici anul acesta şi aşezate mai în vârful capului, acoperind aproape tot creştetul, că se folosesc pene şi nu flori ca garnitură la pălării, că împărăteasa Franţei nu mai poartă coc seara, ci îşi ridică tot părul în creştetul capului, dezgolindu şi urechile de tot, şi că rochiile de seară sunt scandalos de decoltate.

Timp de câteva luni Rhett Butler fu cea mai populară şi mai romantică figură a oraşului, în ciuda proastei sale reputaţii, în ciuda zvonurilor vagi că nu se ocupa numai cu forţarea blocadei, ci şi cu specula cu alimente. Cei care nu l puteau suferi spuneau să după fiecare călătorie pe care o făcea la Atlanta preţurile creşteau cu cinci dolari. Dar cu toate aceste zvonuri, şi ar fi putut menţine popula­ritatea dacă ar fi crezut că merită. Părea însă că, după ce gustase tovărăşia cetăţenilor scrobiţi şi patrioţi, după ce le câştigase cu greu respectul şi simpatia, firea lui sucită îl împingea să caute cu tot dinadinsul să sfideze lumea şi să i arate că purtarea lui nu fusese decât o mascaradă care acum nu l mai amuza.

S ar fi zis că simte un dispreţ impersonal pentru tot ce are vreo legătură cu Sudul şi mai ales pentru Confede­raţie, şi nu şi dădea osteneala să şi ascundă dispreţul. Observaţiile pe care le făcea relativ la Confederaţie siliră lumea din Atlanta să manifeste faţă de el întâi mirare, apoi răceală şi, în sfârşit, mânie. Chiar înainte ca anul 1863 să fi luat locul anului 1862, bărbaţii îl salutau cu o răceală afectată şi mamele îşi trăgeau fetele de lângă el când Rhett apărea la vreo reuniune mondenă.

Părea că i face plăcere nu numai să ridiculizeze cre­dinţele sincere şi înfocate ale oamenilor din Atlanta, dar să se arate şi pe sine în lumina cea mai proastă. Când lumea binevoitoare îi făcea complimente în privinţa curajului cu care forţa blocada, răspundea verde că de câte ori era în primejdie, îi era frică, la fel cum le era frică şi vitejilor de pe front. Toată lumea ştia însă că nici un soldat confederat nu era fricos, şi această afirmaţie a lui Rhett îi irita în special. Nu pomenea de soldaţi decât spunând "vitejii noş­tri", sau "eroii noştri în uniforme cenuşii", dar în gura lui aceste cuvinte sunau aproape ca o insultă. Când o tânără mai îndrăzneaţă care dorea să flirteze cu el îi mulţumea că e unul dintre eroii care luptau pentru ele, se înclina şi afirma că lucrurile nu stăteau chiar aşa, fiindcă ar face acelaşi lucru pentru femeile yankee, dacă ar câştiga astfel tot atâţia bani.

Când Scarlett îl întâlnise pentru prima oară la Atlanta, în seara bazarului, îi vorbise la fel, dar acum în conversa­ţiile cu toată lumea cuvintele lui aveau o uşoară nuanţă batjocoritoare. Când cineva îl lăuda pentru serviciile pe care le aducea Confederaţiei, răspundea de fiecare dată că pentru el forţarea blocadei e o afacere. Dacă ar fi putut câştiga tot atâţia bani din contractele cu guvernul, zicea el privindu i ţintă pe cei ce aveau contracte cu guvernul, ar renunţa cu siguranţă la riscurile implicate de forţarea blo­cadei şi s ar apuca să vândă Confederaţiei postav de cali­tate proastă, zahăr amestecat cu nisip, făină alterată şi piei putrede.

Era, în genere, imposibil să răspunzi la majoritatea observaţiilor sale, şi asta le agrava sensul. Izbucniseră deja câteva mici scandaluri în legătură cu contractele de stat. Soseau scrisori de pe front, în care oamenii se plângeau că ghetele se rup într o săptămână, că praful de puşcă nu ia foc, că hamurile cedează la cel mai mic efort, că făina e plină de gărgăriţe şi carnea stricată. Lumea din Atlanta încerca să se convingă că furnizorii care vindeau asemenea mărfuri statului erau din Alabama sau Virginia sau Tennessee, dar nu din Georgia. Furnizorii georgieni nu făceau oare parte din cele mai bune familii? Nu contribuiau ei cel mai mult la fondurile spitalului şi la ajutorarea orfanilor rămaşi de pe urma ostaşilor morţi? Nu erau ei primii care aplaudau când se cânta "Dixie" şi nu erau ei cei mai însetaţi de sânge yankeu, judecând cel puţin după cuvintele lor? Furia împotriva profitorilor de război nu ajunsese încă la paroxism, şi vorbele lui Rhett erau socotite doar o dovadă de proastă creştere.

Nu numai că şi făcea duşmani din toţi locuitorii ora­şului, acuzând de venalitate pe oameni cu posturi de răs­pundere şi exprimându şi rezervele în privinţa curajului celor de pe câmpul de luptă, dar parcă îi făcea plăcere să joace feste cetăţenilor demni, punându i în situaţii jenante. Nu putea rezista plăcerii de a ataca îngâmfarea, ipocrizia şi patriotismul zgomotos al celor din jur, cum nu poate rezista un ştrengar dorinţei de a înţepa un balon cu un ac. Îi demasca pe ipocriţi, pe ignoranţi şi pe bigoţi şi o făcea într un mod subtil, atrăgându şi atât de bine victimele în capcană, încât nenorociţii nu şi dădeau seama ce se întâmpla cu ei decât când se trezeau acoperiţi de ridicol, pompoşi şi încrezuţi.

În timpul lunilor când oraşul îl primise cu plăcere, Scarlett nu avusese nici o iluzie în privinţa lui. Ştia că tot cavalerismul lui afectat şi toate discursurile lui înflorite nu sunt decât prefăcătorii. Ştia că joacă rolul de patriot numai fiindcă îl amuza. Uneori i se părea că seamănă cu băieţii din comitat printre care crescuse: gemenii Tarleton cei aprigi, cu mania lor de a juca feste, băieţii Fontaine, ade­văraţi demoni răutăcioşi, ori Calvert ii care nu dormeau nopţi întregi ca să pună la cale cine ştie de farse. Dar era şi o deosebire, căci sub uşurinţa aparentă a lui Rhett se ascundea ceva răutăcios, aproape sinistru, în suava i bru­talitate.

Deşi era conştientă de lipsa lui de sinceritate, îl pre­ferase în rolul de erou romantic. Mai întâi, din pricină că îi uşurase situaţia. Acum se supără foarte tare văzând că Rhett aruncase masca şi pornise cu tot dinadinsul într o campanie de pierdere a simpatiei celor din Atlanta. O supără, fiindcă lucrul i se părea o prostie şi fiindcă o parte din criticile severe, care i se adresau lui, cădeau şi asupra ei.

La concertul dat de doamna Elsing în folosul conva­lescenţilor, Rhett reuşi să şi semneze decretul de ostraci­zare. În după amiaza aceea toată casa Elsing era plină de militari în permisie sau ieşiţi din spitale, de membri ai gărzii locale şi de miliţieni, de femei măritate, văduve şi fete tinere. Toate scaunele casei erau ocupate şi chiar scara cea lungă era plină de musafiri. De două ori cupa cea mare de cristal, pe care o ţinea la uşă feciorul familiei Elsing, fusese golită de conţinutul ei de monede de argint. Aceasta arăta suficient că serbarea avea succes, fiindcă un dolar de argint făcea acum cât şaizeci de dolari în bancnote emise de Confederaţie.

Toate doamnele şi domnişoarele care pretindeau că au talent cântaseră din gură sau la pian, şi "tablourile vivante" fuseseră salutate cu aplauze măgulitoare. Scarlett era foarte mulţumită de sine. Nu numai fiindcă, împreună cu Melanie, cântase un duet emoţionant: "Când cade roua peste flori", care fiind bisat, fusese urmat de o bucată mai veselă, dar fusese aleasă să întruchipeze în ultimul tablou Sufletul Confederaţiei.

Fusese absolut seducătoare: drapată simplu într un fel de peplu elin de etamină albă, cu o cingătoare roşie şi albastră, ţinea într o mână stelele şi dungile simbolice, iar cu cealaltă întindea căpitanului Carey Ashburn din Alabama, care şedea în genunchi în faţa ei, sabia cu mâner de aur ce aparţinuse lui Charles şi tatălui său.

Când tabloul se sfârşi, îl căută pe Rhett cu privirea pentru a vedea dacă apreciase frumosul spectacol pe care l oferise. Cu un sentiment de exasperare văzu că discuta cu cineva şi că probabil nici nu o observase. Scarlett înţelese, după expresia celor din jur, că Rhett spunea lucruri îngro­zitoare.

Se îndreptă spre ei şi, într un crâmpei de stranie tăce­re, cum se abate uneori asupra unei adunări, îl auzi pe Willie Guinan din miliţie spunând clar:

— Vrei să spui, domnule, că după părerea dumitale cauza pentru care au murit eroii noştri nu e sfântă?

— Dacă te ar călca un tren, oare moartea dumitale ar sfinţi societatea căilor ferate? întrebă Rhett, al cărui glas suna ca şi cum cerea, politicos, o informaţie interlocutoru­lui său.

— Domnule, zise Willie cu un tremur în voce, dacă n am fi în casa aceasta...

— Tremur când mă gândesc ce s ar întâmpla, zise Rhett. Căci, fireşte, bravura dumitale e prea bine cunoscută.

Willie se înroşi şi toată lumea tăcu. Toţi erau jenaţi. Willie era voinic, sănătos şi la vârsta de a fi soldat, şi totuşi nu era pe front. Desigur, era unicul fiu al unei văduve şi, în definitiv, era nevoie şi de miliţie ca să apere statul. Dar câţiva ofiţeri convalescenţi chicotiră obraznic când Rhett pomeni de bravură.

"De ce nu şi ţine gura!" se gândi Scarlett indignată. "O să strice toată petrecerea."

Doctorul Meade se încruntă ameninţător.

— Se poate ca nimic să nu fie sfânt pentru dumneata, tinere, zise el cu vocea pe care o întrebuinţa când ţinea discursuri. Există însă multe lucruri sfinte pentru femeile şi bărbaţii patrioţi din Sud. Eliberarea ţării noastre de sub jugul uzurpator e unul din acestea, şi drepturile statelor e altul, şi...

Rhett avea o expresie indiferentă şi vocea lui sună moale, aproape plictisită, când vorbi:

— Toate războaiele sunt sfinte, zise el, pentru cei ce trebuie să lupte. Dacă popoarele care încep războaiele nu le ar decreta sfinte, cine s ar mai bate? Dar oricare ar fi strigătele de luptă pe care oratorii le servesc ca lozinci idioţilor care luptă, oricare ar fi scopurile nobile pe care le atribuie ei războaielor, nu există decât un singur motiv de război: banul. Toate războaiele sunt în realitate vrajbe pen­tru bani. Dar ce puţini oameni îşi dau seama de lucrul acesta! Urechile le sunt prea pline de sunetul goarnelor şi al tobelor şi de cuvintele frumoase debitate de oratori ce stau acasă. Uneori, strigătul de luptă e: "Salvaţi mormântul lui Cristos din mâinile păgânilor!", alteori: "Jos papistaşii!".. alteori: "Libertate!" şi uneori "Bumbac, Sclavie, Drepturile Statelor!"

"Ce naiba caută papistaşii aici?" gândi Scarlett. "Sau mormântul lui Cristos?"

Dar pe când se îndrepta spre grupul de oameni înfu­riaţi, îl văzu pe Rhett înclinându se cu un aer degajat şi pornind spre uşă, prin mulţime. Voi să se ducă după el, dar doamna Elsing o apucă de fustă.

— Lasă l să plece, zise ea cu o voce clară care răsună în odaia plină de o tăcere îngrijorătoare. Lasă l să plece. E un trădător, un speculant! Un şarpe pe care l am încălzit la sânul nostru!

Rhett era în vestibul, cu pălăria în mână, dar auzi ceea ce fusese spus pentru urechile lui. Se întoarse şi se uită o clipă la lumea din odaie. Apoi îşi opri privirea pe pieptul plat al doamnei Elsing, rânji brusc, salută şi ieşi.

Doamna Merriwether se întoarse acasă în trăsura mătuşii Pitty şi nici nu se aşezaseră bine cele patru doam­ne, când izbucni:

— Poftim, Pittypat Hamilton! Acum îmi închipui că eşti mulţumită!

— De ce să fiu mulţumită? exclamă Pittypat speriată.

— De purtarea mizerabilului acela de Butler, pe care l ai primit la tine în casă.

Pittypat se tulbură; era prea speriată de acuzaţia ce i se aducea, ca să i amintească doamnei Merriwether că şi ea îl primise pe Rhett Butler de câteva ori. Scarlett şi Melanie se gândiră la lucrul acesta, dar tăcură fiind deprinse să respecte persoanele mai în vârstă ca ele. În schimb se uitară la mâinile lor ascunse în mitene.

— Ne a insultat pe toţi, şi Confederaţia de asemenea, zise doamna Merriwether, şi pieptul ei plin sălta tumultu­os sub broderiile care i acopereau corsajul. Auzi, să spună că luptăm pentru bani! Să spună că liderii noştri ne au minţit! Ar trebui să fie închis! Da, da, am să vorbesc doctorului Meade despre asta. Dacă domnul Merriwether ar fi trăit, i ar fi arătat el! Acum, Pitty Hamilton, ascultă ce ţi spun. Să nu cumva să l mai laşi pe ticălosul acela să ţi intre în casă!