Pe aripile vântului

Şi cum Scarlett izbucni din nou, cu indignare, rugând o să stea, el exclamă:

— Taci, nebuno! Las o să plece! Cine ar mai avea chef să stea în casa asta... acum?

Ochii lui sclipeau atât de sălbatic, încât Scarlett se depărtă speriată.

— Doctore, crezi că şi a... şi a pierdut minţile? întrebă ea mai târziu pe doctorul Meade, la care se dusese pentru că nu mai ştia ce să facă.

— Nu, spusese doctorul, dar bea de stinge, şi o să se omoare, dac o duce mai departe aşa. Iubea mult fetiţa, dragă Scarlett, şi cred că bea ca s o uite. Sfatul meu este să i faci alt copil, cât mai repede.

"Ha!" exclamă ea în gând cu amărăciune, părăsind cabinetul doctorului.

Era mai uşor de spus decât de făcut. I ar fi făcut bucuroasă încă un copil, şi chiar mai mulţi, dac ar putea astfel şterge privirea aceea din ochii lui Rhett şi umple golul dureros din inima ei. Un băiat care să aibă frumuse­ţea negricioasă a lui Rhett, şi încă o fetiţă. Ah, o fetiţă drăguţă, veselă şi surâzătoare, nu ca proasta de Ella. De ce, ah, de ce nu luase Dumnezeu pe Ella, dacă trebuia neapă­rat să i ia un copil? Ella nu era o mângâiere pentru ea, acum că o pierduse pe Bonnie. Dar se părea că Rhett nu mai voia să aibă copii. În orice caz, nu venea niciodată în dormitorul ei, deşi uşa nu mai era încuiată, ba chiar rămânea crăpată, ca şi cum l ar fi invitat. Părea că nu i mai pasă. Nu i păsa de nimic decât de whisky şi de femeia aceea grasă cu părul roşu.

Rhett era înăcrit, pe când înainte ironia lui fusese plăcută, şi era de a dreptul brutal, pe când înainte obser­vaţiile lui erau îndulcite de un anumit umor. După moar­tea lui Bonnie, câteva vecine cu inimă bună, pe care le câştigase prin felul cum se purtase cu fiica lui, se grăbiră să i arate toată simpatia lor. Îl opreau pe stradă, sau vor­beau cu el peste gard, exprimându şi întreaga lor compa­siune. Dar acum, când Bonnie, unica raţiune a bunelor sale purtări, nu mai era, dispărură şi bunele purtări. Rhett răspundea scurt, tăind cu grosolănie vorbele de simpatie ale vecinilor.

Totuşi, lucru ciudat, ele nu se simţiră ofensate. Price­peau, sau credeau că pricep. Când se întorcea călare, spre casă, în amurg, atât de beat încât cu greu se ţinea în şa şi răspundea doar cu mormăieli celor care i vorbeau, doam­nele spuneau "Săracul!" şi şi dădeau şi mai multă ostene­ală să fie bune şi blânde cu el. Le părea rău de el văzându l atât de chinuit, cu inima zdrobită, şi mergând spre casă unde nu găsea altă mângâiere decât pe Scarlett.

Toată lumea ştia cât de rece şi nesimţitoare era ea. Toată lumea era înmărmurită văzând ce uşor, în aparenţă, îşi revenise după moartea lui Bonnie, şi nimeni nu şi dădea seama, nici nu încerca să ghicească, ce sforţări mari se aflau îndărătul acestei aparente vindecări. Rhett câştigase sim­patia şi compătimirea întregului oraş, dar nici nu i păsa. Iar Scarlett era privită cu duşmănie, tocmai acum când, pentru prima dată, ar fi avut nevoie de simpatia vechilor ei prieteni.

Acum, nici unul dintre vechii prieteni nu mai venea pe la ea, în afară de mătuşa Pitty, de Melanie şi de Ashley. Doar prietenii cei noi veneau în vizită, cu trăsurile lor luxoase, nerăbdători să i arate cât o compătimesc, şi s o facă să şi uite necazul, povestindu i nimicuri despre alţi prieteni noi, care n o interesau defel. Toţi aceşti "oameni noi" erau nişte străini! N o cunoşteau. N aveau s o cu­noască niciodată. Nu ştiau nimic despre viaţa pe care o dusese ea înainte de a şi fi câştigat noua situaţie înfloritoare în casa de pe Strada Piersicului. Nici ei nu ţineau să i vorbească despre viaţa lor dinainte de a fi ajuns să aibă mătăsuri scumpe şi trăsuri luxoase cu cai de rasă. Nu ştiau nimic despre lupta ei, despre lipsurile pe care le îndurase, despre toate lucrurile care o făceau să aprecieze casa aceasta mare, rochiile frumoase, argintăria şi recepţiile cele plăcute. Nu le păsa de nimic acestor oameni veniţi de cine ştie de unde, inşi care păreau că trăiesc doar la suprafaţă, care nu aveau amintiri comune cu ea despre război, foa­mete şi lupta pentru viaţă, care nu păreau să aibă rădăcini împlântate în acelaşi pământ roşu.

Acum, în singurătatea ei, ar fi dorit să şi petreacă după amiezile împreună cu Maybelle sau Fanny, cu doamna Elsing sau doamna Whiting, şi chiar cu bătrâna aceea afurisită şi bătăioasă care era doamna Merriwether. Ori cu doamna Bonnell, sau... sau cu oricare dintre prietenele ori vecinele ei din trecut. Ele ştiau. Ele cunoscuseră războiul, groaza şi focul, îi văzuseră pe cei dragi căzând înainte de vreme, umblaseră flămânde şi zdrenţăroase, trăiseră cu lupul la uşă. Şi îşi refăcuseră averile din ruine.

Ar fi fost o mângâiere să stea de vorbă cu Maybelle, mai ales că şi Maybelle pierduse un copilaş, mort în goana nebună dinaintea armatei lui Sherman. Ar fi găsit conso­lare în prezenţa lui Fanny; şi ea şi Fanny îşi pierduseră bărbaţii, în zilele întunecoase ale, stării de asediu. Şi ar fi făcut haz de necaz, amintindu şi împreună cu doamna Elsing cum trecuse aceasta biciuind calul în goană prin Five Points în ziua când căzuse Atlanta, şi cum se rostogoleau din trăsură alimentele luate de la intendenţă. Ar fi fost plăcut să stea de vorbă cu doamna Merriwether – care acum ducea o viaţă asigurată din veniturile brutăriei – ar fi fost plăcut să i spună: "Îţi aminteşti ce mizerie era după căderea oraşului? Îţi aminteşti de timpul când nu ştiam cu ce să ne cumpărăm o pereche de pantofi? Şi acum, uite ce situaţie bună avem!"

Da, ar fi plăcut. Acum pricepea ea de ce, când se întâlneau doi confederaţi, vorbeau cu atâta patimă despre război, cu atâta mândrie, cu atâta dor. Zilele acelea îi încer­caseră din greu, dar trecuseră peste ele. Erau veterani. Era şi ea o veterană, dar n avea camarazi cu care să retrăiască luptele de odinioară. Ah, de ar fi iarăşi împreună cu ai ei, cu oamenii aceia care trecuseră prin aceleaşi greutăţi ca şi ea, care ştiau cât de dureroase erau acele lucruri – şi cât de mult fac totuşi parte din tine!

Dar oamenii aceia se depărtaseră de ea. Simţea că era din vina ei. Nu se sinchisise până acum – până când Bonnie murise, şi acum stătea singură şi înfricoşată, privind peste masa ei sclipind de argintărie şi nezărind decât un străin oacheş, beat turtă, care se distrugea sub ochii ei.

Capitolul LXI

Scarlett se afla în oraşul Marietta când sosi telegrama urgentă de la Rhett. Peste zece minute pleca un tren spre Atlanta, şi Scarlett îl luă, urcându se în tren fără nici un bagaj, doar cu o geantă de mână, şi lăsând pe Wade şi pe Ella la hotel, cu Prissy.

Atlanta era doar la douăzeci de mile depărtare, dar trenul parcă se târa în după amiaza aceea umedă de toam­nă, oprindu se la toate gările mici ca să ia călători. Cuprin­să de panică, în urma telegramei lui Rhett, şi dorind să ajungă cât mai repede, lui Scarlett îi venea să ţipe ori de câte ori trenul se oprea. Trenul se târa printre păduri cu funzişul ruginiu, trecea pe lângă coastele roşii ale dealurilor, brăz­date încă de liniile fortificaţiilor, lăsa în urmă amplasa­mentele bateriilor de altădată şi gropile de obuze acoperite de buruieni, îndreptându se pe drumul retragerii dureroa­se a oastei lui Johnston, care luptaseră cedând cu greu fiecare palmă de pământ. Toate gările, toate încrucişările de drumuri pe care le anunţa conductorul reprezentau numele unei bătălii, locul unei lupte. Altădată numele acestea ar fi copleşit o pe Scarlett cu amintiri; dar acum gândul nu i era la ele.

Înştiinţarea lui Rhett fusese:

"Doamna Wilkes bolnavă. Vino imediat acasă".

Se lăsase amurgul în clipa când trenul intră în Atlanta şi o ploaie uşoară şi deasă întuneca oraşul. Felinarele cu gaz licăreau mohorât, ca nişte pete galbene în ceaţă. Rhett o aştepta la ieşire, cu trăsura. Expresia figurii sale o sperie mai mult încă decât telegrama. Nu i văzuse niciodată faţa atât de ştearsă.

— Spune mi, nu i aşa că nu a...? exclamă ea.

— Nu. E încă în viaţă.

După ce o ajută să se urce în trăsură, Rhett porunci vizitiului:

— Mergi la doamna Wilkes acasă, cât de repede poţi.

— Dar ce are? Nu ştiam că e bolnavă. Arăta foarte bine săptămâna trecută. A avut un accident? Ah, Rhett, nu poate fi atât de grav cum...

— E pe moarte, spuse Rhett, iar vocea lui era tot atât de ştearsă ca şi obrazul. Vrea să te vadă.

— Nu pot să cred! Oh, nu Melly! Ce i s a întâmplat?

— Un avort.

— Un... un... av... Dar, Rhett, se bâlbâi Scarlett.

Vestea aceasta, venind peste toată grozăvia celeilalte, îi tăie răsuflarea.

— Ce, nu ştiai că aştepta un copil?

Scarlett nici nu putu să mişte capul.

— Ei, atunci bănuiesc că nu ştiai. Nici nu cred c a spus o cuiva. Voia să fie o surpriză. Dar eu ştiam.

— Ştiai? Dar cum de ţi a spus ţie?

— N avea nevoie să mi o spună. Ştiam. Era atât de... atât de fericită în ultimele două luni, încât ştiam că nu poate fi vorba de altceva.

— Dar, Rhett, doctorul spunea că nu poate suporta o a doua sarcină.

— Nici n a suportat o, spuse Rhett.

Se întoarse apoi către vizitiu:

— Pentru Dumnezeu, nu poţi mâna mai repede?

— Dar, Rhett, e imposibil să moară! N am... eu n am... eu...

— Nu e ca tine, voinică. N a fost niciodată voinică. N a avut niciodată altceva decât inimă.

Trăsura se legănă şi se opri în faţa casei celei mici şi turtite a Melaniei, iar Rhett o ajută pe Scarlett să coboare. Ea se agăţă de braţul lui, tremurând speriată şi simţind deodată că o învăluie singurătatea.

— Vii şi tu, Rhett?

— Nu, spuse el urcându se în trăsură.

Ea se avântă pe scări în sus, traversă veranda şi des­chise uşa. În lumina galbenă a lămpii zări pe Ashley, pe mătuşa Pitty şi pe India. Scarlett se gândi: "Ce caută India aici? Melanie i a spus doar să nu mai calce în casa ei". Cei trei se ridicară la intrarea ei, mătuşa Pitty muşcându şi buzele ca să nu tremure, iar India zgâindu se la ea, îndu­rerată şi fără ură. Ashley o privi prosteşte, ca un somnam­bul, în timp ce venea spre ea şi i punea mâna pe braţ, vorbindu i tot ca un somnambul.

— A cerut să te vadă, spuse el. A cerut să te vadă.

— Pot să mă duc acum?

Şi Scarlett se întoarse înspre uşa închisă a odăii Mela­niei.

— Nu, doctorul Meade e înăuntru. Îmi pare bine c ai venit, Scarlett.

— Am venit cât de repede am putut, vorbi Scarlett scoţându şi boneta şi pelerina. Trenul... Dar nu e într ade­văr... Spune mi, nu i aşa că i mai bine, Ashley? Dar vor­beşte odată! Nu te uita aşa la mine! Nu i aşa că nu...

— A cerut întruna să te vadă, spuse Ashley privind o în ochi.

Şi în privirea lui se văzu răspunsul la întrebarea ei. O clipă, inima încetă să i bată, apoi o teamă ciudată, mai puternică decât îngrijorarea, mai puternică decât durerea, începu să i zvâcnească în piept. "Nu poate fi adevărat", se răzvrăti ea, încercând să şi domolească spaima. "Medicii fac şi ei greşeli. Nu pot să cred că i adevărat. N am să cred că i adevărat. Aş urla, dac ar fi s o cred. Trebuie să caut să mă gândesc la altceva".

— Nu pot s o cred! izbucni ea, privind feţele trase ale celor trei, ca şi cum i ar fi provocat s o contrazică. Şi de ce nu mi a spus Melanie? N aş fi plecat la Marietta dac aş fi ştiut!

Ochii lui Ashley se treziră, şi ea îi văzu privirea chinuită.

— N a spus nimănui, Scarlett, şi mai ales ţie. Se temea să n o cerţi, dacă aflai. Voia să aştepte trei... adică până i s ar fi părut că totul e bine, ca apoi să surprindă pe toţi, să facă haz şi să arate cât de neştiutori sunt doctorii. Şi i părea atât de bine. Ştii cât de mult îi plac copiii, cât de mult îşi dorea o fetiţă. Şi totul mergea atât de bine, până ce... şi apoi dintr o dată, fără nici un motiv...

Uşa de la odaia Melaniei se deschise încet, şi doctorul Meade ieşi în hol, închizând uşa după el. Stătu pe loc o clipă, cu barba i căruntă în piept, şi privi pe cei patru, înmărmuriţi dintr o dată. În cele din urmă privirea îi căzu asupra lui Scarlett. În timp ce se îndrepta spre ea, Scarlett îşi dădu seama că ochii lui erau îndureraţi, şi totodată plini de dispreţ şi antipatie faţă de ea, şi asta o înspăimântă, făcând o să se simtă vinovată.

— În sfârşit, ai venit, spuse el.

Mai înainte ca ea să poată răspunde ceva, Ashley dădu să se îndrepte către uşa închisă.

— Nu încă, spuse doctorul. Vrea să vorbească cu Scarlett.

— Doctore, spuse India, apucându l de mânecă, şi deşi vocea îi era ştearsă, avea în ea ceva mai stăruitor decât vorbele pe care le rostea. Lasă mă s o văd o clipă. Sunt aici de azi dimineaţă, aşteptând, dar ea... lasă mă s o văd o clipă. Vreau să i spun... trebuie să i spun... că am greşit... odată...

Nu se uită nici la Ashley, nici la Scarlett în timp ce vorbea, dar doctorul Meade îşi lăsă privirea rece să cadă asupra lui Scarlett.

— Am să văd, domnişoară India, spuse el scurt. Dar numai dacă mi dai cuvântul că n ai s o oboseşti spunându i c ai greşit. Ea ştie că ai greşit, şi n ar face decât s o mâhnească văzându te că ţi ceri iertare.

Pitty începu, cu timiditate:

— Te rog, doctore...

— Domnişoară Pitty, ştii bine că ai să ţipi şi ai să leşini.

Pitty îşi înălţă trupul ei mic şi îndesat, şi privirea ei o înfruntă pe a doctorului. Ochii îi erau uscaţi, şi toate trăsăturile ei exprimau demnitatea.

— Draga mea, niţel mai târziu, spuse doctorul cu oare­care blândeţe. Vino, Scarlett.

Păşiră în vârful picioarelor, de a lungul holului, îndreptându se spre uşa închisă, unde doctorul îşi lăsă mâna, apăsând o, pe umărul lui Scarlett.

— Bagă de seamă, şopti el fără ocolişuri, să nu faci scene şi să nu începi cu mărturisiri, ca la patul de moarte al cuiva, că să ştii că te strâng de gât! Nu te uita la mine cu aerul ăsta nevinovat. Ştii bine ce vreau să spun. Melly trebuie să moară uşor, şi nu ţi dau voie să ţi uşurezi con­ştiinţa spunându i cine ştie ce despre Ashley. N am bruta­lizat niciodată o femeie, dar dacă te apuci să spui ceva, o să ai de a face cu mine.

Deschise uşa şi, mai înainte ca Scarlett să poată răs­punde ceva, o împinse în odaie, închizând uşa în urma ei. Camera, cu mobila ei modestă de nuc, se afla în semiobscuritate, lampa fiind umbrită. Era o încăpere mică, în care domnea o rânduială de şcolăriţă; patul mic, strâmt şi cu spătar scund, perdelele simple şi strânse de o parte şi de alta a ferestrei, scoarţele curate dar învechite de pe podea, contrastau cu luxul odăii de dormit a lui Scarlett, cu mobila ei sculptată, ca şi cu draperiile de brocart roz, sau cu covoarele ei cu trandafiri.

Melanie zăcea în pat, cu trupul ei stors de vlagă, micuţ ca al unei fetiţe, ascuns sub plapumă. Cele două cozi negre îi încadrau obrazul, iar ochii închişi se adânciseră în orbite. Zărind o, Scarlett rămase înmărmurită şi se sprijini de uşă. Cu tot întunericul din odaie, îşi dădea seama că obrajii Melaniei erau galbeni ca ceara. Sângele pierise din ei, iar nasul se subţiase cu totul. Până în clipa aceea, Scarlett mai nădăjduise că doctorul Meade se înşela. Dar acum ştia. În spitale, în timpul războiului, văzuse prea multe chipuri cu nasul acela subţiat, spre a nu şi da seama ce prevestea.

Melanie era pe moarte. Dar sufletul lui Scarlett se împotrivi, o clipă, să accepte acest gând. Melanie nu putea să moară. Era cu neputinţă să moară. Dumnezeu n o va lăsa să moară, când ea, Scarlett avea atâta nevoie de ea. Niciodată, mai înainte, nu şi dăduse seama că avea nevoie de Melanie. Dar acum înţelese adevărul, care pătrunse până în adâncurile cele mai ascunse ale sufletului ei. Se bizuise pe Melanie la fel de mult ca pe sine însăşi, dar nu şi dăduse niciodată seama de asta. Acum Melanie dispărea, şi Scarlett nu ştia cum va putea trăi fără ea. În clipa asta, pe când păşea în vârful picioarelor spre trupul acela liniştit, cu spaima în suflet, îşi dădu seama că Melanie fusese scutul şi sabia ei, mângâierea şi tăria ei.

"Trebuie s o păstrez! N o pot lăsa să mă părăsească!" se gândi ea, lăsându se jos lângă pat, cu foşnet de fuste. Apucă în grabă mâna moale ce zăcea pe plapumă şi se îngrozi de răceala ei.

— Eu sunt, Melly, spuse ea.

Ochii Melaniei se deschiseră puţin, apoi, ca şi cum ar fi fost mulţumită că era cu adevărat Scarlett, îi închise din nou. După o clipă, răsuflă mai adânc şi şopti:

— Îmi făgăduieşti?

— Orice vrei!

— Băiatul... ai grijă de el.

Scarlett putu numai să încuviinţeze din cap, cu un nod în gât, apoi strânse încetişor, în semn de asentiment, mâna pe care o ţinea într a ei.

— Ţi l încredinţez, şi o urmă de surâs i se ivi pe faţă. Ţi l am mai încredinţat o dată, înainte... ţii minte?...înainte de a se naşte.

Dacă şi mai amintea? Putea oare să uite timpurile acelea? Ca şi cum ziua aceea s ar fi întors, simţi căldura înăbuşitoare a după amiezii de septembrie, îşi aminti groa­za lor de yankei, auzi tropotul trupelor care se retrăgeau, glasul Melaniei care o ruga să ia ea copilul dacă va muri... Îşi amintea şi cât de mult o urâse pe Melanie în ziua aceea, şi cum îi dorise moartea.

"Am ucis o", se gândi ea, superstiţioasă. "De atâtea ori i am dorit moartea, încât Dumnezeu m a auzit şi acum mă pedepseşte".

— Oh, Melly, nu vorbi aşa. Ştii bine că ţi vei reveni...

— Nu. Făgăduieşte mi.

Scarlett înghiţi în sec.

— Ştii bine că ţi făgăduiesc. Îl voi ţine ca pe copilul meu.

— La colegiu? întrebă vocea stinsă a Melaniei.

— Oh, da! Şi la universitatea Harvard, şi în Europa, şi unde o vrea el... şi... şi... un cal... şi lecţii de muzică... Ah, Melly, încearcă! Fă o sforţare!

Tăcerea coborî din nou, iar pe faţa Melaniei se vedea că făcea un efort ca să mai poată vorbi.

— Ashley, spuse ea. Ashley şi cu tine...

Glasul ei slăbi şi tăcu.

Când auzi numele lui Ashley, inima lui Scarlett se opri, ca un bloc de granit în pieptul ei. Va să zică, Melanie ştiuse tot timpul! Scarlett îşi lăsă capul pe plapumă, şi hohotul de plâns care nu voia să iasă îi strângea gâtul sufocând o. Melanie ştia. Scarlett nu mai simţea nici ruşine acum – doar o remuşcare nebună pentru că pricinuise durere acestei fiinţe atât de blânde. Melanie ştiuse... şi totuşi fusese prietena ei cea mai bună. Ah, de ar putea să retră­iască anii aceia! Nici nu s ar mai uita vreodată la Ashley. "Oh, Doamne!" se rugă ea repede. "Te rog, las o să trăiască! Am să mă răscumpăr faţă de ea. Am să fiu bună cu ea. N am să mai vorbesc niciodată cu Ashley, cât voi trăi, dac o laşi să trăiască".

— Ashley, spuse Melanie slab, iar degetele ei se întin­seră către capul aplecat al lui Scarlett.

Degetul mare şi arătătorul o trăgeau de păr, fără putere, ca degetele unui copil mic. Scarlett ştia ce însemna asta: Melanie îi cerea să se uite la ea. Dar nu putea să şi ridice capul, nu putea să privească în ochi pe Melanie şi să citească acolo adevărul.

— Ashley, şopti Melanie din nou, şi Scarlett făcu o sforţare.

În ziua Judecăţii de Apoi, când avea să privească pe Dumnezeu în ochi, citindu şi acolo sentinţa, n avea să fie atât de greu cum era acum. Sufletul ei era mic, umilit. Dar capul şi l ridică.

Nu văzu decât aceiaşi ochi negri, iubitori, pe care moartea îi adâncea şi i înceţoşa, aceeaşi gură blândă, obo­sită, care se lupta să vorbească. Nici o mustrare nu se citea acolo, nici o acuzare şi nici o spaimă, doar teama că nu va mai avea putere să vorbească.

O clipă, Scarlett fu prea uluită ca să simtă vreo uşu­rare. Apoi, ţinând mai strâns mâna Melaniei, o cuprinse un val de caldă recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi, pentru prima oară din copilărie, făcu şi ea o rugăciune umilă, lipsită de egoism.

"Îţi mulţumesc, Doamne. Nu sunt vrednică, dar îţi mulţumesc că n ai lăsat o să ştie".

— Ce i cu Ashley, Melly?

— Ai să l...îngrijeşti?

— Oh, da.

— Răceşte... atât de uşor.

Urmă un răstimp de tăcere.

— Să ai grijă de... afacerile lui...înţelegi?

— Da, înţeleg. Voi avea grijă.

Melanie făcu o mare sforţare.

— Ashley este atât de... nepractic!

Numai moartea o putea face pe Melanie să spună aşa ceva despre bărbatul ei.

— Ai grijă de el, Scarlett... dar... să nu observe nicioda­tă.

— Voi avea grijă de el şi de afacerile lui, în aşa fel încât să nu şi dea seama niciodată. Îi voi da sugestii şi sfaturi.

Melanie încercă să zâmbească, un zâmbet slab dar triumfător, când întâlni privirea lui Scarlett. Privirile lor stabiliră învoiala prin care ocrotirea lui Ashley Wilkes trecea de la o femeie la alta, fără ca mândria lui de bărbat să fie jignită.

Acum faţa obosită a Melaniei nu mai era chinuită, ca şi cum şi ar fi recăpătat liniştea, odată cu făgăduiala lui Scarlett.

— Eşti aşa de deşteaptă... şi curajoasă... ai fost întotdea­una aşa de bună cu mine...

Auzind vorbele ei, Scarlett simţi iarăşi un nod în gât şi şi acoperi gura cu mâna, ca să oprească hohotul de plâns. Ar fi vrut să plângă ca un copil, strigând: "Am fost un diavol! Te am nedreptăţit! N am făcut niciodată nimic pentru tine! Totul a fost pentru Ashley!"

Se ridică în grabă în picioare, muşcându şi degetul mare ca să şi recapete stăpânirea de sine. Îşi aminti de cuvintele lui Rhett: "Ea te iubeşte. Asta îţi va fi crucea". Ei, acuma crucea va fi şi mai greu de dus. Destul de rău că încercase prin toate mijloacele să i l ia pe Ashley. Acum însă era şi mai dureros faptul că Melanie, care avusese întotdeauna o încredere oarbă în ea, îi arăta aceeaşi dra­goste şi încredere în ceasul morţii. Nu, nu putea să vorbească. Nu putu nici măcar să spună: "Fă o sforţare ca să trăieşti". Trebuia s o lase să moară uşor, fără luptă, fără lacrimi, fără durere.

Uşa se deschise puţin şi doctorul Meade apăru în prag, făcându i semne autoritare. Scarlett se aplecă peste pat, înghiţindu şi lacrimile şi, luând mâna Melaniei, şi o puse pe obraz.

— Noapte bună, spuse ea, şi vorbi mai liniştit decât sperase că va putea s o facă.

— Făgăduieşte mi, se auzi ca o şoaptă şi mai pierită.

— Orice, draga mea.

— Căpitanul Butler... să fii bună cu el. Te... iubeşte atât de mult!

"Rhett!" se gândi Scarlett uluită, şi cuvântul acestea nu i spunea nimic.

— Da, desigur, spuse ea mecanic şi, sărutându i uşor mâna, o aşeză la loc pe pat.

— Spune doamnelor să vină numaidecât, şopti doctorul intrând în cameră.

Cu ochii împăienjeniţi, văzu pe India şi pe Pitty urmându l pe doctor în odaie, ţinându şi fustele lipite de trup ca să nu foşnească. Uşa se închise în urma lor şi casa fu plină de tăcere. Ashley nu era pe nicăieri. Scarlett îşi lipi capul de perete, ca un copil rău pus la colţ, şi şi frecă gâtul care o durea.

Dincolo de uşa aceea Melanie se stingea, şi odată cu ea pierea sprijinul pe care se bizuise ea atâţia ani, fără să şi dea seama. De ce, ah, de ce nu şi dăduse seama mai înainte cât de mult o iubea pe Melanie şi ce mare nevoie avea de ea? Dar cine s ar fi gândit că în Melanie, atât de mică şi de ştearsă, se afla un munte de putere? Melanie, care se sfia să plângă faţă de străini, care nu îndrăznea să ridice glasul ca să şi spună părerea, care se temea de dezaprobarea doamnelor mai în vârstă, Melanie care n ar fi speriat un pui? Şi totuşi...

Mintea lui Scarlett răscoli trecutul până în amiaza aceea înăbuşitoare de la Tara, când fumul cenuşiu se ridi­case deasupra unui trup în uniformă albastră şi când Melanie stătuse în capul scării, cu sabia lui Charles în mână. Scarlett îşi aminti că gândise atunci: "Ce prostie! Melanie nici n are puterea să ridice sabia!" Dar acum ştia că, la nevoie, Melanie s ar fi repezit pe scări în jos, şi l ar fi omorât pe yankeu... sau ar fi fost ea ucisă.

Da, Melanie stătuse acolo, în acea zi, cu sabia în mână, gata să se bată pentru ea. Iar acum, privind cu tristeţe îndărăt, Scarlett îşi dădu seama că Melanie stătuse întot­deauna alături de ea cu sabia în mână, ştearsă ca şi umbra ei, iubitoare, luptându se pentru ea cu credinţă oarbă, pătimaşă, înfruntând pe yankei, focul, foametea, sărăcia, opinia publică, înfruntând chiar şi rudele ei dragi.

Scarlett simţea că şi pierde curajul şi încrederea în sine, văzând că sabia, care stătuse între ea şi restul lumii, reintră pentru totdeauna în teacă.

"Melly e singura prietenă pe care am avut o vreoda­tă", se gândi ea deznădăjduită, "singura femeie care m a iubit cu adevărat, în afară de mama. E la fel ca mama. Oricine o cunoştea, se agăţa de fustele ei, şi n o mai lăsa".