Pe aripile vântului



Yüklə 5,47 Mb.
səhifə17/100
tarix30.10.2017
ölçüsü5,47 Mb.
#21778
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   100

Din stradă se auziră bătăi de tobe, tropăit de picioare, strigăte ale vizitiilor. O trompetă sună şi o voce de bas ordonă ruperea rândurilor. O clipă după aceea, garda lo­cală şi miliţia, toţi în uniforme sclipitoare, suiră repede scara îngustă şi intrară în sală înclinându se, salutând şi strângând mâinile. Garda locală se compunea din băieţi foarte tineri, mândri că se pot juca de a soldaţii şi sperând că la anul vor fi în Virginia, dacă războiul va dura până atunci. Mai erau în gardă şi bărbaţi bătrâni cu bărbi albe, regretând că nu mai sunt tineri, mândri şi ei să poarte uniforma şi să şi aroge puţin din gloria fiilor lor care se aflau pe front. În miliţie erau mulţi bărbaţi de vârstă mijlo­cie şi unii mai bătrâni; totuşi, erau printre ei şi mulţi buni de front, care nu afişau o înfăţişare atât de războinică ca cei mai bătrâni şi mai tineri ca ei. Lumea şi începuse să şoptească, întrebând de ce aceştia din urmă nu sunt cu generalul Lee.

Cum erau să încapă cu toţii în sală? Doar cu câteva minute mai înainte păruse atât de mare, şi acum era ticsită; atmosfera încălzită, plină de miresmele verii amestecate cu parfumul florilor, al săculeţelor aromate, al apei de colonie, al briantinei şi al lumânărilor cu miros de dafin, era încărcată şi de praful ridicat de numeroasele picioare care călcau pe duşumeaua veche. Larma şi sunetul glasu­rilor făceau să nu se mai audă nimic. Dându şi parcă seama de bucuria şi entuziasmul care domneau, bătrânul Levi se opri drept în mijlocul "Lorenei", dădu o lovitură bruscă cu bagheta şi orchestra atacă "Mândrul Nostru Steag".

Dintr o sută de piepturi, cântecul izbucni ca o aclama­ţie. Gornistul din garda locală se sui pe estradă şi începu să acompanieze orchestra la refren. Notele cristaline vi­brau deasupra mulţimii, făcând să se înfioare toţi ascultă­torii:
Ura! Pentru Sudul nostru drag!

Ura! Pentru mândrul nostru steag!

Steag albastru care poartă o stea!
Intonară a doua strofă cu mai multă putere şi Scarlett, cântând împreună cu toţii, auzi înălţându se în spatele ei vocea de soprană a Melaniei, justă, clară şi impresionantă ca sunetul goarnei. Întorcându se, o văzu pe Melanie cu braţele încrucişate peste piept, cu ochii închişi şi cu lacrimi în colţul ochilor. Când muzica încetă, Melanie se uită la Scarlett cu un surâs straniu, ştergându şi lacrimile cu batis­ta şi făcând o mică strâmbătură de parcă şi ar fi cerut scuze.

— Sunt atât de fericită, şopti ea, şi atât de mândră de soldaţii noştri, încât îmi vine să plâng.

Ochii ei aveau o lucire înflăcărată, aproape fanatică, o privire care, o clipă, ilumină faţa ei urâţică şi o făcu într adevăr frumoasă.

Aceeaşi privire strălucea în ochii tuturor femeilor când cântecul încetă. Lacrimi de mândrie curgeau pe obraji trandafirii ori zbârciţi, buzele surâdeau, ochii erau plini de căldură privind spre bărbaţii pe care îi iubeau – fetele îndrăgostite spre iubiţii lor, mamele spre fiii lor, femeile spre soţii lor. Erau toate frumoase, cu acea frumuseţe orbitoare care transfigurează chiar pe cea mai urâtă dintre femei, atunci când un bărbat o iubeşte şi o apără şi ea îi răspunde cu o dragoste însutită.

Îşi iubeau bărbaţii, credeau în ei până la ultima lor răsuflare. Cum s ar putea ca un dezastru să se abată vreo­dată asupra lor, când rânduri eroice de uniforme cenuşii se înălţau între ele şi yankei! Se mai văzuseră oare de la facerea lumii bărbaţi mai viteji, mai îndrăzneţi, mai nobili şi mai duioşi ca aceştia? Victoria trebuie să fie de partea unei cauze atât de drepte ca a lor! O cauză pe care o iubeau cum îşi iubeau bărbaţii, o cauză despre care vorbeau, la care se gândeau, pe care o visau – o cauză pentru care i ar sacrifica, de va fi nevoie, pe aceşti bărbaţi şi i ar plânge apoi cu aceeaşi mândrie cu care duceau soldaţii steagurile la luptă.

Inimile le erau pline de devotament şi mândrie, steaua Confederaţiei lucea sus pe cer, căci victoria finală se apro­pia. Succesele lui Stonewall Jackson şi înfrângerea yankei­lor după bătălia de şapte zile de lângă Richmond arătau limpede lucrul acesta. Şi cum să nu fie aşa, cu generali ca Lee şi Jackson? Încă o victorie, şi yankeii vor cădea în genunchi cerşind pace. Atunci bărbaţii se vor întoarce acasă călare şi toţi au să se sărute şi să se bucure! Încă o victorie, şi războiul va lua sfârşit!

Fireşte, vor rămâne multe goluri în căminele oameni­lor, şi mulţi copilaşi nu şi vor cunoaşte taţii, şi vor fi multe morminte fără nume pe plaiurile pustii ale Virginiei şi printre munţii singuratici din Tennessee. Dar era oare acesta un preţ prea scump plătit pentru cauză? Se găsea greu mătase pentru rochiile doamnelor, şi ceai, şi zahăr, dar ăsta era un fleac. De altfel, curajoşii negustori care forţau blocada aduceau aceste mărfuri chiar sub privirile furioase ale yankeilor, şi parcă era şi mai mare fericirea de a le avea. În curând, Raphael Semmes şi flota confederaţilor se vor ocupa şi de canonierele yankee, şi atunci porturile se vor deschide larg. Şi Anglia îi va ajuta pe confederaţi să câştige bătălia, fiindcă filaturile ei şomau din lipsă de bum­bac. Şi, fireşte, aristocraţia britanică ţinea cu Confederaţia, aşa cum se cuvine între aristocraţi, care dispreţuiesc rasa yankeilor iubitori de dolari.

Doamnele făceau să foşnească rochiile de mătase, râdeau şi se uitau la bărbaţi cu inimile pline de mândrie; ştiau că, în faţa primejdiei şi a morţii, dragostea e de două ori mai dulce, plină fiind de o stranie exaltare.

La început, privind mulţimea, plăcerea neobişnuită de a fi la o petrecere făcuse să bată inima lui Scarlett; când însă văzu, fără să înţeleagă pe deplin, expresia de pe feţele care o înconjurau, bucuria ei începu să se risipească. Fie­care femeie din sală simţea o emoţie pe care ea nu o simţea. Lucrul acesta o miră şi apoi o deprimă. Sala nu i se mai păru atât de frumoasă, fetele atât de elegante, şi tot acest entuziasm pentru cauză, zugrăvit pe fiecare chip, i se păru, ei da... atât de stupid!

Cu un sentiment de covârşitoare mirare, care o făcu să rămână cu gura căscată, îşi dădu seama că nu împărtăşea înflăcărata mândrie a celorlalte femei, nici dorinţa lor de a se sacrifica şi de a sacrifica tot ce aveau de dragul cauzei. Conştiinţa ei îngrozită nu avu timp să i spună: "Nu... nu! Nu trebuie să gândeşti astfel de lucruri. E rău... e păcat!", căci înţelese că, pentru ea, cauza nu însemna nimic şi că se săturase să i tot audă pe alţii vorbind de cauză cu o privire fanatică în ochi. Ei, cauza nu i se părea deloc sfântă. Răz­boiul nu era un lucru sacru, ci o năpastă care omora oameni fără rost, şi costa bani, şi făcea ca obiectele de lux să fie greu de găsit. Înţelege că se plictisise să împletească la nesfârşit ciorapi, şi să ruleze feşe, şi să facă scamă, înăsprindu şi pielea din jurul unghiilor. Şi ce mult se săturase de spital! Se săturase şi se plictisise şi îi era greaţă de mirosurile scârboase de cangrenă, de neîncetatele vaie­te, şi îi era frică de privirea de pe chipurile descompuse când simt apropierea morţii.

Se uită pe furiş împrejurul ei, în timp ce aceste gânduri trădătoare şi nelegiuite îi treceau prin minte, temându se că cineva i le ar putea ghici. Oh, de ce nu putea simţi ca şi celelalte femei? Erau sincere şi devotate cauzei. Credeau în tot ce spuneau şi în tot ce făceau. Şi dacă cineva ar bănui că ea... Nu, nimeni nu trebuie să ştie! Trebuie să continuie să se prefacă entuziasmată şi mândră de cauză, deşi nu simţea nimic, şi să şi joace rolul de văduvă de ofiţer con­federat, ce şi poartă curajos durerea, inima ei fiind în mormânt, şi care crede că moartea soţului ei a fost un sacrificiu necesar fiindcă a ajutat cauzei să triumfe.

Oh, de ce e deosebită, de ce e altfel decât aceste femei iubitoare? Niciodată n ar putea iubi ceva sau pe cineva cu atâta dezinteresare ca ele. Ce senzaţie de singurătate... şi până acum nu se simţise niciodată singură, nici sufleteşte, nici trupeşte. La început, încercă să şi înăbuşe gândurile, dar sinceritatea aspră care era la baza firii ei o împiedică. Şi astfel, pe când bazarul îşi continua activitatea, pe când împreună cu Melanie servea pe clienţii care veneau la standul lor, mintea lui Scarlett se frământa neîncetat, încercând să se justifice faţă de sine însăşi – un lucru care rareori i se păruse greu până atunci.

Celelalte femei erau nişte proaste şi nişte exaltate cu vorbăria lor despre patriotism şi despre cauză, iar bărbaţii erau aproape tot atât de proşti cu poveştile lor despre lovituri decisive şi drepturile statelor. Numai ea, Scarlett O'Hara Hamilton, avea bun simţ şi un cap solid de irlan­deză. N avea de gând să se facă de râs pentru cauză, dar n avea de gând nici să se facă de râs arătându şi adevăratele sentimente. Avea destul cap, şi trebuia să fie practică, şi nimeni să nu afle părerile ei. Ce mirată ar fi toată lumea de la bazar dacă i ar afla părerile! Ce indignaţi ar fi dacă, deodată, ea s ar sui pe estrada muzicii şi ar declara că e de părere că războiul trebuie să înceteze, astfel ca toată lumea să se poată duce acasă să cultive bumbac, şi să fie din nou multe petreceri, o mulţime de adoratori şi rochii de mătase verde!

O clipă, convinsă de dreptatea ei, se simţi mai mul­ţumită, dar tot se uita cu dezgust la cei din sală. După cum spusese doamna Merriwether, standul fetelor McLure era cu totul neînsemnat, şi trecea mult timp fără ca nimeni să vină în colţul lor. Scarlett n avea altceva de făcut decât să privească cu invidie mulţimea. Melanie îşi dădu seama că e prost dispusă, dar crezând că dorul de Charlie era de vină, nu încercă să înjghebeze o conversaţie. Îşi făcu de lucru, aşezând articolele într un mod mai atrăgător, pe când Scarlett se uita îmbufnată prin sală. Chiar grămada de flori de sub portretele domnului Davis şi domnului Stephens îi displăcea.

"Parcă e un altar", îşi zise ea batjocoritoare. "Şi atâta vorbesc de ăştia doi, de parcă ar fi Dumnezeu şi Isus Cristos!"

Speriată de lipsa ei de respect, începu să şi facă sem­nul crucii, ca pentru a şi cere iertare, dar se opri la timp.

"Totuşi e adevărat", continuă să discute cu conştiinţa ei. "Parcă ar fi nişte sfinţi, şi nu sunt decât oameni, şi oameni destul de urâţi încă."

"Bineînţeles că nu e vina domnului Stephens dacă arată ca un om care a fost bolnav toată viaţa, dar domnul Davis..." Se uită la faţa mândră, cu trăsături frumoase ca de medalie. Bărbuţa lui de ţap îi displăcea cel mai mult.

"Bărbaţilor nu le stă bine decât sau raşi şi cu mustăţi, sau cu barbă."

"Un smoc de păr în bărbie, parcă n ar avea mai mult", se gândi ea, fără să vadă pe faţa lui inteligenţa rece şi îndârjită care ducea toată greutatea unei naţiuni noi.

Nu, acum nu era fericită, deşi la început fusese radi­oasă de plăcerea de a fi în mijlocul unei mari mulţimi. Acum nu i ajungea să fie doar o spectatoare. Era la petre­cere, dar fără să participe la ea. Nimeni n o băga în seamă şi era singura femeie tânără nemăritată care să nu aibă cavaler. Şi toată viaţa îi plăcuse să fie în centrul atenţiei. Ce nedreptate! Avea şaptesprezece ani, şi picioarele ei băteau tactul pe duşumea în dorinţa de a sălta şi de a dansa. Avea şaptesprezece ani, bărbatul ei zăcea în cimitirul din Oakland, şi copilul ei era culcat în leagăn, acasă, la mătuşa Pittypat, şi toată lumea o credea mulţumită de soarta ei. Avea pieptul mai alb, şi mijlocul mai subţire, şi piciorul mai mic decât al tuturor tinerelor de aici, şi cu toate acestea ar fi fost mai bine să fie culcată lângă Charles sub o piatră purtând inscripţia: "Soţia iubitoare".

Nu mai era nici fată tânără ca să poată flirta şi dansa, şi nu era nici femeie măritată ca să poată şedea lângă celelalte femei măritate şi să le critice pe fetele tinere care dansau şi flirtau. Şi nu era nici destul de bătrână ca să fie văduvă. Văduvele trebuie să fie bătrâne... atât de bătrâne încât să nu mai dorească să danseze, să flirteze şi să fie admirate. Era nedrept să şadă aici demnă şi înţepată, văduvă model la şaptesprezece ani! Era nedrept să vor­bească încet şi să plece ochii în pământ când un bărbat mai simpatic venea la standul ei.

Fiecare fată din Atlanta avea câţiva curtezani. Chiar şi cele mai urâte se purtau ca nişte adevărate frumuseţi... şi ceea ce era mai dureros, ce rochii minunate aveau!

Şi ea şedea ca o cioară, cu rochia ei de tafta groasă cu mâneci lungi, încheiată până sus, fără cea mai mică garni­tură, fără nici o bijuterie, în afară de broşa de doliu din onix dată de Ellen, pe când fetele slabe şi urâte treceau la braţul unor bărbaţi frumoşi. Şi astea toate, numai fiindcă Charles Hamilton avusese pojar! Nici măcar n a murit ca un erou pe câmpul de luptă, ca să se poată mândri cu el.

Revoltată, îşi rezemă coatele pe tejghea şi se uită la mulţime. Degeaba îi spusese de atâtea ori Mammy că nu e frumos să ţi rezemi coatele, fiindcă se urâţesc şi se zbârcesc. Ce importanţă avea că se urâţesc? Probabil că n o să le mai arate niciodată. Se uita invidioasă la rochiile care treceau pe lângă ea, rochii de moar galben ca untul cu ghirlande de trandafiraşi, de satin roz cu optsprezece rânduri de volane, cu marginile de panglică neagră de catifea, rochii de tafta bleu deschis cu fusta largă şi plină de spuma cascadelor de dantelă, sâni dezvoltaţi, flori atrăgătoare. Maybelle Merriwether trecu spre standul vecin la braţul zuavului, îmbră­cată într o rochie de muselină verde deschis, atât de largă încât mijlocul părea că i se frânge. Era acoperită cu volane de dantelă crem de Chantilly, care fusese adusă de la Charleston de ultimul vapor, şi Maybelle o purta atât de mândră, de parcă ea, şi nu căpitanul Butler reuşise să forţeze blocada.

"Ce drăguţă aş fi eu dacă aş fi îmbrăcată în rochia asta", se gândi Scarlett cu inima plină de o aprigă invidie. "Mijlocul lui Maybelle e gros ca al unei vaci. Verdele e culoarea mea şi ar face ca ochii să mi... De ce poartă blondele culoarea asta? Tenul ei pare verde ca o brânză veche. Şi când mă gândesc că n am să mai port niciodată culoarea asta, nici când voi ieşi din anii de doliu. Nu, nici chiar dacă reuşesc să mă mai mărit o dată. Atunci va trebui să port rochii în culori şterse, cenuşiu, maro sau violet."

O clipă, Scarlett se gândi la toate nedreptăţile soartei. Ce scurt e timpul cât poţi să petreci, să te găteşti, să dansezi, să cochetezi! Numai câţiva ani, prea puţini! Şi pe urmă te măriţi, porţi rochii de culori închise, faci copii care îţi strică linia taliei, la baluri şezi prin colţuri cu alte doamne rezer­vate şi nu te mişti decât ca să dansezi cu bărbatul tău, sau cu nişte domni bătrâni care te calcă pe picioare. Dacă nu faci aşa, celelalte cucoane te vorbesc de rău, îţi pierzi reputaţia şi îţi faci de râs familia. Ce păcat să ţi petreci toată tinereţea învăţând cum să fii frumoasă şi cum să placi bărbaţilor, ca să nu foloseşti toate cunoştinţele acestea decât un an sau doi. Când îşi amintea cum o crescuseră Ellen şi Mammy, îşi zicea că o crescuseră foarte bine, fiindcă dăduse rezultate bune în fiecare împrejurare. Erau reguli fixe ce trebuiau urmate; dacă le urmai, erai sigură de succes.

Cu doamnele bătrâne trebuie să fii drăguţă şi naivă, să pari proastă, fiindcă doamnele bătrâne sunt deştepte şi pândesc fetele tinere cu ochi invidioşi ca de pisică, gata să se repeadă la ele dacă greşesc cât de puţin cu vorba sau cu privirea. Cu domnii bătrânî trebuie să fii îndrăzneaţă, vor­băreaţă, şi chiar puţin cochetă, dar nu prea mult, doar atât cât să măguleşti vanitatea bătrânilor caraghioşi. Atunci se simt întineriţi şi te ciupesc de obraz spunându ţi că eşti o ştrengărită. Şi, fireşte, trebuie să te înroşeşti în asemenea ocazii, căci altfel te ciupesc cu mai multă plăcere decât se cuvine şi spun fiilor lor că eşti uşuratică.

Cu fetele şi cu doamnele tinere trebuie să fii drăgăla­şă, să le săruţi de câte ori le vezi, chiar dacă le vezi de zece ori pe zi. Şi trebuie să le iei de talie şi să le dai voie să ţi facă şi ţie la fel, oricât de mult ţi ar displace. Trebuie să le admiri rochiile sau copiii, să le tachinezi în privinţa ado­ratorilor lor, să le lauzi soţii, să râzi prosteşte şi să negi că ai vreo calitate care să se poată compara cu ale lor. Şi, mai presus de toate, nu trebuie să spui ce crezi niciodată, după cum nici ele nu spun ce cred.

Pe bărbaţii celorlalte femei trebuie să i laşi în pace, chiar dacă sunt foştii tăi adoratori şi oricât ar fi de frumoşi. Dacă eşti prea drăguţă cu domnii de curând însuraţi, soţiile lor zic că eşti uşuratică, reputaţia ţi s a dus şi nu mai poţi pune mâna pe nici un adorator!

Dar cu tinerii necăsătoriţi... a, aici se schimbă lucruri­le! Poţi să râzi galeş uitându te la ei, şi când te întreabă de ce râzi, poţi să refuzi să explici, să râzi mai tare şi să i faci oricât de curioşi. Din ochi poţi să promiţi oricât de multe lucruri frumoase, care i fac pe bărbaţi să caute un prilej de a rămâne singuri cu tine. Şi când unul a reuşit să rămână cu tine şi vrea să te sărute, poţi să te prefaci că eşti foarte, foarte jignită, sau foarte, foarte supărată. Îl faci să ţi ceară scuze că a fost mojic şi îl ierţi atât de dulce, încât încearcă să te sărute a doua oară. Uneori, nu prea des, îl laşi chiar să te sărute. (Ellen şi Mammy nu i spuseseră lucrul acesta, dar ea văzuse că dă rezultate bune). Pe urmă lăcrimezi şi spui că nu ştii ce ţi s a întâmplat şi că niciodată el nu te va mai respecta. El trebuie să ţi şteargă lacrimile; apoi, de obicei, te cere de soţie, ca să ţi arate cât de mult te respectă. Şi atunci trebuie să... erau atât de multe lucruri de făcut când îţi făcea curte un bărbat neînsurat, şi ea le cunoştea pe toate atât de bine, cunoştea toate nuanţele privirilor galeşe cu coada ochiului, surâsul ascuns în evantai, legă­narea şoldurilor aşa ca fustele să se mişte ca un clopot, lacrimile, râsetele, linguşirile şi o dulce înţelegere. O, toate şiretlicurile care reuşeau cu toţi bărbaţii... afară de Ashley.

Nu, era păcat să înveţi atâtea şiretlicuri ca să le între­buinţezi aşa de puţin timp, şi pe urmă să renunţi la ele pentru totdeauna. Ce minunat ar fi să nu te măriţi nicio­dată, şi să continui să fii frumoasă, şi să porţi rochii de culoare verde deschis, şi să fii veşnic curtată de bărbaţi frumoşi. Dacă continui însă prea mult, ajungi fată bătrână ca India Wilkes, şi toată lumea zice: "săraca", cu un aer de milă prefăcută. Nu, în definitiv era mai bine să te măriţi şi să ţi păstrezi demnitatea, chiar dacă nu te mai amuzi.

Ce complicată e viaţa! De ce a fost idioată şi s a măritat cu Charles, ca să şi termine viaţa la şaisprezece ani?

Gândurile ei indignate şi disperate fură întrerupte, căci lumea începu să se mişte spre perete, doamnele strângându şi cu grijă crinolinele de teamă să nu se deranjeze printr un gest mai brusc şi să se vadă pantalonaşii mai mult decât se cuvenea. Scarlett se ridică în vârful picioarelor şi văzu cum căpitanul de miliţie se suie pe estrada muzicii. Dădu câteva comenzi, şi jumătate din companie se alinie.

Câteva clipe executară nişte mişcări rapide care făcură să li se acopere fruntea de năduşeală; lumea îi aclamă şi îi aplaudă.. Scarlett bătu şi ea din palme, ca toată lumea. După ce rupseră rândurile, miliţienii îşi făcură drum spre standurile unde se vindea limonadă şi punci. Scarlett se întoarse spre Melanie, socotind că e mai bine să se prefacă entuziasmată pentru cauză.

— Sunt frumoşi, nu i aşa? zise ea.

Melanie era foarte ocupată cu aşezatul lucrurilor împletite, pe tejghea.

— Mulţi dintre ei ar părea mai frumoşi în uniforme cenuşii, şi în Virginia, zise ea fără să se ostenească a vorbi încet.

Multe dintre mamele mândre ale celor din miliţie se aflau prin apropiere şi auziră această observaţie. Doamna Guinan se înroşi şi pe urmă se îngălbeni, fiindcă fiul ei Willie, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, făcea parte chiar din compania asta.

Scarlett încremeni auzind o tocmai pe Melly rostind astfel de cuvinte.

— Dar bine, Melly!

— Ştii că am dreptate, Scarlett. Nu mă gândesc la băieţandri şi la domnii mai bătrâni. Fac parte însă din miliţie şi mulţi care sunt perfect apţi pentru a mânui o puşcă, şi asta ar trebui de fapt să facă chiar acum.

— Dar... dar..., începu Scarlett care nu se gândise la lucrul acesta până acuma. Cineva trebuie să rămână acasă ca să... (Oare ce i spusese Willie Guinan ca să explice prezenţa lui la Atlanta?) Cineva trebuie să rămână aici ca să apere statul de o eventuală invazie.

— Nu e nici un pericol de invazie pentru moment, zise Melly rece, privind un grup de miliţieni. Şi cel mai bun mijloc de a ne apăra de invazie e să meargă în Virginia şi să i bată pe yankei acolo. Şi cât despre vorbele care se spun că miliţia rămâne aici să i împiedice pe negri să se răscoale, e cea mai mare prostie pe care am auzit o vreodată. De ce să se răscoale oamenii noştri? E numai un pretext pentru laşi... Sunt sigură că i am bate pe yankei într o lună, dacă miliţiile din toate statele s ar duce în Virginia. Asta s o ştii!

— Melly! strigă Scarlett, încremenită.

Ochii negri şi blânzi ai lui Melly scânteiau de mânie.

— Bărbatului meu nu i a fost teamă să plece, şi nici lui Charles, soţului tău. Mai bine să i văd morţi pe amândoi decât aici acasă... O, draga mea, iartă mă. Ce crudă am fost! Nu mi am dat seama!

O mângâie pe Scarlett pe braţ, rugând o s o ierte. Scarlett se uită la ea fix. Nu se gândea însă la Charles care murise. Se gândea la Ashley. Dacă ar muri? Se întoarse repede şi surâse mecanic doctorului Meade, care se apro­pia de standul lor.

— Ei, fetelor, zise el, e drăguţ din partea voastră că aţi venit. Ştiu ce sacrificiu aţi făcut venind astă seară. Dar totul e pentru cauză. Şi am să vă spun un secret. Am o surpriză cu care să mai câştig bani pentru spital, dar mi e teamă că unele cucoane au să se scandalizeze.

Se opri şi râse trăgându se de bărbuţa căruntă.

— O, ce e? Spune ne, te rog!

— M am răzgândit, e mai bine să ghiciţi. Voi, fetelor, trebuie să mă susţineţi dacă cei prea belicoşi or să ncerce să mă dea afară din oraş după asta. O să vedeţi. Niciodată nu s a mai făcut aşa ceva.

Plecă îngâmfat, îndreptându se spre un grup de doamne mai în vârstă, care şedeau într un colţ. Tocmai când cele două fete erau gata să înceapă să discute despre ce secret o fi vorba, doi domni bătrâni veniră spre stand spunând în gura mare că doreau zece metri de danteluţă. În definitiv, mai bine domni bătrâni decât deloc, se gândi Scarlett, măsurând danteluţa şi îngăduind, cu modestie, să fie ciupită de bărbie. Cei doi moşnegi plecară apoi spre standul de limonadă, şi alţii le luară locurile. Standul lor nu avea atâţia clienţi ca celelalte, unde răsuna râsul melodios al lui Maybelle Merriwether şi râsul mai strident al lui Fanny Elsing, sau răspunsurile spirituale ale fetelor Whiting, care înve­seleau lumea. Melly vindea lucruri inutile bărbaţilor, care nu aveau ce face cu ele, cu calmul şi seninătatea unei negustorese de meserie, iar Scarlett îşi modela purtarea după aceea a lui Melly.

Era o mare îngrămădeală în faţa tuturor celorlalte tejghele, unde fetele vorbeau, iar bărbaţii cumpărau. Pu­ţinii care veneau la standul lor vorbeau de timpul când fuseseră la universitate împreună cu Ashley, se extaziau asupra virtuţilor lui militare, sau vorbeau respectuos despre Charles şi despre marea pierdere pe care o repre­zenta moartea lui pentru Atlanta.

Atunci orchestra atacă muzica veselă a bucăţii "Johnny Booker, ajută l pe negru". Lui Scarlett îi veni să ţipe. Voia să danseze. Murea de dorinţă să danseze. Picio­rul ei bătea tactul, şi ochii ei verzi parcă scoteau scântei. În faţa ei, de cealaltă parte a sălii, un bărbat de curând sosit stătea în picioare lângă uşă. Tresări recunoscând o pe Scar­lett şi îpcepu să se uite cu atenţie la ochii ei migdalaţi şi la faţa ei îmbufnată şi indignată. Apoi surâse în sinea lui, înţelegând sensul privirii ei, pe care de altfel orice bărbat îl putea înţelege.

Era un bărbat înalt, mai înalt decât toţi ofiţerii din jurul lui, cu umerii laţi, mijlocul subţire şi picioare mici, încălţate în pantofi de lac. Haina sobră, de postav negru, cu o cămaşă fină cu jabou, pantalonii eleganţi, prinşi în elastic sub pantofi, contrastau ciudat cu aspectul lui fizic şi cu expresia feţei. Era îmbrăcat extrem de elegant şi hainele lui de dandy acopereau un corp de o forţă pericu­loasă, cu toată graţia lui leneşă. Părul era negru ca pana corbului şi mustaţa mică şi neagră, tunsă scurt, îi dădea un aer de străin, deosebit de al ofiţerilor de cavalerie, cu mustăţile lor lungi şi elegante. Părea, şi era de fapt, un om viguros care nu şi ascundea poftele. Avea un aer de sigu­ranţă, de insolenţă antipatică. Ochii lui îndrăzneţi aveau totuşi o lucire maliţioasă privind o pe Scarlett, până când aceasta, simţindu i privirea, se uită spre el.


Yüklə 5,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   100




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin