Pe aripile vântului

Mătuşa Pauline şi bărbatul ei, un bătrân mititel, for­malist şi distant, cu aerul absent al cuiva trăind într o epocă trecută, locuiau pe o plantaţie pe malul râului, un loc mai izolat şi decât Tara. Cel mai apropiat vecin era la douăzeci de mile de ei şi, ca să ajungi la el, călătoreai pe drumuri proaste, printr o junglă de chiparoşi şi stejari de mlaştină. Stejarii, cu perdelele de muşchi cenuşiu ce se legănau în bătaia vântului, o făceau pe Scarlett să se înfioare şi îi aminteau de poveştile irlandeze ale lui Gerald, în care stafiile se plimbau în ceţuri cenuşii, tremurătoare. N aveai ce face decât să împleteşti toată ziua, iar seara să l asculţi pe unchiul Carey citind din operele instructive ale domnului Bulwer Lytton.

Eulalie, ascunsă într o casă mare, înconjurată de o grădină cu ziduri înalte de pe strada Battery din Charles­ton, nu era mai amuzantă. Scarlett, deprinsă cu întinderile mari ale unor pământuri vălurite, se simţea ca într o închi­soare. Aici viaţa era mai mondenă decât la mătuşa Pauline; dar lui Scarlett nu i plăceau persoanele care veneau aici, din cauza aerelor pe care şi le dădeau, a tradiţiilor şi a importanţei pe care o atribuiau legăturilor de familie. Ştia bine că toţi o considerau rodul unei mezalianţe şi se minu­nau cum o Robillard putuse să se căsătorească cu un irlandez de curând venit în ţară. Scarlett simţea că, în spatele ei, mătuşa Eulalie parcă cerea scuze că o avea de nepoată. Lucrul acesta o înfuria fiindcă, asemenea tatălui ei, nu punea mare preţ pe familie. Era mândră de Gerald şi de tot ce făcuse el singur, neajutat de nimeni decât de inteligenţa lui vicleană de irlandez.

Şi cei din Charleston se mândreau atâta cu fortul Sumter! Doamne sfinte! Cum nu şi dădeau seama că dacă n ar fi făcut prostia de a trage primul foc care să declanşeze războiul, s ar fi găsit alţi proşti care s o facă? Obişnuită cu vorba iute a celor din Georgia de sus, vocile tărăgănate ale oamenilor din părţile acestea o enervau. Se gândea că nu mai poate suferi vorba lor tărăgănată şi afectată, care o făcea să ţipe de enervare. O irita aşa de mult, încât în timpul unei vizite începu să imite accentul irlandez al lui Gerald, spre disperarea mătuşii sale. Aşa că, plecă înapoi la Tara. Mai bine s o chinuiască amintirea lui Ashley, decât accentul din Charleston.

Ellen, ocupată zi şi noapte, căutând să dubleze produc­ţia Tarei ca să ajute Confederaţia, se sperie când fiica ei cea mare se întoarse acasă de la Charleston, slabă, palidă şi gata de harţă. Şi ea cunoscuse durerea, şi stătea noapte după noapte culcată lângă Gerald, care sforăia, gândindu se ce să facă pentru a îndulci suferinţa lui Scarlett. De mai multe ori domnişoara Pittypat Hamilton, mătuşa lui Char­les, îi scrisese rugând o s o lase pe Scarlett să vină la Atlanta ca să stea mai mult, şi acum Ellen se gândi serios la această soluţie.

Domnişoara Pittypat locuia singură cu Melanie, într o casă mare "fără nici un protector masculin", scria ea, "acum când scumpul nostru Charlie nu mai este. Fireşte, mai e şi fratele meu, Henry, dar nu stă cu noi. Dar poate că Scarlett ţi a vorbit de Henry. Delicateţea mă opreşte de a scrie mai mult despre el. Melly şi cu mine ne am simţi mult mai liniştite dacă Scarlett ar fi cu noi. Trei femei singure fac mai mult decât două. Şi poate că Scarlett şi ar putea alina puţin durerea, aşa cum face Melly, îngrijind pe bolnavii noştri tineri, aici la spitale. Şi, bineînţeles, Melly şi cu mine am dori foarte mult să vedem copilul..."

Iar fură umplute cuferele lui Scarlett cu hainele ei de doliu şi ea porni spre Atlanta, împreună cu Wade Hampton şi cu Prissy, doica lui, cu un car de sfaturi privitoare la purtarea ei, date de Ellen şi de Mammy, şi o sută de dolari, în bilete ale Confederaţiei, din partea lui Gerald. Nu prea voia să meargă la Atlanta. Pe mătuşa Pitty o considera ca pe cea mai proastă dintre bătrâne şi numai gândul de a trăi sub acelaşi acoperiş cu soţia lui Ashley îi repugna. Dar şi comitatul, cu amintirile lui, era nesuferit acuma, şi orice schimbare era binevenită.

PARTEA A DOUA

Capitolul VIII
În dimineaţa aceea de mai a anului 1862, pe când trenul o ducea spre nord, Scarlett se gândea că nu era cu putinţă ca Atlanta să fie un oraş atât de plictisitor ca Char­leston şi ca Savannah. Cu toată antipatia pe care o simţea pentru domnişoara Pittypat şi pentru Melanie, era curioa­să să vadă cum se schimbase oraşul de la ultima ei vizită, care avusese loc în iarna dinaintea războiului.

Atlanta o interesase întotdeauna mai mult ca oricare alt oraş fiindcă în copilărie Gerald îi spusese că ea şi Atlanta aveau exact aceeaşi vârstă. Devenind mai mare, descoperise că Gerald minţise puţin, aşa cum îi era obiceiul când voia să şi facă poveştile mai interesante; însă Atlanta era numai cu nouă ani mai mare ca Scarlett, şi astfel oraşul îi părea extraordinar de tânăr în comparaţie cu alte oraşe. Savannah şi Charleston aveau o vârstă respectabilă, primul fiind în al doilea secol de existenţă şi celălalt intrând în al treilea. Când era copil, aceste oraşe i se păreau a fi ca nişte bunici bătrâne, aşezate la soare şi făcându şi liniştite vânt cu evantaiele. Atlanta însă era din generaţia ei; avea toată cruzimea tinereţii, un oraş impulsiv şi impetuos ca şi ea.

Povestea pe care i o spusese Gerald se întemeia pe faptul că ea şi Atlanta fuseseră botezate în acelaşi an. În cei nouă ani înainte de naşterea lui Scarlett, oraşul se numise la început Terminus, apoi Marthasville, şi numai în anul în care se născuse Scarlett devenise Atlanta.

Când Gerald se instalase în nordul Georgiei, Atlanta nici nu exista, nu era nici măcar un sat, şi locul unde se afla acum oraşul era un pustiu. Dar în anul următor, în 1836, statul autorizase construirea unei căi ferate spre nord vest, prin teritoriul cedat recent de indienii cherokezi. Se ştia sigur că drumul de fier se va îndrepta spre Tennessee şi spre vest, iar punctul iniţial din Georgia rămăsese oare­cum nesigur, până când, un an mai târziu, un inginer înfipse un stâlp în lutul roşiatic, pentru a însemna extremitatea sudică a liniei ferate; astfel se născu Atlanta, numită la început Terminus.

Pe atunci nu erau căi ferate în nordul Georgiei şi foarte puţine în alte părţi. Însă în timpul anilor dinainte de căsătoria lui Gerald cu Ellen, mica aşezare aflată la două­zeci şi cinci de mile de Tara se transformă încet în târg, şi drumul de fier înaintă spre nord. Pe urmă începu adevă­rata eră a construcţiei căilor ferate. Din vechiul oraş Au­gusta, o a doua cale ferată se întise spre vest străbătând statul, ca să se unească cu noua cale ferată spre Tennessee. Din vechiul oraş Savannah porni un al treilea drum de fier, întâi spre Macon, chiar în inima Georgiei, şi pe urmă spre nord, făcând legătura cu celelalte două căi ferate, pentru a da portului Savannah un drum prin care să ajungă în vest. De la acelaşi nod, noul oraş Atlanta, se construi o a patra cale ferată spre sud vest, spre Montgomery şi Mobile.

Născut dintr o cale ferată, Atlanta se dezvoltă odată cu căile ferate. Aflată la încrucişarea celor patru linii, At­lanta era legată de vest, de sud, de coastă şi, prin Augusta, de nord şi de est. Devenise punct de încrucişare între nord şi sud, între est şi vest, şi fosta aşezare se trezi la viaţă.

În puţin mai mult decât cei şaptesprezece ani câţi avea Scarlett, Atlanta, dintr un par înfipt în pământ, ajunsese un orăşel prosper de zece mii de oameni, centrul atenţiei întregului stat. Oraşele mai vechi, mai liniştite se uitau la acest nou oraş harnic ca o găină care a clocit un pui de raţă. Prin ce se deosebea oraşul acesta de celelalte oraşe din Georgia? De ce se dezvolta aşa de repede? În fond, n avea nici o calitate specială, în afară de căile ferate şi o mână de oameni care ştiau ce voiau.

Oamenii care întemeiaseră oraşul numit rând pe rând Terminus, Marthasville şi Atlanta ştiau foarte bine ce vo­iau. Erau oameni energici, neobosiţi, veniţi din părţile mai vechi ale Georgiei şi din statele mai depărtate, atraşi de oraşul acesta care se întindea împrejurul nodului de cale ferată. Veniseră cu mult entuziasm. Ridicaseră magazine împrejurul gării, acolo unde se încrucişau cele cinci dru­muri roşii şi noroioase. Construiseră apoi case frumoase pe străzile Whitehall şi Washington, de a lungul părţii mai ridicate de teren, pe care generaţii întregi de indieni încăl­ţaţi cu mocasini bătuseră o potecă ce se numea Făgaşul Piersicului. Erau mândri de oraşul lor, mândri de dezvol­tarea lui, mândri de ei înşişi, care contribuiseră la această dezvoltare. Oraşele cele vechi puteau spune orice voiau despre Atlanta. Atlantei nu i păsa.

Lui Scarlett îi plăcuse întotdeauna acest oraş, tocmai pentru motivele pentru care Savannah, Augusta şi Macon îl condamnau. Ca şi ea, era un amestec de ceea ce era nou şi ceea ce era vechi în Georgia, în care elementul vechi venea adeseori în conflict cu elementul nou, viguros şi încăpăţânat şi era adeseori alungat pe planul al doilea. De altfel, pentru Scarlett oraşul care se născuse – sau cel puţin fusese botezat – în acelaşi an cu ea prezenta un interes pasionant.

Toată noaptea plouase şi bătuse vântul, dar când Scar­lett ajunse la Atlanta, un soare fierbinte încerca să usuce străzile întortocheate; care erau ca nişte râuri de noroi roşiatic. În locul deschis din faţa gării, pământul moale fusese ca arat şi răsturnat de neîntrerupta circulaţie care l transformase într o băltoacă de noroi. Ici colo se vedeau vehicule înnămolite până la butucul roţilor. Un nesfârşit şir de furgoane militare şi de ambulanţe descărcau sau încărcau provizii şi răniţi din trenuri; noroiul se îngroşase şi îmbulzeala crescuse; vehiculele porneau cu greu; oamenii înjurau, catârii împroşcau cu noroi.

Scarlett se opri pe treapta cea mai de jos a vagonului. Era minunat de frumoasă în hainele de doliu, palidă sub vălul de crep care i atârna fluturând până aproape de călcâie. Şovăi, nevoind să şi murdărească pantofii şi poalele rochiei, şi căută cu privirea dacă nu se afla şi domnişoara Pittypat în învălmăşeala de furgoane, trăsuri şi şarete. Dar persoana ei grăsuţă cu obraji trandafirii nu se vedea nicăieri. Tocmai când Scarlett, puţin îngrijorată, era să şi reîn ceapă cercetările, un negru bătrân şi uscăţiv cu favoriţi cărunţi şi cu un aer plin de autoritate şi de demnitate se apropie de ea, trecând prin noroi cu pălăria în mână.

— Domnişoa'a Sca'lett? Eu sunt Pete', vizitiu' domnişoa'ei Pitty. Nu călcaţi în no'oiu' ăsta, îi porunci el sever, tocmai când Scarlett îşi apucase fustele ca să coboare. Sunteţi ca domnişoa'a Pitty, ca'e îşi udă picioa'ele la fel ca un copil. Vă duc eu în b'aţe!

O ridică uşor pe Scarlett, deşi părea bătrân şi plăpând, şi zărind o pe Prissy pe platforma vagonului, cu copilul în braţe, se opri şi zise:

— Copila aia e dădaca dumneavoast'ă? Domnişoa'a Sca'lett, e p'ea tână'ă să îng'ijească de singu'ul copil al lu' domnu' Cha'les. A'anjăm noi însă asta mai tâ'ziu. Hai, fată, vino după mine şi nu ca'e cumva să scapi copilul.

Scarlett se lăsă dusă în braţe la trăsură şi nu răspunse nimic criticilor adresate ei şi lui Prissy de unchiul Peter. Trecând prin noroi, urmată de Prissy, îmbufnată, Scarlett îşi aduse aminte ce i povestise Charles despre unchiul Peter.

"A făcut toată campania Mexicului cu tata şi l a în­grijit când a fost rănit – de fapt i a scăpat viaţa. Se poate spune că unchiul Peter ne a crescut, pe Melanie şi pe mine, fiindcă eram mici când au murit tata şi mama. Cam în timpul acela mătuşa Pitty s a certat cu fratele ei, unchiul Henry, şi atunci a venit să locuiască la noi şi să ne îngri­jească. E cea mai neputincioasă fiinţă din lume – e ca un copil mare şi unchiul Peter o tratează ca pe un copil. Mătuşa Pitty n ar fi în stare să ia nici o hotărâre, chiar dacă ar fi să şi scape viaţa, aşa că unchiul Peter le ia pentru ea. El a fost cel care a hotărât ca, la vârsta de cincisprezece ani, să capăt mai mulţi bani de buzunar şi a insistat să fiu trimis la Harvard ca să mi iau licenţa, atunci când unchiul Henry voia să mi continui studiile la universitate. El a hotărât când Melly să şi pieptene părul în sus şi când să meargă la petreceri. Îi spune mătuşii Pitty când e prea frig sau prea umed ca să meargă în vizite şi când să şi pună un şal pe umeri... E cel mai deştept negru din câţi am văzut şi toto­dată şi cel mai devotat. Singurul cusur e că s a făcut stăpân pe noi trei, trup şi suflet, şi o ştie şi el."

Peter se sui pe capră, luă biciul, şi cuvintele lui Char­les se dovediră adevărate.

— Domnişoa'a Pitty e foa'te necăjită că n a venit la ga'ă. Se temea c o să vă supă'aţi, da' i am spus ei şi domnişoa'ei Melly că au să se st'opească cu no'oi şi că o să vă explic eu. Domnişoa'ă Sca'lett, a' fi mai bine să luaţi copilul. Neg'esa aia mică a'e să l scape jos.

Scarlett se uită la Prissy şi oftă. Prissy nu era deloc dădaca ideală. Recenta ei înaintare îi zăpăcise mintea. Dintr o negresă mică, cu fuste scurte şi cu moaţe în păr, ajunsese dădacă cu rochie lungă de stambă şi turban alb, scrobit. O transformare care o zăpăcise. N ar fi ajuns aşa de tânără la o situaţie atât de înaltă, dacă nevoile războiului şi pretenţiile intendenţei n ar fi oprit o pe Ellen să se despartă de Mammy sau de Dilcey, chiar de Rosa sau de Teena. Prissy nu se depărtase niciodată mai mult de o milă de Tara sau de Doisprezece Stejari, aşa încât călătoria cu trenul, plus ridicarea ei la rangul de dădacă, fusese prea mult pentru creierul închis în ţeasta ei mică şi neagră. Călătoria de douăzeci de mile de la Jonesboro la Atlanta o emoţionase în aşa hal, încât tot drumul Scarlett se văzu silită să ţină ea copilul. Acum, atâtea clădiri şi atâta lume o îmbătară pe Prissy complet. Se răsucea într o parte şi într alta, arăta cu degetul, sărea în sus şi scutura aşa de tare copilul, încât acesta începu să scâncească.

Scarlett regreta că Mammy nu putea să l legene în braţele ei grase. Mammy doar punea mâna pe un copil, şi acesta tăcea. Dar Mammy era la Tara şi Scarlett nu putea face nimic. Degeaba l ar lua ea pe micul Wade. Ţipa tot aşa de tare în braţele ei ca şi în ale lui Prissy. S ar fi agăţat şi de panglicile bonetei ei şi i ar fi mototolit rochia. Se prefăcu deci că n auzise propunerea unchiului Peter.

"Poate că într o zi am să învăţ şi eu să îngrijesc copii", se gândi ea enervată, pe când trăsura o zdruncina, ieşind cu greu din mocirla din faţa gării. "Niciodată însă n are să mi placă să mă joc cu ei."

Faţa lui Wade se înroşise de atâtea ţipete, şi Scarlett zise furioasă:

— Dă i suseta pe care o ai în buzunar, Prissy. Dă i orice, numai să tacă. Ştiu că i e foame, dar acum n am ce să i fac.

Prissy scoase suseta pe care i o dăduse Mammy de dimineaţă, şi ţipetele copilului încetară. Acum, când liniş­tea se restabilise şi când vedea atâtea lucruri noi, Scarlett începu să şi recapete buna dispoziţie. Când, în sfârşit, un­chiul Peter reuşi să scoată trăsura din băltoacele pline de noroi şi ajunseră pe Strada Piersicului, simţi un interes pe care nu l simţise de luni de zile. Cum se mai dezvoltase oraşul! Nu trecuse decât un an de când fusese pe aici, şi totuşi parcă nu i se părea cu putinţă ca micul oraş Atlanta pe care l cunoştea să se fi schimbat atâta.

În ultimul an fusese atât de absorbită de propriile ei dureri, atât de plictisită de tot ce se spunea despre război, încât nu ştia că, din clipa când începuseră luptele, Atlanta se transformase. Aceleaşi căi ferate care, în timp de pace, făcuseră din oraşul acesta ridicat la încrucişarea lor un centru comercial, erau acum de o importanţă strategică de prim rang. Departe de zona de luptă, oraşul şi căile ferate formau legătura dintre cele două armate ale Confederaţiei, armata din Virginia şi armata din Tennessee şi vest. Şi Atlanta mai unea şi cele două armate cu Sudul mai înde­părtat, de unde se aprovizionau. Acum, răspunzând nevo­ilor războiului, Atlanta devenise un centru industrial, o bază de spitale şi unul din principalele antrepozite pentru strângerea alimentelor şi a materialelor necesare armatelor în campanie.

Scarlett căută cu ochii micul orăşel pe care l cunoştea atât de bine, dar nu l mai văzu. Oraşul pe care l vedea acum era ca un copil mic care se transformase peste noapte într un uriaş harnic şi plin de viaţă.

Atlanta bâzâia ca un stup de albine. Oraşul era mândru de importanţa pe care o avea pentru Confederaţie şi, zi şi noapte, nu mai înceta activitatea care transforma o regiune agricolă într una industrială. Înainte de război se găseau foarte puţine fabrici de bumbac sau de lână, arsenale şi ateliere de construcţii mecanice la sud de Maryland, şi sudiştii erau mândri de lucrul acesta. Sudul producea băr­baţi de stat şi soldaţi, plantatori şi medici, avocaţi şi poeţi, dar bineînţeles nu ingineri sau mecanici. Să îmbrăţişeze yankeii profesiuni atât de ordinare, dacă voiau! Acum însă porturile Confederaţiei erau blocate de canonierele yankee. Doar foarte puţine mărfuri reuşeau să se strecoare din Europa din cauza blocadei, şi Sudul încerca din răsputeri să şi fabrice propriile materiale de război. Nordul putea cere lumii întregi materiale şi soldaţi, şi mii de irlandezi şi de nemţi se înrolau în armata Uniunii, atraşi de soldele oferite de Nord. Sudul nu se bizuia decât pe sine însuşi.

În Atlanta erau fabrici care produceau prea încet material de război – încet, fiindcă Sudul avea doar puţine maşini după care să poată lua model şi aproape fiecare roată şi fiecare angrenaj se făcea după planuri expediate din Anglia şi ajunse aici înfruntând blocada. Se vedeau chipuri străine pe străzile Atlantei şi cetăţeni care, acum un an, ar fi ciulit urechile auzind doar accentul din vest, nu dădeau nici o atenţie limbilor străine vorbite de euro­penii care, în ciuda blocadei, veniseră să construiască ma­şini şi să fabrice muniţii pentru Confederaţie. Erau oameni dibaci, fără de care cu greu ar fi putut Confederaţia pro­duce pistoale, puşti, tunuri şi praf de puşcă.

Puteai aproape să auzi bătând pulsul oraşului, care muncea zi şi noapte pentru a expedia armament şi mate­riale spre cele două fronturi. Mereu soseau şi plecau tre­nuri. Funinginea deasă de la fabricile de curând clădite cădea pe casele albe. Noaptea, furnalele dogoreau şi cio­canele loveau mult timp după ce orăşenii se culcaseră. Acolo unde cu un an în urmă fuseseră locuri virane erau acuma fabrici ce produceau hamuri, şei şi ghete; arsenale pentru puşti şi tunuri, laminoare şi topitorii pentru şine de fier, şi furgoane pentru a înlocui pe cele distruse de yankei, şi tot felul de fabrici producând pinteni, zăbale, catarămi, corturi, nasturi, pistoale şi săbii. Dar topitoriilor începuse să le lipsească fierul, fiindcă prin blocadă nu trecea decât o cantitate minimă, şi minele din Alabama lucrau prea puţin din cauză că minerii erau pe front. La Atlanta nu se mai vedeau acum garduri de fier, chioşcuri de fier; porţi de fier sau chiar statui de fier pe peluzele grădinilor; toate ajun­seseră în cuptoarele fabricilor.

Aici, pe Strada Piersicului şi pe străzile vecine, se aflau sediile diferitelor servicii militare; toate roiau de bărbaţi în uniforme, de infanterişti, de ofiţeri din corpul de semnalizări, din cel de transmisiuni, transporturi şi co­mandamentul pieţii. La marginea oraşului se afla depoul de remontă, cu ţarcuri îngrădite pline de cai şi catâri, şi pe străzile laterale erau spitalele. Din câte spunea unchiul Peter, Scarlett înţelese că Atlanta era un oraş plin cu răniţi, fiindcă avea spitale generale, spitale pentru boli contagi­oase şi nenumărate spitale pentru convalescenţi. Şi în fiecare zi, trenurile aduceau alţi bolnavi şi răniţi.

Orăşelul dispăruse, iar oraşul care se dezvolta era animat de o neobosită energie şi de o nepotolită activitate. Scarlett, care abia plecase din liniştea şi viaţa potolită de la ţară, era înmărmurită de atâta forfoteală, dar îi plăcea. Oraşul avea o atmosferă de înfrigurare care o înviora. I se părea că pulsul oraşului bătea în acelaşi ritm cu inima ei.

Înaintând încet prin făgaşele pline de noroi ale străzii principale, se uita cu interes la toate clădirile şi chipurile noi. Trotuarele erau înţesate de bărbaţi în uniforme purtând însemnele tuturor gradelor şi ale tuturor armelor. Strada îngustă era plină de vehicule: trăsuri, şarete, ambu­lanţe, furgoane militare acoperite, ai căror conducători nepricepuţi înjurau în timp ce catârii înaintau cu greu printre făgaşuri. Curieri îmbrăcaţi în cenuşiu duceau în galop ordine şi telegrame de la un sediu la altul. Conva­lescenţi treceau şchiopătând, sprijiniţi în cârje, însoţiţi de obicei de câte o doamnă binevoitoare. De pe terenul de instrucţie, unde recruţii erau transformaţi în soldaţi, se auzeau trompete, tobe şi comenzi. Cu gâtul strâns de emo­ţie, Scarlett văzu pentru prima dată uniforme yankee, când unchiul Peter îi arătă cu vârful biciului un detaşament de soldaţi în uniforme albastre, pe care un grup de soldaţi confederaţi, cu baioneta la armă, îl ducea la gară să ia trenul spre un lagăr de prizonieri.

"O", se gândi Scarlett, simţind pentru prima oară de la ziua picnicului o adevărată plăcere, "are să mi placă să stau la Atlanta. E un oraş plin de viaţă!"

Era chiar mai plin de viaţă decât îşi dădea seama Scarlett, fiindcă se deschiseseră o mulţime de baruri noi. Oraşul roia de femeile uşoare ce urmau armata, şi borde­lurile erau pline de târfe, spre marea consternare a lumii bisericoase. Toate hotelurile, toate pensiunile şi toate case­le particulare erau ticsite de rude ce veniseră să fie aproape de răniţii internaţi în spitalele din Atlanta. Se dădeau petreceri şi baluri; se organizau bazaruri în fiecare săptămână; mulţi militari se căsătoreau în grabă înainte de a pleca pe front. Mirii erau în concediu şi arborau uniforme strălucitoare, cenuşiu cu auriu, miresele purtau rochii ele­gante importate în ciuda blocadei. Perechile treceau pe sub săbiile încrucişate ale camarazilor ce asistau la cununie; se bea şampanie, importată şi ea cu toată blocada, şi pe urmă venea despărţirea udată de lacrimi. În fiecare noapte, pe străzile întunecoase mărginite de pomi răsunau paşii dan­satorilor, iar în saloane se cânta la pian, vocile sopranelor amestecându se cu ale militarilor în melodii fermecătoare şi pune de melancolie ca "Goarna sună" şi "Scrisoarea ta a sosit, dar prea târziu". Aceste balade triste făceau să plângă ochi frumoşi care nu cunoscuseră până acum lacri­mile vărsate pentru suferinţe reale.

În timp ce trăsura înainta pe stradă, prin noroiul lipicios, Scarlett îi punea lui Peter nenumărate întrebări, la care acesta răspundea arătând ici şi colo cu biciul, mândru de cunoştinţele lui.

— Acolo e a'senalul. Da, acolo se ţin tunu'ile. Nu, domnişoa'ă, alea nu sunt p'ăvălii, sunt bi'ou'ile blocadei. Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett, nu ştiţi ce sunt? Sunt bi'ou'i unde şed st'ăinii ca'e cumpă'ă de la noi bumbac şi l t'imit la Cha'leston şi la Wilmington şi ne aduc p'af de puşcă. Nu, domnişoa'ă, nu ştiu ce fel de st'ăini sunt. Dom­nişoa'a Pitty zice că sunt ingleji, da' nimeni nu p'icepe ce zic. Da, e mult fum, şi funinginea asta st'ică pe'delele de mătase ale domnişoa'ei Pitty. Vine de la topito'ie şi de la fab'ici. Şi ce gălăgie fac noaptea! Nimeni nu poate să doa'mă. Nu, domnişoa'ă, nu pot să op'esc ca să vă uitaţi. Am făgăduit domnişoa'ei Pitty să vă aduc acasă imediat... Domnişoa'ă Sca'lett, răspundeţi la salut... V au salutat domnişoa'a Me'iwehe' şi domnişoa'a Elsing.

Scarlett îşi amintea vag de două doamne cu aceste nume care veniseră de la Atlanta la Tara ca să asiste la nunta ei; ştia că sunt cele mai bune prietene ale domnişoarei Pittypat. Salută deci, întorcându se repede în direcţia pe care i o arătase unchiul Peter. Cele două doamne şedeau într o trăsură oprită în faţa unei prăvălii cu stofe. Negus­torul şi doi vânzători ieşiseră pe trotuar cu braţele pline de baloturi de pânzeturi, pe care le arătau. Doamna Merriwether era o doamnă înaltă şi grasă, aşa de strânsă în corset încât bustul îi ieşea înainte ca prora unui vapor. Părul ei cărunt era completat de un breton de păr fals, care se ondula mândru în bucle şatene, nepăsător că nu se armo­niza cu restul părului. Avea o faţă rotundă şi roşie care exprima totodată bunătate, şiretenie şi obişnuinţa de a porunci. Doamna Elsing era o femeie mai tânără şi mai gingaşă; odinioară fusese o adevărată frumuseţe şi îi mai rămăsese încă o oarecare strălucire puţin veştejită şi o expresie distinsă şi impunătoare.