Pe aripile vântului

Dar Sherman îi luă din nou pe confederaţi din flanc, forţă râul mai sus de poziţiile lor, şi trupele cenuşii, exte­nuate, trebuiră să treacă în grabă apele gălbui, spre a se aşeza încă o dată între năvălitori şi Atlanta. Se grăbiră să sape adăposturi la nordul oraşului în valea prin care cur­gea Gârla Piersicului. Atlanta, cuprinsă de panică, era dis­perată.

Luptă şi retragere! Luptă şi retragere! La fiecare re­tragere yankeii se apropiau tot mai mult de oraş. Gârla Piersicului nu era decât la cinci mile. Unde i era capul, generalului?

Strigătele de: "Daţi ne un om care să reziste şi să se bată!" fură ascultate la Richmond. Richmond ul ştia că Atlanta pierdută însemna războiul pierdut şi, după ce armata trecu râul Chattahoochee, generalului Johnston i se luă comanda. Generalul Hood, unul din subalternii săi, preluă comanda, şi Atlanta răsuflă uşurată. Hood, vlăjga­nul ăsta din Kentucky, cu barba n vânt şi cu ochii de jăratic, nu se va retrage! Avea o reputaţie de buldog. Îi va izgoni pe yankei dincolo de râu, da, îi va sili să l treacă îndărăt şi va recuceri tot terenul pierdut, milă cu milă, până la Dalton. Dar armata striga: "Redaţi ni l pe bătrânul Joe!" căci soldaţii fuseseră cu bătrânul Joe tot timpul de la Dalton încoa­ce şi, spre deosebire de civili, ştiau ce greutăţi avuseseră de înfruntat.

Sherman nu aşteptă pe Hood să pornească ofensiva. O zi după schimbarea comandantului, generalul yankeu se repezi asupra orăşelului Decatur, la şase mile de Atlan­ta, îl cuceri şi tăie astfel calea ferată. Era linia care lega Atlanta de Augusta, de Charleston, de Wilmington şi de Virginia. Sherman dăduse confederaţilor o lovitură care avea să i paralizeze. Venise timpul acţiunii. Atlanta cerea cu glas tare să se facă ceva!

Atunci, într o înăbuşitoare după amiază de iulie, do­rinţa Atlantei fu satisfăcută. Generalul Hood nu se mulţu­mi să reziste şi să se bată. Scoţându şi oamenii afară din tranşee, îi azvârli împotriva liniilor albastre, împotriva soldaţilor lui Sherman de două ori mai numeroşi, şi dădu un asalt furios pe malul drept al Gârlei Piersicului.

Speriaţi, rugându se Cerului ca Hood să izbutească să respingă pe yankei, locuitorii Atlantei ascultară cum bu­buie tunul şi cum pârâie miile de puşti; făceau atâta zgomot încât, cu toate cele cinci mile, ai fi crezut că lupta se dă în oraş. Se auzea trăsnetul bateriilor, se vedea fumul ridicându se peste vârful arborilor ca nişte nori, dar ceasuri întregi nimeni nu ştiu ce întorsătură lua bătălia.

Către sfârşitul după amiezii sosiră primele ştiri. Erau nesigure, contradictorii, alarmante, căci veneau de la oa­meni răniţi în primele ceasuri ale bătăliei. Singuri sau în grupuri, cei mai puţin răniţi susţinându i pe cei ce şchio­pătau sau se clătinau, răniţii începură să intre în oraş. În curând începură să curgă fără încetare. Se trudeau din greu să ajungă la spitale, cu faţa neagră de pulbere, acoperiţi de praf şi de sudoare, cu sângele închegându li se pe rănile nebadajate, cu muştele roind în jur.

Casa mătuşii Pitty fu una dintre primele la care ajun­seră răniţii intraţi în oraş pe la nord. Unul câte unul se poticneau în faţa porţii şi se întindeau pe gazonul verde gemând:

— Apă!

În tot timpul acestei înăbuşitoare după amiezi, mătu­şa Pitty şi întreaga casă, albi şi negri, stătură în plin soare dând de băut şi pansând răni, până ce bandajele se isprăviră şi nu se mai găsiră în casă nici cearceafuri, nici şervete de rupt. Mătuşa Pitty uită cu totul că leşina întotdeauna la vederea sângelui şi nu încetă să lucreze decât în clipa când picioruşele ei, încălţate în pantofi prea strâmţi, se umflară refuzând s o mai susţină. Melanie însăşi, a cărei sarcină era foarte înaintată, uită de pudoarea ei naturală şi, cu faţa tot atât de trasă ca şi a răniţilor, munci cu înfrigurare alături de Prissy, de bucătăreasă şi de Scarlett. Când puterile o părăsiră şi şi pierdu cunoştinţa, nu se mai găsi alt loc unde să fie culcată decât masa din bucătărie, căci toate paturile, toate scaunele, toate canapelele casei erau ocupate de ră­niţi.

Uitat în mijlocul agitaţiei, micul Wade, ghemuit după balustrada verandei, sughiţa sugându şi degetul şi, cu ochii măriţi de spaimă, privea spre peluză, cum se uită un iepure speriat prin gratiile cuştii sale. Scarlett îl zări şi i strigă răstit:

— Wade Hampton, du te de te joacă în curtea din dos!

Dar copilul, speriat, fascinat de spectacolul care i se oferea, n o ascultă.

Peluza era plină de oameni culcaţi pe jos, prea epui­zaţi spre a merge mai departe, prea slăbiţi de rănile lor spre a face o mişcare. Pe aceştia, unchiul Peter îi ducea la spital cu trăsura, trasă de bătrânul cal rupt de oboseală şi plin de spumă din pricina drumului făcut de atâtea ori. Doamna Meade şi doamna Merriwether trimiseră şi ele trăsurile, care treceau cu arcurile îndoite sub greutatea răniţilor.

Mai târziu, odată cu amurgul ce se lăsa, ambulanţele şi furgoanele intendenţei reveniră de pe câmpul de luptă şi coborâră strada cu zgomot de tunet. Apoi apărură căruţe de ţară, care cu boi şi chiar trăsuri particulare rechiziţiona­te de corpul medical. Săltând din piatră n piatră pe şoseaua desfundată, pline de răniţi şi muribunzi, lăsând să se scurgă sângele în praful roşu, toate aceste vehicule trecură prin faţa casei mătuşii Pitty. La vederea femeilor cu găleţi cu apă şi căni, vehiculele opreau şi îndată răsunau strigăte şi murmure:

— Apă! Apă!

Scarlett susţinea capete care atârnau fără vlagă, dând de băut oamenilor cu buzele arse, vărsa găleţi de apă pe trupuri acoperite de răni şi chinuite de febră, ca bieţii oameni să se bucure de o clipă de uşurare a suferinţelor lor. Se ridica pe vârful picioarelor şi dădea de băut vizitiilor de la ambulanţe, întrebând pe fiecare cu inima strânsă:

— Ce noutăţi?

De la fiecare obţinea acelaşi răspuns:

— Nu se ştie încă nimic, doamnă. E încă prea devreme.

Noaptea veni, înăbuşitoare. Nu se simţea nici cea mai mică adiere de vânt şi făcliile de brad, ţinute de negri, îngreuiau şi mai mult atmosfera. Praful se lipea de nările lui Scarlett şi îi usca buzele. Rochia ei de stambă de culoa­rea levănţicăi, atât de curată şi de scrobită dimineaţa, era plină de sânge, de murdărie şi de sudoare. Asta voise să spună Ashley când scrisese că războiul n avea nimic glori­os, că nu era decât murdărie şi suferinţă.

Oboseala adăuga scenei o notă de ireal, de coşmar. Nu, nu se putea să fie adevărat... sau atunci, dacă era adevărat, lumea înnebunise. Căci altfel, de ce sta ea aici, în mijlocul paşnicei grădini a mătuşii Pitty, în plină noapte, la lumina tremurătoare a torţelor, spre a da de băut unor bărbaţi care mureau? Printre răniţi erau mulţi dintre foştii ei adoratori, care încercau să zâmbească văzând o. Printre bărbaţii pe care căruţele îi hurducăiau de a lungul şoselei negre şi prăfuite, erau atâţia pe care i cunoştea. Printre bărbaţii care mureau sub privirile ei, cu faţa însângerată, năpădită de ţânţari şi de muşte, erau atâţia cu care dansase şi glumise, făcuse muzică sau cântase romanţe, atâţia pe care i tachinase, îi îmbărbătase, ori pe care i iubise... puţin.

Îl descoperi pe Carey Ashburn sub o grămadă de răniţi într o căruţă trasă de boi. Avea un glonte în cap şi abia mai respira. Fiindcă Scarlett nu l putu mişca de unde zăcea fără a deranja alţi şase răniţi, îl lăsă să plece la spital. Mai târziu află că murise înainte de a fi examinat de doctor şi că fusese îngropat undeva, nimeni nu ştia exact unde. În luna aceea fuseseră îngropaţi atâţia oameni la cimitirul din Oakland în gropi săpate la repezeală! Melanie fu adânc îndurerată aflând că nimeni nu tăiase măcar o şuviţă din părul lui Carey, spre a o trimite mamei sale, în Alabama. Noaptea caldă trecea încet şi, din cauza oboselii, Scar­lett şi Pitty nu şi mai simţeau spatele şi genunchii, dar cele două femei nu încetau să întrebe pe fiecare nou venit:

— Ce mai e nou? Ce mai e nou?

Şi, pe măsură ce lungile ceasuri se scurgeau, primeau răspunsuri care le înspăimântau tot mai tare.

— Ne retragem... A trebuit să ne retragem... Sunt mult mai mulţi ca noi... Yankeii i au încercuit pe cavaleriştii lui Wheeler lângă Decatur... Trebuie să mergem în ajutorul lor... Ai noştri vor fi în curând în oraş...

Scarlett şi Pitty se ghemuiau una lângă alta.

— Oare... oare vin yankeii?

— Da, vin, dar nu vor trece mai departe, doamnă... Nu vă speriaţi, nu vor putea lua Atlanta... Nu, doamnă, sunt mile întregi de tranşee în jurul oraşului... L am auzit eu însumi pe bătrânul Joe spunând: Pot să rezist o veşnicie în Atlanta. Dar vedeţi, nu l mai avem pe bătrânul Joe, acum... Taci, dobitocule! Vrei să bagi spaima n femei?... Yankeii nu vor lua niciodată oraşul, doamnă. Dar de ce nu plecaţi la Macon sau într un loc mai sigur? N aveţi rude pe aco lo?... Desigur, yankeii nu vor lua Atlanta, dar când vor încerca, n o să fie prea plăcut pentru femei... Vor cădea ghiulele cu duiumul!

A doua zi, sub o ploaie caldă, într o atmosferă înăbu­şitoare, armata învinsă îşi făcu intrarea în Atlanta. Oame­nii erau sleiţi de puteri din cauza foamei, a oboselii şi a şaptezeci şi şase de zile de luptă şi de retragere. Caii scheletici păreau nişte sperietori. Tunurile şi camioanele erau trase cu te miri ce, bucăţi de sfoară sau fâşii de curele.

Dar nu era o mulţime nedisciplinată, în derută. Purtându şi cu mândrie zdrenţele, cu steagurile sfâşiate, ude de ploaie, oamenii defilau în ordine. Bătrânul Joe îi învăţase să se retragă, bătrânul Joe care făcuse din retragere un act strategic tot atât de important ca o înaintare.

Mărşăluind în pas cadenţat, bărboşi, zdrenţăroşi, sol­daţii coborau Strada Piersicului în sunetele marşului "Maryland! Maryland!" – şi toată lumea ieşi să i aclame. Învingători ori învinşi, aceşti soldaţi erau ai lor.

Miliţienii care părăsiseră oraşul de curând în unifor­me nou nouţe abia se deosebeau de trupele regulate, atât erau de murdari şi de neîngrijiţi. În ochii lor strălucea o flacără nouă. Sterseseră dintr o dată trei ani de chiul în care încercaseră să explice de ce nu sunt pe front, iar mulţi dintre ei schimbaseră o viaţă uşoară cu o moarte glorioasă. De acum înainte erau veterani, veterani fără state de serviciu prea lungi, dar totuşi veterani care se purtaseră onorabil. Căutau cunoscuţi prin mulţime şi se uitau la ei, mândri, sfidători. Acum aveau dreptul să ridice capul.

Tineri şi bătrâni, membrii gărzilor locale defilară şi ei. Bătrânii cu bărbi încărunţite abia puteau să şi ridice picioa­rele, iar tinerii aveau chipuri obosite de copii care au avut de înfruntat greutăţi prea mari pentru vârsta lor. Scarlett îi zări pe Phil Meade şi l recunoscu cu greu, atât de negru îi era obrazul din cauza pulberii şi a murdăriei şi atât era de tras la faţă de oboseală. Fără pălărie, sub ploaie, cu capul trecut printr o gaură făcută în mijlocul unei muşamale vechi, unchiul Henry înainta trăgându şi piciorul. Cu pi­cioarele goale învelite în bucăţi de plapumă, bătrânul domn Merrywether era cocoţat pe un afet de tun. Însă, cu toate sforţările sale, Scarlett nu reuşi să l descopere pe John Wilkes.

Cât despre veteranii lui Johnston, aceştia călcau cu acelaşi aer degajat cu care păşeau de trei ani, surâzând fetelor frumoase şi azvârlind cuvinte de batjocură bărbaţi­lor în civil. Mergeau să ocupe tranşeele săpate în jurul oraşului. Nu i mai aşteptau tranşee săpate în grabă, ci lucrări solide, cu parapete până la înălţimea pieptului, întărite cu saci de nisip şi terminate cu ţăruşi de lemn. Ca nişte răni roşii, încoronate de moviliţe roşii, tranşeele în­conjurau oraşul, milă după milă, aşteptându i pe bărbaţii care aveau să le ocupe.

Mulţimea aclama trupele ca şi cum ar fi fost victorioa­se. Frica se cuibărise în fiecare suflet, dar acum când ştiau despre ce e vorba, acum răul cel mai rău se întâmplase şi acum că războiul era la porţile lor, oamenii se schimbaseră. Nu mai era vorba de panică, de nebunie colectivă. Oricare ar fi fost sentimentul fiecăruia, nimeni nu se trăda. Toată lumea voia să pară veselă, chiar dacă se silea s o facă. Fiecare căuta să se arate curajos şi plin de încredere în armată. Toată lumea repeta ceea ce spusese bătrânul Joe înainte de a i se lua comanda: "Pot să rezist o veşnicie în Atlanta."

Acum, când şi Hood trebuise să se retragă, mulţi doreau, după pilda soldaţilor, să le fie redat bătrânul Joe, dar evitau să şi spună părerea şi şi făceau curaj repetând cuvintele bătrânului Joe: "Pot să rezist o veşnicie în Atlan­ta."

Tactica prudentă a generalului Johnston nu era în firea lui Hood. El îi atacă pe yankei la răsărit, îi atacă la apus. Asemeni unui luptător căutând de unde să şi apuce adversarul, Sherman încercuise oraşul, dar Hood nu voia să aştepte în spatele tranşeelor atacul yankeilor. Făcu mai multe ieşiri îndrăzneţe şi se repezi asupra lor năpraznic. În decurs de cânteva zile se dădură lupte la Atlanta şi la Ezra Church, atât de însemnate încât, alături de ele, lupta de la Gârla Piersicului păru o simplă hărţuială.

Cu toate acestea, yankeii îşi accentuară presiunea. Suferiseră pierderi grele, dar puteau să şi o permită. Şi, fără încetare, bateriile lor trăgeau asupra Atlantei, omorând oameni acasă la ei, dărâmând case, săpând pe străzi gropi uriaşe. Oamenii se adăposteau în beciuri, în găuri, în tunele. Atlanta era asediată.

La unsprezece zile după ce preluase comanda, gene­ralul Hood pierduse aproape tot atâţia oameni câţi pierdu­se Johnston în şaptezeci şi patru de zile de lupte şi retrageri, iar Atlanta era încercuită din trei părţi.

Calea ferată de la Atlanta la Tennessee era acum în mâinile lui Sherman, de la un capăt la altul. Armata sa ocupase linia spre răsărit şi tăiase linia care mergea spre sud vest, la Alabama. Singură linia spre sud, înspre Macon şi Savannah, era încă liberă. Oraşul era plin de soldaţi, ticsit de răniţi şi de refugiaţi, aşa că această singură cale era insuficientă pentru trebuinţele oraşului asediat. Totuşi, atâta vreme cât putea menţine această linie, Atlanta rezista.

Scarlett fu înspăimântată când îşi dădu seama de im­portanţa acestei linii ferate şi când înţelese cu câtă îndârjire va lupta Sherman ca s o cucerească. Iar Hood ca s o apere. Căci era linia care trecea prin tot comitatul, spre Jonesboro. Şi Tara nu era decât la cinci mile de Jonesboro. Tara părea o oază de pace în comparaţie cu iadul de la Atlanta, dar Tara nu era decât la cinci mile de Jonesboro!

În ziua bătăliei pentru Atlanta, Scarlett şi cu încă câteva doamne, apărate de soare cu ajutorul minusculelor lor umbreluţe, se instalară pe acoperişurile drepte ale prăvăliilor şi urmăriră peripeţiile luptei. Dar când obuzele începură să cadă pentru prima oară în stradă, coborâră repede în beci şi, în aceeaşi seară, începu exodul femeilor, al copiilor şi al bătrânilor. Toţi o porniră spre Macon. Printre cei ce luară trenul în acea noapte, mulţi se retrăseseră odată cu Johnston de la Dalton, şi erau acum la al cincilea sau al şaselea lor refugiu. Erau mai puţin încărcaţi decât când sosiseră la Atlanta. Cei mai mulţi n aveau decât un geamantan, şi ceva de ale gurii într un şervet. Ici colo, servitori speriaţi strângeau la piept argintărie, cuţite, fur­culiţe sau un portret de familie, salvate la primul refugiu.

Doamna Merriwether şi doamna Elsing refuzară să plece. Era nevoie de ele la spital şi, de altfel – declarară ele cu mândrie – n aveau teamă şi nici un yankeu nu le va putea da afară de la ele de acasă. Cu toate acestea Maybelle cu copilaşul şi cu Fanny Elsing plecară la Macon. Pentru prima oară doamna Meade nu cedă în faţa soţului ei şi refuză categoric să l asculte când acesta îi porunci să plece cu trenul Spre un loc mai sigur. Pretinse că doctorul nu se putea lipsi de ea şi că voia să stea acolo, lângă Phil, în cazul când...

Dar doamna Whiting plecă şi, împreună cu ea, multe doamne dintre cunoştinţele lui Scarlett. După ce fusese una dintre primele care condamnase politica de retragere a bătrânului Joe, mătuşa Pitty fu una dintre primele care şi făcu bagajul. Pretindea că nervii ei delicaţi nu puteau suporta zgomotul. Se temea că va leşina la auzul unei explozii şi că nu va apuca să coboare în pivniţă. Nu, nu i era teamă, spunea ea, încercând în zadar să ia o expresie marţială, fără să reuşească însă. Va pleca la Macon, la verişoara ei, bătrâna doamnă Burr, şi fetele trebuiau să vină cu ea.

Scarlett nu voia să meargă la Macon. Cu tot bombar­damentul, prefera să rămână la Atlanta decât să se refugi­eze la Macon, căci n o putea suferi pe bătrâna doamnă Burr. Acum câţiva ani aceasta o făcuse "uşuratică", după ce o surprinsese sărutându se cu fiul ei Willie, la o recepţie acasă la Wilkes i.

— Nu, spuse ea mătuşii Pitty, voi merge acasă la Tara, iar Melly poate să meargă cu dumneata la Macon.

La care Melanie începu să plângă, speriată, disperată. Când mătuşa Pitty se repezi la doctorul Meade, Melanie luă mâinile lui Scarlett într ale ei şi i spuse pe un ton rugător:

— Scarlett dragă, nu pleca la Tara, nu mă lăsa singură! M aş simţi atât de nenorocită fără tine... Oh, Scarlett, dacă nu eşti aici la naşterea copilului meu, voi muri. Da... da, ştiu bine, o am pe mătuşa Pitty, şi ea e foarte drăguţă. Dar, ce vrei, ea n a avut copii, şi câteodată mă enervează în aşa hal încât îmi vine să ţip. Nu mă părăsi, scumpa mea. Ai fost o adevărată soră pentru mine. Şi apoi, adăugă ea cu un zâmbet slab, i ai promis lui Ashley să ai grijă de mine. Mi a spus că ţi o va cere.

Buimăcită, Scarlett se uita la cumnata ei. Cum de putea Melly s o iubească atât de mult, când ea însăşi îşi ascundea cu atâta greutate antipatia pe care o simţea pen­tru ea? Cum putea Melly să fie atât de toantă, încât să nu ghicească secretul iubirii ei pentru Ashley? În cursul aces­tor luni chinuitoare, când pândea ştiri de la Ashley, se trădase de sute de ori. Dar Melanie nu vedea nimic, Melanie nu vedea decât ceea ce era bun la cei pe care i iubea... Da, făgăduise lui Ashley să vegheze asupra Melaniei. "Oh, Ashley! Ashley! Probabil că ai murit, ai murit de luni de zile. Şi acum sunt silită să mi ţin făgăduiala."

— Bine, spuse ea răstit, i am făgăduit să veghez asupra ta şi nu revin asupra a ceea ce am promis. Dar nu voi merge la Macon, la scorpia de mătuşă Burr. I aş scoate ochii după câteva minute. Mă duc acasă, la Tara. Poţi să mă însoţeşti. Mama va fi fericită să te aibă lângă ea.

— Oh, ce plăcere mi ar face! Mama ta e atât de drăguţă! Dar ştii bine că ar fi o lovitură de moarte pentru mătuşa Pitty dacă n ar fi lângă mine când voi naşte, şi ea nu vrea să meargă la Tara. E prea aproape de câmpul de luptă, şi mătuşa ţine să fie în siguranţă.

Doctorul Meade sosi suflând din greu. Mătuşa Pitty îi păruse atât de speriată, că se aştepta s o găsească pe Mela­nie cel puţin născând. Aşa că, în faţa realităţii, indignarea lui fu mare şi nu se sfii s o arate. În sfârşit, c\nd află cauza întregului bucluc, rezolvă problema cu argumente la care nu se putea răspunde nimic.

— Chestiunea de a merge la Macon nici nu se pune pentru dumneata, domnişoară Melly. Dacă te mişti, nu răspund de nimic. Trenurile sunt arhipline. Nu se ştie niciodată când pleacă şi, dacă vreodată au nevoie urgentă să transporte răniţi, trupe sau material, nu ezită să dea jos călătorii în mijlocul pădurilor. În situaţia dumitale...

— Dar dacă merg la Tara cu Scarlett?

— Îţi interzic să te mişti de aici. Spre a merge la Tara, trebuie să iei tot trenul de Macon, deci condiţiile sunt aceleaşi. De altfel, nimeni nu ştie precis unde sunt yankeii, dar sunt pretutindeni. Trenul vostru ar putea fi foarte bine capturat. În sfârşit, chiar dacă aţi ajunge la Jonesboro, aţi avea încă de făcut cinci mile pe un drum prost ca să ajungeţi la Tara. Nu e o călătorie pentru o femeie într o situaţie atât de delicată. Şi apoi, de când bătrânul doctor Fontaine a plecat la armată, nu mai există nici un medic în comitat.

— Dar există moaşe.

— Am spus medic, răspunse doctorul brusc, aţintindu şi maşinal privirea pe trupul plăpând al Melaniei. Nu vreau să te mişti de aici. Sper că nu ţii să naşti în tren sau într o şaretă?

Această sinceritate, firească la un medic, le reduse la tăcere.

— Trebuie să rămâi aici, unde te pot supraveghea, şi să stai în pat. Ai să mi faci plăcerea să nu ţi mai petreci vremea coborând şi urcând scările. Nu, n ai voie să cobori în pivniţă nici chiar dacă ghiulelele ar intra pe fereastră. La urma urmei, riscul nu i atât de mare aici. Peste puţin îi vom respinge pe yankei... Aşa că, domnişoară Pitty, ai să pleci la Macon şi ai să le laşi pe tinerele doamne aici.

— Fără o persoană mai în vârstă? exclamă bătrâna domnişoară îngrozită.

— Sunt femei măritate, făcu doctorul plictisit, şi doam­na Meade stă la două case de aici. În orice caz, dată fiind starea lui Melly, nu se vor amuza primind vizite masculi­ne. Suntem în timp de război, domnişoară Pitty. Nu ne mai putem gândi la ce o să zică lumea. Trebuie să ne gândim la Melly, înainte de toate.

Părăsi camera cu pas nervos şi o aşteptă pe Scarlett pe verandă.

— Am să ţi vorbesc deschis, domnişoară Scarlett, înce­pu el trăgându se de barba sură. Îmi pare că ai bun simţ, deci fă mi plăcerea să nu roşeşti. Nici nu vreau să aud de vreo plecare a lui Melly. Mă îndoiesc că ar fi în stare să suporte călătoria. Va avea de trecut printr o încercare grea... chiar dacă s ar găsi în cele mai bune circumstanţe. După cum ştii, are şoldurile foarte înguste. Vom fi poate obligaţi să i scoatem copilul cu forcepsul, de aceea nu vreau pentru nimic în lume să ajungă pe mâinile vreunei moaşe negrese. Femei ca ea n ar trebui să aibă niciodată copii, dar... În orice caz, fă i bagajele domnişoarei Pitty şi expediaz o la Macon. Îi e atât de frică, încât va impresiona pe Melly şi asta nu i poate face nici un bine. Şi acum, domnişoară – şi i aruncă lui Scarlett o privire pătrunzătoa­re – nu vreau să aud nici de întoarcerea dumitale acasă. Vei sta lângă Melly până la naşterea copilului. Nu ţi e teamă, nu i aşa?

— Oh, nu! minţi cu curaj Scarlett.

— Eşti o fată curajoasă. Doamna Meade e aici să te însoţească la nevoie şi ţi voi trimite pe bătrâna noastră Betsy ca să gătească, dacă domnişoara Pitty vrea să şi ia servitorii. Naşterea nu va mai întârzia mult. Copilul trebu­ie să se nască în cinci săptămâni, dar nu se poate spune nimic când e vorba de primul copil... şi cu bombardamen­tul ăsta copilul poate să vină de pe o zi pe alta.

Aşadar, mătuşa Pitty plecă la Macon potopită de lacrimi, luând cu ea pe unchiul Peter şi pe bucătăreasă. Într un elan de patriotism pe care l regretă de îndată şi care i pricinui un alt potop de lacrimi, dărui spitalului trăsura şi calul. Scarlett şi Melanie rămaseră singure cu Wade şi cu Prissy, într o casă mult mai liniştită, cu tot bombardamentul neîncetat.

Capitolul XIX

În aceste prime zile de asediu, când yankeii se izbeau peste tot de întăriturile oraşului, Scarlett era atât de speri­ată de explozia obuzelor, încât nu putea decât să se ghemuiască de frică şi să şi astupe urechile cu mâinile, aşteptându se dintr o clipă în alta să fie proiectată în veş­nicie. Când auzea şuieratul care vestea sosirea proiectile­lor, se repezea în camera Melaniei, se arunca alături de ea pe pat şi, amândouă, strânse una într alta, îşi înfundau capul în pernă strigând: "Oh, Oh!" Prissy şi Wade coborau fuga în pivniţa plină de pânze de păianjeni şi se ghemuiau în întuneric. Prissy urla din răsputeri, iar Wade plângea şi sughiţa.

Înăbuşită de perna de puf, în timp ce moartea trecea peste capul ei, Scarlett blestema în sinea ei pe Melanie pentru că, din pricina ei, nu se putea ascunde în pivniţă. Dar doctorul interzise Melaniei să coboare şi Scarlett era obligată să stea lângă ea.

La spaima de a fi prefăcută în bucăţi, se adăuga aceea de a vedea născându se pe neaşteptate copilul Melaniei. Ori de câte ori îi venea în minte această idee, se simţea inundată de o sudoare rece. Ce o să facă dacă îi va veni chef să se nască noaptea? Ştia că ar prefera s o lase pe Melanie să moară decât să iasă în stradă să caute pe docto­rul Meade, sub obuzele care cădeau ca o ploaie de primă­vară. Şi mai ştia că Prissy putea fi snopită în bătaie, şi tot nu ar ieşi din casă. Ce o să facă în clipa când vor începe durerile?