Pe aripile vântului



Yüklə 5,47 Mb.
səhifə45/100
tarix30.10.2017
ölçüsü5,47 Mb.
#21778
1   ...   41   42   43   44   45   46   47   48   ...   100

Copilul se repezi la Scarlett ca un animal speriat şi, prinzându i fusta largă, îşi ascunse faţa. Prin faldurile rochiei, Scarlett îi simţi mânuţele căutându i picioarele. Începu să coboare scara. Fiecare pas îi era însă îngreuiat de Wade, care se agăţa de ea:

— Lasă mă, Wade! îi spuse ea furioasă. Lasă mă şi umblă singur!

Dar copilul nu făcea decât să se agaţe şi mai strâns.

Ajunsă la parter, i se păru că toată această parte a casei îi adresa o mută rugăminte. Mobilele la care ţinea atâta păreau că i murmură:

"Adio! Adio!" Un suspin i se urcă în gât. Uşa camerei în care Ellen petrecuse atâtea ceasuri lucrând era deschisă, şi Scarlett putea să zărească un colţ al biroului ei. Mai era şi sufrageria, cu scaunele în dezordine şi cu farfuriile încă pline. Pe jos erau aşternute covoraşe pe care Ellen le ţesuse şi le vopsise ea însăşi. Pe perete era agăţat portretul bunicii Robillard, cu decolteul ei frumos, cu părul pieptănat în sus, cu nasul ascuţit, ca şi când artistul ar fi vrut să dea pentru totdeauna chipului ei un aer ironic şi distins. Tot ce se lega de primele amintiri ale lui Scarlett, tot ce avea rădăcini atât de adânci în ea părea să i spună: " Adio! Adio, Scarlett O'Hara!"

Yankeii vor arde toate astea... tot!

Era ultima imagine a căminului ei, ultima în afară de aceea pe care o va vedea când, ascunsă în pădure sau în baltă, va privi hornurile înalte pline de fum şi acoperişul prăbuşindu se în mijlocul incendiului.

" Nu pot să te părăsesc", gândi ea, şi dinţii îi clănţăniră de frică. "Nu pot să te părăsesc. Tata nu te ar fi părăsit. A spus yankeilor să l ardă împreună cu tine. Vei arde odată cu mine, căci nici eu nu pot să te părăsesc. Eşti tot ce mi a mai rămas!"

Această hotărâre îi goni în parte temerile şi nu mai simţi decât un frig puternic în coşul pieptului, ca şi când toate speranţele şi toate temerile ei ar fi îngheţat deodată. Atunci, în timp ce stătea nemişcată, auzi venind de pe alee zgomot de cai şi clinchet de bidoane şi de săbii în teacă. O voce aspră comandă: "Descălecaţi!"

Scarlett se aplecă iute spre copilul strâns lângă ea şi, cu o voce sigură, dar straniu de dulce, îi zise:

— Dă mi drumul, Wade, micuţul meu. Coboară repe­de scările, traversează curtea şi du te spre baltă. Vei găsi pe Mammy şi pe mătuşa Melly. Du te repede, drăguţul meu, şi nu ţi fie frică!

Surprins de schimbarea din tonul mamei sale, copilul înălţă capul şi Scarlett fu înspăimântată de expresia ochilor lui, care te făcea să te gândeşti la un iepure zbătându se în laţ. "Oh, Sfântă Fecioară!" se rugă Scarlett. "Fă să nu l apuce convulsiile! Nu... nu în faţa yankeilor. Nu trebuie să ştie că ne e teamă!" Şi cum copilul se ghemuia şi mai tare în ea, vorbi dinstinct:

— Fii un adevărat bărbat, Wade! Nu i decât o bandă de yankei blestemaţi!

Şi coborî treptele ca să iasă în întâmpinarea lor.

Sherman mărşăluia de a curmezişul Georgiei, de la Atlanta spre mare. Lăsa în spate ruinele fumegânde ale oraşului, căruia îi dăduse foc atunci când îl părăseau tru­pele albastre. În faţă avea trei sute de mile de teritoriu virtualmente neapărat, cu excepţia câtorva miliţieni, a bă trânilor şi a tinerilor din garda locală.

Acest stat bogat şi roditor era plin de plantaţii care adăposteau femei şi copii, oameni foarte bătrâni şi negri. Pe o lăţime de optzeci de mile, yankeii prădau şi incendiau. Sute de case erau pradă flăcărilor, sute de locuinţe răsunau de zgomotul paşilor lor. Însă pentru Scarlett, care se uita cum soldaţii în tunici albastre năvăleau în hol, nu era vorba de o chestiune care privea întreaga ţară. Nu, era o chesti­une strict personală, era vorba de răufăcători care urmă­reau distrugerea ei şi alor săi.

Stătea acolo la picioarele scării, cu copilul în braţe, cu Wade ghemuit lângă ea care şi înfundase capul în fuste, în timp ce yankeii se răspândeau prin casă, o înghionteau ca să urce, trăgeau mobilele pe verandă, străpungeau scau­nele cu lovituri de cuţit sau de baionetă ca să vadă dacă n au fost ascunse obiecte de preţ. Sus, desfăceau saltelele şi pernele, încât scara se umplea de fulgi care se aşezau încet pe capul lui Scarlett. O ură neputincioasă îi înăbuşea ultimele temeri, dar nu putea face altceva decât să i pri­vească pe yankei jefuind, furând şi distrugând.

Sergentul care comanda detaşamentul era un omuleţ cu picioarele strâmbe, cu barba cenuşie şi cu un obraz deformat de tutunul pe care l mesteca.

Se apropie primul de Scarlett şi, scuipând pe jos şi pe rochia tinerei femei, zise:

— Dă mi ce ai în mână, cucoană.

Scarlett uitase de fleacurile de bijuterii pe care voise să le ascundă şi, cu un surâs dispreţuitor care – nădăjduia ea – avea aceeaşi expresie ca a bunicii Robillard, le azvârli pe jos şi se veseli aproape văzând înghesuiala lacomă care urmă.

— Va trebui să te deranjez şi pentru inel şi cercei.

Scarlett puse pruncul sub braţ şi, în timp ce copilaşul, cu capul în jos, devenea stacojiu şi urla, scoase cerceii cu rubine pe care Gerald îi dăruise lui Ellen la nuntă. Apoi scoase din deget solitarul de safir care fusese inelul de logodnă dat de Charles.

— Nu le azvârli pe jos. Dă mi le mie, spuse sergentul întinzând mâinile. Golanii ăştia au luat destul! Mai ai şi altceva?

Şi ochii se aţintiră asupra corsajului ei.

O clipă crezu că o să leşine. Simţea deja mâinile lui brutale vârându i se în sân sau urcând spre jartieră.

— Asta i tot, dar îmi închipui că aveţi obiceiul să vă dezbrăcaţi victimele.

— Oh, te cred pe cuvânt! zise sergentul bine dispus.

Apoi scuipă din nou pe jos şi îi întoarse spatele. Cu mâna aşezată pe scutec, în locul unde ascunsese portofelul, Scarlett luă iarăşi copilul în braţe şi încercă să l liniştească, tot mulţumind lui Dumnezeu că Melanie avea un copil şi că acest copil avea un scutec.

Sus auzea tropăitul greoi al cizmelor, scârţâitul mobi­lelor târâte pe parchet, zgomotul vaselor şi al oglinzilor sparte, înjurăturile soldaţilor când nu găseau nimic preţios. Din curte se auzeau ţipete: "Tăiaţi le gâtul! Nu le lăsaţi să fugă!" şi cotcodăcitul înnebunit al găinilor, întovărăşit de măcăitul altor orătănii. Un guiţat deznădăjduit, întrerupt brusc de un foc de revolver, îi îngheţă oasele şi Scarlett înţelese că scroafa fusese omorâtă. Blestemata de Prissy! Fugise şi o lăsase în ţarc! Măcar purceii de ar fi în siguran­ţă! Măcar ai ei de ar fi ajuns cu bine la baltă! Dar nu avea cum să afle.

Stătea în hol, calmă, în timp ce soldaţii, ocărând şi înjurând, mişunau peste tot. Micul Wade, îngrozit, nu dădea drumul fustei. Îl simţea tremurând, din cap până n picioare, dar n avea puterea să i spună ceva ca să l liniş­tească. N avea puterea să spună nici yankeilor un singur cuvânt, fie spre a i ruga, fie spre a protesta, fie spre a şi exprima supărarea. Îi rămăsese numai puterea de a mul­ţumi lui Dumnezeu că o mai ţineau picioarele, că gâtul îi mai îngăduia să şi ţină capul drept. Dar când văzu o ceată de bărboşi coborând greoi scara sub povara lucrurilor furate şi recunoscu sabia lui Charles, scoase un ţipăt pu­ternic.

Sabia aceasta era a lui Wade. Aparţinuse tatălui şi bunicului lui, şi Scarlett i o dăruise băieţaşului la ultima lui aniversare. Fusese o întreagă ceremonie, Melanie plânsese de mândrie şi durere, îl sărutase pe Wade şi i spusese că trebuie să crească mare ca să devină soldat ca tatăl şi bunicul lui. Wade era foarte mândru de sabie şi se urca adesea pe măsuţa deasupra căreia era atârnată, ca s o mângâie. Scarlett ar fi îndurat să vadă propriile ei lucruri luate de mâinile acestea străine atât de detestate", dar nu... nu mândria băieţaşului ei!

Wade, auzind strigătul mamei sale, trase cu ochiul din ascunzătoare şi, cu un sughiţ de plâns, îşi regăsi limba şi curajul.

— E a mea!

— Nu puteţi să luaţi asta! zise Scarlett, întinzând la rândul ei mâna.

— Nu pot, hai? răspunse micul soldat care ţinea sabia şi izbucni într un râs obraznic: Ba am s o iau! E sabia unui rebel!

— Nu... nu i adevărat! E o sabie din războiul mexican. N o puteţi lua. E a băieţaşului meu. Era sabia tatălui lui. O, domnule căpitan, exclamă ea întorcându se către ser­gent, vă rog, spuneţi i să mi o dea înapoi!

Încântat de avansare, sergentul se apropie câţiva paşi.

— Dă să văd sabia, Bob, zise el.

Soldatul i o dădu cu părere de rău:

— Are un mâner de aur masiv, spuse el.

Sergentul învârti sabia în mâini şi aşeză mânerul în lumină, ca să poată citi inscripţia gravată. "Colonelului William R. Hamilton", descifră el. "Din partea ofiţerilor săi, pentru bravură. Buena Vista. 1847."

— Ehei, cucoană, exclamă el, şi eu am fost la Buena Vista.

— Da? vorbi Scarlett rece.

— Şi încă cum! Au fost ceva lupte atunci. N am văzut în războiul ăsta lupte ca în celălalt. Zici că sabia e a buni­cului băieţaşului?

— Da.


— Ei bine, s o păstreze, zise sergentul, care era destul de încântat de bijuteriile şi fleacurile din basmaua sa.

— Dar are un mâner de aur masiv, stărui micul soldat.

— O să i o lăsăm ca să şi aducă aminte de noi, zise sergentul râzând.

Scarlett luă sabia, fără să i mulţumească măcar. De ce ar mulţumi hoţilor ăştia, fiindcă i lăsau ce i aparţinea? Strânse sabia la piept, în timp ce cavaleristul discuta şi se certa cu sergentul său.

— Dumnezeule, am să le dau atunci eu ceva scârboşilor ăştia de rebeli ca să mă ţie minte! sfârşi prin a striga soldatul, după ce sergentul se nfierbântase şi l trimisese la dracu.

Omuleţul fugi spre fundul casei şi Scarlett se simţi în largul ei. Yankeii nu pomeniseră de foc. Poate... poate... Oamenii care coborau de la etaj şi cei ce ieşeau din celelalte camere de la parter se regrupau unul câte unul în hol.

— Aţi găsit ceva? întrebă sergentul.

— Un porc, găini şi raţe.

— Puţin porumb, ceva ignami şi fasole. Vrăjitoarea aia pe care am văzut o călare a dat probabil alarma.

— Atunci, plecăm?

— Nu e mare lucru pe aici, don' sergent. Bine că am găsit bijuterii. S o ştergem înainte ca întreg comitatul să afle că venim.

— Aţi scotocit sub afumătoare? De obicei acolo îşi îngroapă ei lucrurile.

— Nu mai e afumătoare.

— Ai căutat prin bordeiele negrilor?

— Nu era decât bumbac. I am dat foc.

O clipă Scarlett îşi aminti de lungile zile dogoritoare de trudă pe ogoarele de bumbac, şi simţi din nou groaznica durere în spate, usturimea de pe umeri. Toate degeaba. Nu mai era bumbac.

— De fapt, n aveţi mare lucru, cucoană.

— Armata voastră a trecut pe aici, răspunse Scarlett scurt.

— Cam aşa e. Am mai venit prin părţile astea în sep­tembrie, spuse unul din oameni învârtind un obiect între degete. Uitasem.

Scarlett recunoscu degetarul de aur al lui Ellen. De câte ori nu i surprinsese strălucirea când Ellen broda sau cosea! Vederea degetarului îi aminti, cu o săgetare de durere, de mâna fină a aceleia care purtase acest degetar, aflat acum în palma murdară şi bătătorită a unui străin. Şi va ajunge undeva în Nord să împodobească degetul vreunei femei yankee, care va fi mândră să arate un obiect furat. Degetarul lui Ellen!

Scarlett plecă repede capul, pentru ca duşmanii să n o vadă plângând şi lacrimile îi căzură una câte una pe capul copilaşului. Printre lacrimi văzu că oamenii se îndreptau spre uşă. Îl auzi pe sergent dând ordine cu o voce aspră şi puternică. Plecau, şi Tara era salvată, dar abia mai putea să se bucure, atât de dureroasă era amintirea lui Ellen.

Zăngănitul săbiilor, tropotul cailor nu i aduseră decât o slabă mulţumire şi, prinsă de o bruscă slăbiciune, cu nervii zdrobiţi, rămase nemişcată în timp ce yankeii cobo­rau aleea încărcaţi de pradă, de pături, haine şi tablouri, şi luând în sacii lor găinile, raţele şi scroafa.

Atunci, un miros înecăcios ajunse până la ea. Prea sleită ca să şi mai bată capul din pricina bumbacului care ardea, se întoarse şi, prin ferestrele deschise ale sufrageri­ei, văzu valuri de fum ieşind din bordeiele negrilor. Aşa se prăpădea bumbacul şi, odată cu el, se risipeau în vânt banii pentru plătit impozitele şi o parte din banii care i ar fi ajutat pe cei din Tara să treacă iarna. Nu era nimic de făcut decât să stai şi să te uiţi. Scarlett mai văzuse arzând bumbac şi ştia cât de greu era să l stingi, chiar când aveai mulţi oameni la îndemână. Slavă Domnului, bordeiele erau departe de casă! Slavă Domnului, vântul nu sufla în ziua aceea, aşa să nu puteau să cadă scântei pe acoperişul Tarei.

Deodată Scarlett se întoarse, înţepeni ca un câine la pândă şi ochii ei îngroziţi se aţintiră la marginea holului, în fundul galeriei acoperite care ducea spre bucătărie. De acolo venea un nor de fum!

Aşeză repede copilul jos, într un colţ, îl puse pe Wade lângă perete, desprinzându şi fusta, apoi se repezi spre bucătăria plină de fum. Dar, tuşind şi plângând, fu silită să bată în retragere. Ridică o poală a rochiei la nas şi reveni la atac.

Odaia, luminată numai de un geam îngust, era întu­necoasă şi atât de plină de fum, încât Scarlett nu văzu nimic; putea să audă însă şuierând flăcările. Cu mâna streaşină la ochi, sfârşi prin a zări limbile de foc care se pelingeau pe jos apropiindu se de pereţi. Cineva răspândise în toată odaia lemnele care ardeau în sobă, şi podeaua de brad, uscată ca iasca, sorbea flăcările, se îmbiba de ele ca şi când ar fi fost apă.

Scarlett se întoarse, năvăli în sufragerie şi luă un covoraş, nu fără a răsturna două scaune.

"N am să ajung niciodată să sting focul... niciodată! O, Doamne Dumnezeule, de aş avea pe cineva ca să mă ajute! Tara e pierdută... pierdută. O, Doamne Dumnezeu­le! Stârpitura aia a făcut o! Mă ameninţase că mi va lăsa ceva de care să mi aduc aminte. Trebuia să i fi dat sabia!"

În hol trecu prin faţa fiului ei care zăcea lângă perete, cu sabia la piept. Avea ochii închişi şi pe chip o expresie împăcată, de pace cerească.

"Dumnezeule, a murit! L au speriat atât încât a mu­rit!" gândi Scarlett în culmea deznădejdii. Dar îşi urmă drumul şi se repezi spre găleata cu apă de băut, care era întotdeuna lăsată pe galerie, lângă uşa bucătăriei.

Muie covoraşul în căldare şi, umplându şi bine plămânii cu aer, se repezi din nou în odaia plină de fum, închizând uşa după ea. Timp de o veşnicie se repezi în dreapta şi în stânga şi, tuşind şi înecându se, nu înceta să dea lovituri cu covoraşul în limbile de foc care i scăpau. În două rânduri fusta ei lungă luă foc şi fu silită să se lovească cu putere ca s o stingă. Îşi pierdu spelcile, părul îi căzu desfăcut pe spate şi simţi mirosul scârbos de păr pârlit. Flăcările îi scăpau întruna, ajungeau la pereţi, se nvârteau, ridicau capul ca şerpii. Epuizată, Scarlett îşi dădea seama de deşertăciunea sforţărilor ei.

Atunci uşa se deschise, curentul înteţi flăcările, o mână o împinse brutal şi, în mijlocul norilor de fum, Scar­lett, pe jumătate orbită, o zări pe Melanie izbind flăcările şi fluturând un obiect întunecat şi greu. O văzu clătinându se, o auzi tuşind, îi zări într o străfulgerare chipul palid şi trupul micuţ încordat, în timp ce învârtea într o parte şi într alta preşul cu care se înarmase.

Timp de o altă veşnicie, cele două tinere femei luptară cot la cot, şi Scarlett sfârşi prin a şi da seama că flăcările scădeau. Deodată, Melanie se ntoarse spre ea şi, scoţând un strigăt, îi dădu din toate puterile o lovitură peste spate. Totul se întunecă în jurul lui Scarlett, care se prăbuşi într un vârtej de fum.

Când deschise ochii, era întinsă pe veranda din spate. Capul îi odihnea confortabil în poala Melaniei şi soarele de după amiază o izbea în plină faţă. Arsurile de pe mâini, de pe faţă şi umeri o usturau cumplit. Fumul continua să iasă din bordeie în nori groşi şi mirosul de bumbac ars era încă foarte puternic. Scarlett văzu câteva şuviţe subţiri de fum ieşind din bucătărie şi se zbătu frenetic să se ridice.

Dar Melanie o reţinu şi i spuse cu o voce blândă:

— Stai liniştită, draga mea. Focul e stins.

Rămase nemişcată o clipă, închise ochii şi scoase un suspin de uşurare. Lângă ea copilul scâncea zgomotos şi, uşurată, auzi şi sughiţul lui Wade. Deci nu murise, slavă Domnului! Deschise iar ochii şi se uită la Melanie. Părul îi era puţin pârlit, faţa neagră de funingine, dar ochii îi stră­luceau şi surâdeau.

— Parc ai fi o negresă, murmură Scarlett, apăsându şi mai tare capul în poala Melaniei.

— Şi tu parcă ai fi o sperietoare, i o întoarse Melanie.

— De ce m ai lovit?

— Fiindcă aveai spatele în flăcări, draga mea. N am crezut că o să leşini. Totuşi, numai Dumnezeu ştie că ţi s au întâmplat azi destule din care ţi se putea trage moartea... M am întors îndată după ce am ascuns vitele în pădure. Eram îngrijorată de moarte gândidu mă că erai singură cu copilaşul. Spune... yankeii nu ţi au făcut nimic?

— Dacă vrei să spui că m au violat, ei bine, nu, zise Scarlett.

Vru să se aşeze, dar scoase un geamăt. Genunchii Melaniei erau moi, dar scândurile verandei erau departe de a fi confortabile.

— Dar ne au luat tot, tot, reluă ea. Am pierdut tot... nu văd de ce arăţi atât de încântată...

— Am rămas amândouă în viţă, avem copiii, şi un acoperiş deasupra capului, spuse Melanie cu o voce radi­oasă. E tot ceea ce ne putem dori pentru moment... Dum­nezeule mare! Beau s a udat! Cred că yankeii au furat şi scutecele de schimb. El... Scarlett, ce dracu e în scutecul lui?

Melanie strecură o mână îngrijorată în spatele copilu­lui şi scoase portofelul. O clipă, păru că nu l mai văzuse niciodată înainte, apoi izbucni în râs, un râs adevărat care n avea nimic nervos în el.

— Numai tu te poţi gândi la lucruri din astea, exclamă ea şi, azvârlindu şi braţele în jurul gâtului lui Scarlett, o sărută. Aşa soră n am avut niciodată!

Scarlett o lăsă s o sărute fiindcă era prea slăbită ca să se apere, fiindcă laudele Melaniei o ungeau pe inimă şi fiindcă, în sfârşit, în bucătăria plină de fum luase naştere în sufletul ei mai mult respect, un sentiment mai strâns de camaraderie pentru cumnata ei. "Trebuie să recunosc ce i al ei", îşi spuse ea fără entuziasm." E întotdeauna lângă tine când ai nevoie de ea."

Capitolul XXVIII
Vremea rece veni deodată, aducând un ger năprasnic. Vântul îngheţat şuiera pe sub uşi şi zgâlţâia ferestrele cu un vâjâit monoton. Ultimele frunze cădeau din copacii despu­iaţi şi singuri pinii, întunecaţi şi uzi sub cerul palid, îşi păstraseră podoaba. Drumurile, cu făgaşurile roşii, erau îngheţate şi tari ca fierul. Vântul rece semăna foametea în Georgia.

Scarlett îşi aducea aminte cu amărăciune de conver­saţia cu bunica Fontaine. În după amiaza aceea – erau două luni de atunci, două luni care i păreau ani – spusese bătrânei doamne că greul trecuse şi îşi exprimase astfel adânca ei convingere. Acum spusele acelea sunau ca o exagerare de şcolăriţă. Înainte ca oamenii lui Sherman să fi trecut a doua oară pe la Tara, avea o mică comoară în bani şi în provizii, avea vecini care stăteau mai bine decât ea şi mai avea şi destul bumbac ca să i îngăduie să aştepte primăva­ra. Acum, nu mai avea nici bumbac, nici provizii. Banii nu i mai serveau la nimic, căci nu era nimic de cumpărat, şi vecinii ei erau într o situaţie şi mai rea ca a ei. Ea cel puţin avea o vacă şi un viţel, câţiva porci şi un cal, în timp ce vecinilor nu le rămăsese decât puţinul pe care reuşiseră să l ascundă în pădure sau să l îngroape în pământ.

Fairhill, reşedinţa Tarleton ilor, fusese arsă până la temelii, şi doamna Tarleton şi cele patru fiice ale ei stăteau în casa vechilului. Casa Munroe ilor, de lângă Lovejoy, fusese şi ea arsă până la pământ. La Mimosa, aripa construită din lemn arsese, şi singur stucul rezistent din corpul prin­cipal al casei şi sforţările disperate ale doamnelor Fontaine şi ale sclavilor lor, înarmaţi cu pături ude, salvaseră casa. Datorită intervenţiei lui Hilton, vechilul yankeu, plantaţia Calvert fusese din nou cruţată; dar nu se mai găsea nici un cap de vită, nici o pasăre, nici un ştiulete de porumb.

La Tara, şi în tot comitatul, problema hranei trecea înaintea tuturor celorlalte. Cele mai multe familii nu mai aveau nimic, în afară de ceea ce le rămăsese din recolta de ignami, de alune şi de ceea ce reuşeau să vâneze în păduri. Şi, la fel ca în timpurile îmbelşugate, fiecare împărţea ce avea cu vecinul în nevoie, dar în curând veni ziua când nu se mai găsi nimic de împărţit.

La Tara mâncau iepure, oposum şi peşte când norocul îi surâdea lui Pork. În celelalte zile trebuiau să se mulţu­mească cu puţin lapte, cu nuci de hicori, cu ghindă prăjită şi ignami. Foamea nu era niciodată potolită. Oriîncotro se întorcea, Scarlett avea impresia că vede mâini întinzându se spre ea, priviri implorând o. Îi era teamă să nu înnebu­nească, căci îi era tot atât de foame ca şi celorlalţi.

Porunci să fie tăiat viţelul pentru că bea prea mult din preţiosul lapte şi, în seara aceea, fiecare mâncă atâta viţel proaspăt încât toată lumea se îmbolnăvi. Scarlett ştia că trebuia să taie unul din porci, dar amâna zi de zi, în nădejdea că porcii vor atinge o greutate mai mare. Erau atât de mici încă! Ar da prea puţină carne dacă ar fi tăiaţi acum, aşa că trebuiau să mai aştepte cu toţii. Seara, discuta cu Melanie dacă n ar fi bine să l trimită pe Pork călare cu câteva bancnote verzi, spre a încerca să cumpere ceva de mâncare. Le reţinea însă teama că vor rămâne şi fără cal şi fără bani. Nu ştiau unde se găsesc yankeii. Puteau fi tot atât de bine la o mie de mile depărtare, sau pur şi simplu de cealaltă parte a râului. Într o zi, Scarlett, nemaiputând răb­da, se pregăti să plece ea însăşi să caute ceva provizii, dar văicărelile întregii familii şi groaza de yankei o siliră să renunţe la planul ei.

Pork se ducea în fiecare zi mai departe, lipsea uneori toată noaptea şi, la întoarcere, Scarlett nu l întreba unde fusese. Câteodată venea cu vânat, câteodată cu câţiva coceni de porumb sau cu un sac de mazăre uscată. Într o zi se întoarse cu un cocoş, pe care se jură că l găsise în pădure. Întreaga familie se ospătă, dar se simţiră cu toţii oarecum vinovaţi, căci ştiau sigur ca Pork îl furase, cum furase şi porumbul şi mazărea. La puţin timp după această ispravă, într o noapte când toţi în casă dormeau de mult, Pork veni să bată la uşa lui Scarlett, arătându i stingherit piciorul găurit de alice. În timp ce stăpâna sa îl pansa, explică încurcat că fusese prins pe când încerca să intre într un coteţ la Fayetteville. Scarlett nu l întrebă al cui era coteţul dar, cu lacrimi în ochi, îi dădu o mică palmă prietenească pe umăr. Negrii erau câteodată exasperanţi, proşti şi leneşi, dar erau capabili de o credinţă cum rar întâlneşti şi se simţeau atât de legaţi de stăpânii lor albi, încât erau una cu ei. Şi asta îi făcea să şi rişte şi viaţa, ca să aducă ceva de mâncare.

În alte vremuri, furtişagurile lui Pork ar fi fost privite foarte grav şi i ar fi adus biciuirea. În alte vremuri, Scarlett s ar fi văzut silită cel puţin să l certe sever. " Adu ţi întot­deauna aminte, draga mea", spusese Ellen, "că răspunzi atât de sănătatea morală cât şi de cea fizică a negrilor pe care Dumnezeu i a încredinţat îngrijirilor tale. Trebuie să înţelegi bine că sunt ca nişte copii şi, ca pe nişte copii trebuie să i păzeşti de ei înşişi. De aceea, trebuie să le dai întotdea­una un exemplu bun."

Dar, pentru moment, Scarlett goni aceste mustrări în fundul minţii ei. Nu mai considera deloc ca o problemă de conştiinţă faptul că încuraja furtul şi că l încuraja, poate, în paguba unor oameni într o situaţie şi mai rea ca a ei. Aspectul moral al chestiunii n o preocupa deloc. În loc de a pedepsi sau de a face reproşuri, regretă numai că Pork fusese împuşcat în picior.

— Trebuie să fii mai prudent, Pork. Nu vreau să te pierdem. Ce o să ne facem fără tine? Ai fost foarte bun şi credincios. Când o să avem din nou bani, o să ţi cumpăr un ceas mare de aur şi o să pun să ţi graveze ceva din Biblie, ca de pildă:

"Mulţumesc, slujitor bun şi credincios!" Pork era în­cântat şi şi freca cu băgare de seamă piciorul bandajat.

— A'fi g'ozav, domnişoa'ă Sca'lett. Şi când c'edeţi că o să aveţi bani?

— Habar n am, Pork, dar într o zi o să am bani, şi zicând asta aţinti asupra lui o privire atât de plină de amărăciune, încât Pork fu jenat. Într una din zilele astea, când războiul se va sfârşi, o să am o mulţime de bani şi n o să mi mai fie niciodată nici foame, nici frig. Nici unuia din noi nu i va mai fi niciodată nici foame, nici frig. Vom purta toţi haine frumoase, vom mânca în fiecare zi pui fripţi şi...


Yüklə 5,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   41   42   43   44   45   46   47   48   ...   100




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin