Pe aripile vântului

Se opri. Regula cea mai strictă de la Tara, pe care ea însăşi o stabilise şi pe care o aplica cu rigurozitate, era ca nimeni să nu pomenească vreodată de mesele bune de odinioară, sau de mesele bune pe care le ar mânca acum dacă ar avea prilejul.

Pork ieşi din cameră, în timp ce Scarlett rămase cu ochii pierduţi, privind cu tristeţe în depărtare. În vremurile bune, care pieriseră definitiv, viaţa fusese atât de com­plexă, atât de plină de probleme încurcate... Era problema de a câştiga dragostea lui Ashley, încercând în acelaşi timp să păstreze o duzină de alţi adoratori nefericiţi. Erau micile escapade care trebuiau ascunse de părinţi, fete geloase de ironizat sau de împăcat, rochii şi stofe de ales, coafuri de încercat şi atâtea alte chestiuni de rezolvat. Acum, viaţa era de o simplitate surprinzătoare. Singurul lucru care avea însemnătate acum era să ai destulă mâncare ca să nu mori de foame, haine ca să nu îngheţi de frig şi un acoperiş deasupra capului ca să nu te ude ploaia.

În cursul nopţilor care urmară, Scarlett avu de mai multe ori coşmarul care avea s o urmărească ani de zile. Era întotdeauna acelaşi vis, cu aceleaşi amănunte, dar teroarea pe care i o inspira creştea de fiece dată, şi teama de a l mai avea o dată o urmărea chiar şi când era trează. Îşi aducea atât de bine aminte întâmplările zilei când avu­sese pentru întâia oară coşmarul!

Zile întregi căzuse o ploaie rece şi casa era friguroasă, umedă şi parcă neprietenoasă. În sobă lemnele ude scoteau mult fum, dar nu dădeau aproape deloc căldură. De la micul dejun nu fusese nimic de mâncare, în afară de lapte, şi Pork îşi întinsese în zadar capcanele şi cârligele. Dacă voiau să aibă ceva de mâncare a doua zi, trebuiau să taie unul din purcei. Scarlett vedea în jurul ei feţele, albe şi negre, trase de foame, cerându i tăcute să găsească hrană. Trebuia să rişte pierderea calului şi să trimită pe Pork să cumpere ceva de mâncare. În sfârşit, adevărată culme a nenorocirii, Wade căzuse bolnav, cu dureri în gât şi febră mare, şi nu erau nici doctori, nici medicamente pentru el.

Înfometată, epuizată tot veghind copilul, Scarlett îl încredinţă Melaniei şi se duse să se culce puţin în camera ei. Cu picioarele îngheţate, neputând să adoarmă, zdrobită de teamă şi de deznădejde, se tot răsucea, spunându şi tot timpul: "Ce voi face? Încotro să mă îndrept? Nu e oare nimeni pe lume care să mă ajute?" Unde era oare tot ce constituia siguranţa în viaţă? De ce oare nu există cineva puternic şi chibzuit, care s o descarce de povara ei? Nu era făcută pentru o povară atât de mare. Nu ştia cum s o poarte. Şi atunci, se cufundă încet încet într un somn agi­tat.

Se găsea parcă într un loc straniu, în care ceaţa forma vârtejuri atât de dese încât nu şi putea vedea mâna. Pământul îi fugea de sub picioare. Era un loc vrăjit, în care domnea o linişte îngrozitoare, şi ea era pierdută, pierdută şi înspăimântată ca un copil în noapte. Frigul şi foamea o chinuiau şi i era atât de teamă de ceea ce se ascundea în spatele perdelei de ceaţă, încât încerca să strige, dar nu era în stare. Ceva se mişca în ceaţă, degete se întindeau ca s o apuce de rochie, s o atragă într o crăpătură a pământului care se căsca lângă ea, mâini tăcute, nemiloase, mâini de stafii. Atunci, ghici că dincolo de întunericul opac era un adăpost, un ajutor, o oază în care va fi în siguranţă, unde va fi cald. Dar unde era? Va putea să ajungă acolo înainte ca mâinile acelea s o apuce şi s o târască spre nisipurile mişcătoare?

Deodată începu să fugă, să fugă ca o nebună în ceaţă. Plângea, ţipa, întindea braţele înainte, apucând doar vântul şi ceaţa umedă. Unde era adăpostul acela? Nu izbutea să l descopere, dar era aici, exista, era ascuns undeva. De ar ajunge, numai, la el – ar fi salvată! Dar teama îi tăia picioa­rele şi era aproape să leşine de foame. Scoase un strigăt de deznădejde şi se deşteaptă, în timp ce Melanie, aplecată asupra ei, cu chipul îngrijorat, o scutura ca s o trezească.

Visul acesta revenea ori de câte ori se culca cu stoma­cul gol. Şi asta se întâmpla destul de des. O speria atât de tare, încât îi era teamă să doarmă, cu toate că nu înceta să şi repete că nu era nimic de speriat într un vis. Nu, nimic... şi totuşi era atât de speriată la gândul că se va regăsi în locurile acelea pline de ceaţă, încât luă obiceiul să doarmă cu Melanie, rugând o s o trezească când gemetele şi zvârcolirile ei arătau că e din nou pradă coşmarului.

Trăia într o asemenea tensiune nervoasă, încât începu să slăbească şi să se facă pe zi ce trecea mai palidă. Rotunjimile fermecătoare ale obrajilor ei dispărură şi umerii obrajilor îi ieşeau acum, accentuând forma migdalată a ochilor verzi, dându i un aer de pisică înfometată umblând după ceva de furat. "Şi aşa ziua e un coşmar, ca să mi mai trebuiască cel din timpul nopţii!" îşi zicea ea cu disperare şi începu să şi păstreze raţia de mâncare ca s o mănânce înainte de culcare.

De Crăciun sosi la Tara un mic detaşament de soldaţi de la intendenţă, în frunte cu Frank Kennedy, în nădejdea deşartă de a rechiziţiona cereale şi vite pentru armată. Erau toţi în zdrenţe şi ar fi putut fi luaţi drept nişte hoţi la drumul mare. Călăreau nişte gloabe nenorocite, care se vedea că nu mai putuseră fi folosite pentru serviciul activ. Ca şi caii, oamenii fuseseră trimişi într un serviciu seden­tar din cauza rănilor, şi tuturor în afară de Frank le lipsea ba un braţ, ba un ochi. Cei mai mulţi dintre ei purtau mantale albastre luate de la yankei şi, o clipă, îngroziţi, cei de la Tara îşi închipuiră că s au întors oamenii lui Sherman.

Petrecură noaptea la plantaţie, culcaţi pe jos în salon, încântaţi să se întindă pe covorul de catifea, căci de săptămâni de zile nu mai dormiseră sub un acoperiş, culcându se noaptea pe ace de pin sau pe pământul tare. Cu toate bărbile lor murdare şi zdrenţele îmbrăcăminţii, erau oameni bine crescuţi, care povesteau anecdote amuzante, făceau glume, împărţeau complimente şi şi arătau sus şi tare bucuria de a petrece ajunul Crăciunului într o casă mare, înconjuraţi de femei frumoase, aşa cum erau obişnuiţi odinioară. Refuzară să vorbească serios despre război, minţiră sfruntat ca să le facă pe doamne să râdă şi aduseră în casa goală şi pustiită o notă de veselie şi de sărbătoare, pe care n o mai cunoscuse de atâta vreme.

— E aproape ca altădată când dădeam petreceri, nu i aşa? murmură fericită Suellen către Scarlett.

Suellen era în culmea încântării pentru că avea, în fine, un adorator, şi nu l mai pierdea pe Frank din ochi. Scarlett rămase uimită văzând că Suellen era aproape frumoasă, cu toată slăbiciunea pe care i o lăsase boala. Avea obrajii îmbujoraţi şi în ochi o privire dulce şi luminoasă.

"Probabil că ţine la el cu adevărat", îşi zise Scarlett cu dispreţ. "Pariez că ar fi aproape drăguţă dacă şi ar găsi un bărbat, chiar dacă ar fi vorba de bătrânul şi chiţibuşarul ăsta de Frank."

Carren arăta mai bine şi nu mai avea aerul unei somnambule. Descoperise că unul din oameni fusese ca­marad cu Brent Tarleton şi că stătuse alături de el în ziua când fusese omorât şi abia aştepta să stea mai mult de vorbă cu el.

La cină Melanie îi surprinse pe toţi, silindu se să şi uite timiditatea şi arătându se aproape veselă. Râse şi glu­mi şi aproape flirtă cu un soldat fără un ochi, care i răs­punse prin complimente exagerate. Scarlett ştia ce efort fizic şi moral însemna asta din partea Melaniei, pentru care prezenţa bărbaţilor era întotdeauna un chin. De altfel, era departe de a fi sănătoasă. Degeaba pretindea că e voinică şi muncea mai mult ca Dilcey – Scarlett îşi dădea seama că era bolnavă. Când ridica ceva, faţa ei se făcea albă ca varul şi, după orice efort mai mare, se aşeza brusc ca şi când picioarele n o mai ţineau. Dar în seara asta, la fel ca Suellen şi Carreen, făcea tot ce i era cu putinţă pentru ca soldaţii să petreacă un ajun de Crăciun plăcut. Numai lui Scarlett musafirii nu i făceau nici o plăcere.

Soldaţii adăugaseră raţiile lor de porumb uscat şi de carne, mazării uscate, merelor coapte şi alunelor pe care Mammy le aşezase în faţa lor şi, de acord cu toţii, declarară că era cea mai bună masă pe care o luaseră de luni de zile. Scarlett îi privea mâncând, fără pic de bucurie. Nu numai că i părea rău de fiecare înghiţitură, dar mai stătea şi pe cărbuni de teamă ca oamenii să nu descopere că Pork tăiase unul din porci în ajun. Carnea era acum în cămară şi Scarlett îi ameninţase pe toţi din casă că i va scoate ochii celui sau celeia care va vorbi musafirilor de porcul tăiat, sau de purceii puşi la adăpost într un ţarc din mijlocul bălţilor. Oamenii ăştia erau atât de înfometaţi încât puteau să mănânce tot porcul la o singură masă şi, dacă aflau de existenţa celorlalţi, i ar fi putut rechiziţiona pentru armată. Scarlett era îngrijorată şi din pricina vacii şi a calului, şi ar fi vrut să i ştie ascunşi în baltă, în loc să fie legaţi în pădure, la capătul păşunii. Dacă intendenţa le lua vaca şi calul, le va fi cu neputinţă să treacă iarna, căci vitele luate nu vor putea fi înlocuite. Cât despre ce mâncau cei din armată, Scarlett nu şi bătea capul. Armata să hrănească armata... să se descurce cum putea. Scarlett avea destule greutăţi şi aşa, abia izbutind să i hrănească pe ai săi.

La desert, oamenii scoaseră din raniţa lor câţiva "bis­cuiţi de vergea ", şi pentru întâia dată Scarlett văzu acest produs alimentar confederat, despre care existau tot atâtea glume ca şi despre păduchi. După toate aparenţele, erau bucăţele de lemn ars, învârtite în spirală. Oamenii îi dădură să guste, dar când încercă să mănânce, văzu că sub coaja înnegrită de fum se ascundea un fel de mămăligă fără sare. Soldaţii îşi înmuiau raţia de mălai, adăugau sare când găseau, ungeau vergeaua puştii cu această pastă groasă şi o frigeau la focurile de bivuac. Era tare ca piatra şi n avea mai mult gust decât rumeguşul de lemn. După ce mâncă o bucată, Scarlett se grăbi să dea înapoi soldatului "biscuitul", în mijlocul hohotelor de râs. Privirea ei o întâlni pe a Melaniei, şi acelaşi gând se putu citi pe faţa celor două tinere femei: "Cum pot să lupte dacă n au decât asta de mâncat?"

Masa fu destul de veselă, şi până şi Gerald, care prezida cu un aer absent în capul mesei, se căzni să scoată din memoria sa întunecată manierele de stăpân al casei şi un surâs nesigur. Bărbaţii vorbeau, femeile surâdeau şi i lăudau pe soldaţi. Dar Scarlett, întorcându se deodată spre Frank Kennedy ca să l întrebe dacă ştia ceva despre dom­nişoara Pittypat, surprinse pe faţa lui o expresie care o făcu să uite ceea ce voia să spună.

Ochii lui Frank nu o mai priveau pe Suellen, ci rătă­ceau prin odaie. Se aţinteau rând pe rând asupra lui Gerald, care avea aerul unui copil mirat, asupra podelei fără covoare, pe scaunele străpunse de yankei cu lovituri de baionetă, pe pereţi, unde dreptunghiuri mai viu colorate de tapet arătau locul tablourilor luate de jefuitori. Ochii lui se aţinteau asupra mesei sărăcăcios servite, asupra rochi­ilor curate dar ponosite şi cârpite ale femeilor, asupra sacului de făină din care se făcuse un fel de costumaş pentru Wade.

Frank îşi amintea de Tara, aşa cum o cunoscuse îna­inte de începerea războiului, şi chipul lui exprima totodată părere de rău şi furie neputincioasă. O iubea pe Suellen, ţinea la surorile ei, îl respecta pe Gerald şi socotea că nu există o plantaţie mai frumoasă pe lume. De când Sherman trecuse ca un uragan prin Georgia, Frank văzuse multe urme îngrozitoare, tot parcurgând statul spre a încerca să găsească hrană, dar nimic nu l tulburase cum îl tulbura Tara în acest moment. Ar fi vrut să facă ceva pentru familia O'Hara, mai ales pentru Suellen, dar nu putea nimic. Când Scarlett îi surprinse privirea, tocmai clătina din cap, im­presionat, şi fără să ştie, gura i se contractase. Văzu lucind în ochii lui Scarlett o flacără de mândrie indignată şi, jenat, îşi băgă nasul în farfurie.

Femeile mureau de nerăbdare să afle ştiri. De la căde­rea Atlantei, adică de mai bine de patru luni, serviciul poştal nu mai funcţiona şi ele habar n aveau unde se află yankeii, ce face armata confederată, ce deveniseră Atlanta şi vechii lor prieteni. Frank, pe care funcţiunile sale îl obligau să parcurgă statul în lung şi n lat, preţuia mai mult chiar decât o gazetă, căci avea foarte multe rude şi cunoş­tinţe între Macon şi Atlanta, aşa că putea să povestească amănunte pe care presa le trecea de obicei sub tăcere. Spre a şi ascunde încurcătura de a fi fost surprins de Scarlett, se amestecă îndată în conversaţie.

— Confederaţii, declară el, au ocupat din nou Atlanta după plecarea lui Sherman, dar a fost o cucerire fără valoare, căci generalul yankeu a ars oraşul până la temelii.

— Dar credeam că Atlanta a ars în noaptea plecării noastre, strigă Scarlett mirată. Credeam că ai noştri îi dăduseră foc.

— O, nu, domnişoară Scarlett, protestă Frank, indig­nat. Noi n am dat foc nici unuia din oraşele noastre, atâta vreme cât mai erau compatrioţi acolo. Ceea ce aţi văzut arzând erau antrepozitele, pe care nu voiam să le lăsăm yankeilor, topitoriile şi depozitele de muniţii. Dar aici s a oprit totul. Când Sherman a cucerit oraşul, magazinele şi casele erau întregi şi el şi a cantonat acolo oamenii.

— Dar ce au devenit locuitorii? Oare... oare i a omorât?

— A omorât câţiva... dar nu cu gloanţe, spuse ironic soldatul cu un singur ochi. Cum a intrat în Atlanta, a cerut primarului ca toţi locuitorii să evacueze oraşul. Şi erau o mulţime de oameni bătrâni, incapabili să îndure călătoria, şi bolnavi care nu puteau să fie mişcaţi din loc, şi femei care... În sfârşit, doamne care nu erau nici ele în stare să se deplaseze. I a forţat totuşi să plece, cu sutele şi cu sutele, în cea mai groaznică ploaie ce s a văzut vreodată. I a mânat pe toţi în păduri, lângă Rough and Ready, şi a cerut în scris generalului Hood să vină să i ia. O mulţime din ei au murit de pneumonie sau de alte urmări ale acestui tratament.

— O, dar de ce a făcut asta? Doar bieţii de ei n ar fi putut să i facă vreun rău, exclamă Melanie.

— A spus că are nevoie de oraş ca să şi poată odihni oamenii şi caii, răspunse Frank. Şi într adevăr, i a lăsat să se odihnească până la mijlocul lui noiembrie, când a pornit mai departe. Plecând, a dat foc peste tot, şi a ars tot ce putea să ardă!

— O, sigur că nu tot! strigară tinerele femei, consterna­te.

Nu reuşeau să şi închipuie că oraşul pe care l cunos­cuseră – atât de populat şi forfotind de soldaţi – nu mai exista. Toate casele acelea frumoase umbrite de arbori, toate prăvăliile mari, toate hotelurile frumoase... toate acestea nu puteau, fără îndoială, să fi fost distruse! Melanie părea gata să izbucnească în plâns, căci acolo fusese crescută şi n avea alt cămin. Inima lui Scarlett se strânse, căci după Ţara, era locul pe care l iubea cel mai mult.

— În sfârşit, a ars aproape tot, se grăbi să spună Frank, mişcat de expresia celor două femei.

Se sili să adopte un ton vesel, căci nu i plăcea să pricinuiască supărări doamnelor. În faţa unei femei tulbu­rate se zăpăcea cu totul, de aceea nu simţea nici o poftă să povestească gazdelor grozăviile pe care le văzuse. N aveau decât să găsească pe altcineva dacă voiau să afle ce se mai întâmplase.

Nu putea să le spună că văzuse Atlanta când armata reintrase în ea, cu sutele ei de hornuri înnegrite ridicându se din cenuşă, cu mulţimea de dărâmături pe jumătate arse, cu arborii bătrâni cărora incendiul le dăduse lovitura de graţie şi cărora vântul rece le împrăştia ramurile carboni­zate. Îşi amintea de impresia îngrozitoare pe care i o pri­cinuise acest spectacol, auzea încă înjurăturile confederaţilor când văzuseră ce mai rămăsese din oraş. Nădăjduia că doamnele nu vor auzi niciodată de oroarea profanării cimitirului, căci ar fi fost prea mult pentru ele. Charlie Hamilton, şi mama, şi tatăl Melaniei erau îngropaţi acolo. Amintirea cimitirului profanat continua să i pro­voace coşmaruri lui Frank. În speranţa că vor găsi bijuterii asupra morţilor, soldaţii yankei forţaseră cavourile şi des­chiseseră mormintele. Despuiaseră cadavrele, spărseseră sicriele ca să ia plăcile de aur şi de argint, ornamentele şi mânerele de argint. Scheletele şi cadavrele, azvârlite unele peste altele printre sfărâmăturile coşciugelor, rămăseseră expuse tuturor vânturilor.

Şi Frank nu putea să vorbească nici de câini şi nici de pisici. Doamnele ţineau atât de mult la aceste animale! Dar vederea miilor de animale înfometate, rămase fără adă­post după evacuarea atât de brutală a stăpânilor, îl afectase aproape tot atât de mult ca şi aceea a cimitirului, căci Frank iubea pisicile şi câinii. Animalele rătăceau sperioase, ude, înfometate, aproape tot atât de sălbatice ca fiarele păduri­lor. Cei puternici atacau pe cei slabi, cei slabi pândeau moartea celor şi mai slabi, ca să i poată mânca. Şi, pe deasupra oraşului în ruine, corbii siniştri brăzdau cerul de iarnă cu zborul lor neîncetat.

Frank se strădui să şi amintească de detalii care să atenueze efectul produs şi să liniştească doamnele.

— Mai sunt şi câteva case în picioare, spuse el, din acelea mai izolate, pe care focul nu le a putut atinge. Bisericile şi loja masonică au rămas şi ele neatinse. Sunt şi câteva pră­vălii. Dar tot cartierul comercial, tot cartierul de lângă calea ferată... Îmi pare rău, doamnelor, dar acea parte a oraşului e la pământ.

— Atunci, exclamă Scarlett cu amărăciune, antrepozi­tul de lângă calea ferată pe care mi l a lăsat Charlie e distrus şi el?

— Dacă era acolo, nu poate să mai existe, dar..., şi Frank surâse, regretând că nu şi amintise mai înainte: Capul sus, doamnelor! Casa mătuşii Pitty e tot în picioare. Are câteva stricăciuni, dar a rezistat.

— O, cum a scăpat de incendiu?

— Păi, e o casă de cărămidă şi fiind aproape singura din Atlanta acoperită cu ţiglă, nu s a aprins. Cel puţin, asta i părerea mea. Şi pe urmă, e una din ultimele construite înspre nord, şi incediul n a făcut atâtea ravagii în cartierul acela. Bineînţeles, yankeii cantonaţi în casă au făcut tot felul de stricăciuni. Au ars chiar balustrada de mahon a scării ca să facă foc, dar n are a face! Casa e încă în perfectă stare! Când am văzut o pe domnişoara Pitty săptămâna trecută la Macoft...

— Ai văzut o? Cum îi merge?

— Admirabil. Admirabil. Când i am spus că locuinţa ei e neatinsă, s a hotărât să se întoarcă de îndată. Adică... dacă negrul ăla bătrân, Peter, o va lăsa să plece. O mulţime de oameni din Atlanta s au întors acasă, căci începuseră să fie neliniştiţi de soarta Maconului. Sherman n a luat Maconul, dar toată lumea se teme să nu dea Wilson o raită, şi ăsta e încă mai rău ca Sherman.

— Dar e o prostie să se întoarcă în Atlanta, dacă nu mai sunt case! Unde să stea?

— Domnişoară Scarlett, stau şi ei în corturi, în bordeie, în cabane de bârne. Se îngrămădesc câte şase sau şapte familii în cele câteva locuinţe care au rămas. Şi încearcă să reconstruiască. Să nu spui că i o prostie, domnişoară Scar­lett. Cunoşti lumea din Atlanta tot atât de bine ca şi mine. Sunt legaţi de oraş, la fel cum sunt legaţi cei din Charleston de al lor, şi ar trebui mai mult decât nişte yankei şi un incendiu ca să i gonească de tot. Oamenii din Atlanta sunt, cu tot respectul ce vi l port, domnişoară Melly, încăpăţâ­naţi ca nişte catâri când e vorba de oraşul lor. Nu văd de ce, fiindcă mi s a părut întotdeauna un oraş insolent, grăbit să parvină. Dar eu sunt de la ţară şi nu iubesc oraşele. În orice caz, vă rog să mă credeţi că cei ce revin primii sunt cei mai deştepţi. Cei ce vor veni ultimii nu vor mai găsi nici o bucată de lemn, nici o piatră, nici o cărămidă din casa lor, căci toată lumea strânge ce poate ca să şi reclădească locu­inţele. Iată, nu mai departe decât alaltăieri am văzut o pe doamna Merriwether, pe domnişoara Maybelle şi pe bătrâna lor negresă încărcând cărămizi într o roabă. Şi doam­na Meade mi a spus că speră să construiască o cabană de bârne când doctorul va fi înapoi ca s o ajute. Mi a povestit că a mai stat într o cabană de bârne, pe vremea când Atlanta se numea încă Marthasville, şi că n ar deranja o deloc să reînceapă. Bineînţeles, vorbea în glumă, dar, în sfârşit, asta arată mentalitatea oamenilor.

— Găsesc că nu le lipseşte curajul, declară Melanie cu mândrie. Nu i aşa, Scarlett?

Scarlett aprobă din cap. Era mulţumită şi mândră de oraşul ei adoptiv. Cum spunea Frank, era un oraş insolent, grăbit să parvină. De aceea îl iubea. Nu mirosea a mucegai, lumea nu era plină de prejudecăţi ca în vechile oraşe, şi oamenii aveau o exuberanţă şi o impertinenţă care se potrivea cu a ei. "Sunt ca Atlanta", gândi ea, "îmi trebuie mai mult decât nişte yankei şi un incendiu ca să mă doboare!"

— Dacă mătuşa Pitty revine la Atlanta, am face mai bine să ne întoarcem şi noi, Scarlett, zise Melanie, întrerupând cursul gândurilor cumnatei ei. Singură o să moară de frică.

— Cum pot să părăsesc Tara, Melly? întrebă Scarlett, cu puţină supărare în voce. Dacă ai atâta poftă să te întorci, du te. Eu nu te reţin.

— O, n am vrut să spun asta, draga mea, strigă Melanie înroşindu se. Cât sunt de zăpăcită! Fireşte că tu nu poţi părăsi Tara şi... şi cred că unchiul Peter şi bucătăreasa vor putea să aibă grijă de mătuşa Pitty.

— Nimic nu te împiedică să pleci, zise Scarlett scurt.

— Ştii bine că n am să te las, răspunse Melanie. Şi eu.... fără tine, aş muri de frică.

— Cum vrei! De altfel, oricum nu m aş reîntoarce la Atlanta. Cum se vor fi reconstruite câteva case, Sherman va reveni şi va arde din nou totul.

— Nu va reveni, declară Frank şi, cu toate sforţările sale, se văzu că era deprimat. A traversat tot statul până la mare. Săptămâna asta a căzut Savannah şi se zice că yankeii au intrat în Carolina de Sud.

— A căzut Savannah?

— Da. Dar să ştiţi că nu se putea altfel. Oraşul n avea destui oameni ca să l apere, deşi fuseseră chemaţi sub arme toţi cei care mai erau încă în stare să stea în picioare. Ştiţi că atunci când yankeii înaintau spre Milledgeville, au fost înarmaţi toţi elevii academiilor militare, fără să se ţină seama de vârstă, şi a fost deschisă chiar închisoarea, ca să mai facă rost de trupe? Da, au fost eliberaţi toţi puşcăriaşii care voiau să se bată şi li s a promis graţierea dacă scapă. Mi se făcea părul măciucă văzându i pe puştii aceia de la academia militară în rând cu hoţii şi criminalii.

— Au fost eliberaţi puşcăriaşii? Dar vor veni să ne atace!

— Nu vă alarmaţi, doamnă. Asta se întâmplă foarte departe de aici, şi de altfel oamenii aceia sunt excelenţi soldaţi. După părerea mea, nimic nu împiedică un hoţ să devină un soldat bun, nu i aşa?

— Găsesc că asta i minunat, zise Melanie cu o voce dulce.

— Ei bine, eu nu, ripostă Scarlett. Sunt şi aşa destui hoţi care umblă prin ţară. Yankei şi... se opri la timp, dar oamenii începură să râdă.

— Yankei şi soldaţii intendenţei? terminară ei fraza în locul lui Scarlett, şi ea roşi până în vârful urechilor.

— Dar unde i armata generalului Hood? se grăbi să intervină Melanie. El ar fi apărat Savannah.

— Vai, domnişoară Melanie! protestă Frank pe un ton de reproş. Generalul Hood n a coborât niciodată înspre partea aceea. Se luptă sus în Tennessee, spre a încerca să i facă pe yankei să iasă din Georgia.

— Şi grozav i a mai reuşit planul! exclamă Scarlett. Să numai vorbim. Le a îngăduit blestemaţilor de yankei să ne ocupe ţara, lăsându ne ca să ne apere doar şcolari, puşcăriaşi şi miliţieni din garda locală.

— Fiica mea, zise deodată Gerald ieşind din amorţeala sa, foloseşti vorbe grele. Ellen o să se supere.

— Nişte yankei blestemaţi, asta sunt. Nu i voi numi niciodată altfel.

Scarlett era dezlănţuită. Auzind pronunţându se nu­mele lui Ellen, fiecare resimţi o senzaţie stranie şi conver­saţia încetă deodată. Şi din nou Melanie fu aceea care rupse tăcerea:

— Când eraţi la Macon, aţi văzut pe India şi pe Honey Wilkes? N au cumva... n au cumva ştiri de la Ashley?

— Vai de mine, domnişoară Melanie, ştii bine că dacă aş fi avut veşti despre Ashley, aş fi venit îndată de la Macon sa ţi le spun. Nu, nu ştiu nimic... Hai, nu ţi face griji pentru Ashley. Ştiu, e multă vreme de când n ai mai auzit nimic despre el, dar cum să afli ceva despre un om când e la închisoare? Şi în închisorile yankee viaţa nu i atât de aspră ca într ale noastre. În definitiv, yankeii au hrană din belşug şi nu le lipsesc nici păturile, nici doctoriile. Nu i ca la noi.