Planeta cu şapte măŞTI

TELEFONUL NOCTURN

de Alexandr Hort


Într-una din rundele campionatului municipal de şah, jucătorul de categoria întîi Korkin a jucat cu albele împotriva maestrului Lostikov. Partida a fost întreruptă.

Acasă, Korkin a analizat îndelung poziţia întreruptă şi a constatat cu amărăciune că negrele cîştigă. Atunci, hotărî să-i comunice lui Lostikov la telefon că cedează pentru ca a doua zi să nu mai meargă la rejucare.

Korkin formă numărul respectiv.

— Allo, cu Ivan Gherasimovici.

— La telefon, - se auzi o voce adormită.

— Doresc să vorbesc cu Ivan Gherasimovici Lostikov.

— Vă ascult.

— Vreau să vorbesc cu Ivan Gherasimovici Lostikov -continuă Korkin - care este maestru al sportului la şah.

— Vă ascult.

— Vă rog să-mi dovediţi mai întîi că sînteţi chiar acel Lostikov pe care îl caut eu, - ceru jucătorul de categoria întîi.

— De ce trebuie să dovedesc eu? Doar dumneavoastră mi-aţi telefonat.

— Ştiu, Dar, dacă am greşit numărul?

— Formaţi-l încă odată şi veţi nimeri tot aici.

— Ei şi? Nu moţăiţi! Vă întreb: ei şi?

— Cum ei şi? Aţi format de două ori numărul meu de telefon şi de fiecare dată v-am răspuns eu. Deci, eu sînt Lostikov.

— Da de unde. Statistica demonstrează că doi nu este o alegere suficient de reprezentativă... Nu sforăiţi! Trebuie să telefonezi de o sută de ori, ca să te convingi.

— Chiar dacă aţi suna de o sută de ori tot aici o să nimeriţi. Deci, eu sînt Lostikov.

— Dar cum puteţi dovedi acest lucru?

— Păi numărul telefonului este al meu!

— Vi s-a dat acest număr! Eu l-am luat din cartea de telefon care s-a tipărit acum un an. Poate că între timp aţi făcut schimb de locuinţă cu Lostikov şi acum îmi jucaţi o festă cu toată seriozitatea. Dar noi amîndoi avem o treabă comună.

— Ce fel de treabă?

— Nu e treaba dv. Pe dv. nu vă priveşte. Am o partidă întreruptă cu el!

— Deci, dv. sînteţi Korkin. Astăzi cu mine a jucat Kor kin.

— Uite şi primul neadevăr. Korkin a jucat cu dv. ieri.

— Cum ieri? Ah, da, este ora trei dimineaţa.

— Da, eu sînt Korkin. Dar aceasta nu este o dovadă că dv. sînteţi Lostikov. Poate că dv. a fi văzut planificarea turneului în ziar şi aţi învăţat-o pe dinafară.

— De ce amestecaţi aici ziarul? Vă pot povesti în ce poziţie a fost întreruptă partida.

— Dar vă rog fără lacrimi. Poate că aţi fost prezent în clubul unde eu am jucat cu Lostikov. Acolo se demonstrează partidele.

— Desigur, am fost prezent. Doar chiar eu sînt Lostikov.

— Dar cum dovediţi acest lucru?

— Nicicum. Am obosit, vreau să dorm. De o jumătate de oră încerc să dovedesc că eu sînt Lostikov, dar asupra dv. nu acţionează nici un fel de argument. Nu sînt în stare să mai fac nimic altceva, cedez. Cedez.

— Bine, dar nu trebuie să plîngeţi. Puteţi dormi liniştit. O să-i comunic chiar eu arbitrului principal că aţi cedat.

Dimineaţa Korkin îi spuse soţiei:

— Ieri l-am sunat pe Lostikov pe care ziariştii îl numesc şahistul cu nervii de oţel. Dar în realitate am constatat că este un sportiv cu nervi nemaipomenit de slabi.

— Cu nervii slabi? - întrebă soţia. Poate ai greşit numărul.
Traducere din limba rusă de Vasile Oroian

ŞAHUL REAL

de Voicu Bugariu


Modul agasant în care realitatea imită adeseori literatura mi-a amintit de începutul întâmplării pe care vreau să v-o povestesc. A fost un demaraj eminamente convenţional, parcă desprins dintr-un roman comercial. Într-adevăr, ce poate fi mai banalizat decât secvenţa în care un cetăţean liniştit, povestitorul, stă într-un bar, soarbe o băutură oarecare, iar un necunoscut i se aşează la masă şi începe a-i relata ceva cu totul neobişnuit.

Exact aşa s-au petrecut lucrurile. Mă aflam realmente la una dintre măsuţele suferinde de nanism ale unui bar, beam modest, o cafea. În chiar momentul când din băutura mea nu mai rămăsese decât “plaja zaţului”, desigur umedă, dar dezolant dezgolită de un reflux neiertător (acesta a fost un concetto scuzabil, care încearcă să îndulcească banalitatea unui început de povestire), de masa mea s-a apropiat un bătrân slăbit, cu ochii sticlind de neputinţă. Cu o lipsă de stil pe care am înclinat s-o apreciez drept un semn de vitalitate, el s-a lăsat, fără nici o vorbă, pe scaunul liber de lângă mine şi a început numaidecât o conversaţie searbădă despre vreme, în general, iar apoi despre o iarnă foarte grea, trăită cândva de el. Anesteziat de propria-mi politeţe, am rămas alături de el, ba chiar l-am încurajat la vorbă. Mi s-a părut că ar fi de neiertat să mă ridic şi să plec, lăsându-l singur pe „bunul bătrân”, care se apropiase de mine mânat probabil de vreuna dintre simpatiile la fel de fulgerător instalate precum un căscat. În minte mi-a apărut şi apoi mi s-a consolidat o idee ridicolă: a venit atât de întins la mine, fiindcă semăn cu cel mai mic dintre fiii lui; drept urmare, trebuie să rămân pe loc şi să discut cu el atât timp cât va fi necesar.

După vreo jumătate de ceas a intervenit prima smucitură, ca să zic aşa, a episodului. Pentru întâia oară, bătrânul s-a întors spre mine - până atunci stătuse în semiprofil - şi mi-a dat ocazia să constat că privirea lui exprima, de fapt. Energie şi inteligenţă, ba chiar mai mult, ceva în genul sclipirilor pe care ar trebui le aibă ochii unui geniu malefic, intrat temporar în trupul unui om. Cred că nu mi-am putut stăpâni o uşoară tresărire, fiindcă i-am văzut un zâmbet uşor.

— Nu trebuie să te temi, dragul meu, mi-a spus, deodată patern. Sunt un om ca toţi oamenii. Şi m-am apropiat de tine - până în acel moment îmi spusese dumneata - numai pentru că ştiu că vei folosi bine întâmplarea pe care am de gând să ţi-o povestesc.

— De ce s-o folosesc bine?

Aveam toate motivele să mă mir, fiindcă nu eram decât student la filologie şi şahist de mâna a doua. Prin această ultimă expresie cred că îl pot denumi pe jucătorul de şah care a devenit candidat de maestru doar la douăzeci de ani, iar la douăzeci şi doi, cât aveam eu în acel moment, se căzneşte să devină maestru. Publicasem vreo două-trei povestiri prin nişte reviste literare, dar asta nu însemna nimic.

— Ţi-am văzut fotografia într-o revistă. Aveai acolo o istorisire care mi-a plăcut. Acum, zărindu-te aici, m-am decis să îţi vând un pont. (Rostind răsuflata expresie argotică, cel de lângă mine a avut o scurtă grimasă de satisfacţie senilă, repede ştearsă). Poate te inspiră şi mai scrii ceva.

— Cum, m-am mirat, într-un mod desigur excesiv, m-ai recunoscut după poza din revistă. Ai o asemenea memorie vizuală?

El a trecut, cu dezinvoltură, peste întrebarea mea:

— Băiete, din textul respectiv am dedus că te preocupă şahul şi ai un anumit respect pentru acest nobil joc. Aşa este? Sau cumva m-am înşelat şi aluzia din povestire nu era decât o ironie?

— Nu era o ironie. Iubesc şahul.

— Şi tot de acolo am priceput că nu te limitezi doar la partide uşoare, între amici sau recenţi cunoscuţi, prin parcuri sau altundeva. Pe scurt, eşti jucător de concurs. Ai categoria întâi sau poate chiar ai atins nivelul de CM. Cum stai?

— Am atins nivelul de C.M.

În glasul meu a răsuna melancolia clasică a jucătorului plafonat.

— Ei bine, a continuat energic companionul meu, află că eu am fost mare maestru. De fapt, însă, încă, fiindcă acest titlu, după cum probabil ştii, nu se pierde, se acordă pe viaţă.

L-am aţintit cu ochii rotunjiţi de uimire juvenilă. Pentru orice şahist aflat undeva pe primele trepte ale consacrării, sintagma “mare maestru” este ceva analog cu „general” pentru un locotenent.

— Numele meu nu interesează, a continuat. În întâlnirea noastră de azi eu nu joc decât rolul de bandă magnetică sau, dacă preferi altfel, cel de rapsod menit să tot repete nişte poeme pentru a le feri de uitare.

— Nu vă supăraţi, am devenit eu aproape slugarnic, aş vrea să vă rog ceva.

— Roagă-mă!

— Dacă dumneavoastră sunteţi mare maestru, atunci...

M-am poticnit, cuprins pe neaşteptate de sfiiciune.

— Atunci, m-a completat el cu bunăvoinţă, o să fiu în stare să trec un test... Da? Asta voiai să zici?

— Chiar asta, am recunoscut, ruşinat. Uitaţi, eu o să vă spun o variantă, iar dumneavoastră o să îmi spuneţi ce mutare ar fi cea mai bună la un moment dat. De acord?

— Te ascult.

— Uitaţi, vă rog. Este ceva din siciliană. Vă rog să fiţi atent! E patru, c cinci, cal f trei, cal c şase, d patru, c ia la d patru, cal ia la d patru, cal f şase, cal c trei, e cinci...

— Lasker, a mormăit bătrânul.

Privirile lui se fixaseră undeva spre mijlocul măsuţei, de parcă o tablă de şah, cu piese cu tot, s-ar fi aflat în faţa noastră.

— Da. Lasker. Dar să vedem mai departe. Cal b cinci, d şase, a patru, a şase, cal a trei, nebun e şase, nebun c patru, întrebarea este: care este acum cea mai bună mutare pentru negru?

— Planul cu a patru, a zis fără nici o ezitare recentul meu cunoscut, este interesant, dar prea lent, după părerea mea. Oricum ar fi, cred că răspunsul negrului nu poate fi decât turn c opt, fără nici o teamă de schimbul la e6. Credeam că o să-mi pui o întrebare mai dificilă. Asta este o bagatelă. Mi-am zis că o să-mi dai spre rezolvare un studiu diabolic. Dragă, a reluat el stilul iniţial de a vorbi, depăşind uşoara veselie care părea că-l cuprinsese, eu nu mai am timp să mint. Sunt silit să spun adevărul. Mi-ai dat un test, l-am trecut. Acum eşti dispus să asculţi povestea mea?   Şi în plus, eşti de acord să-mi promiţi ceva?

— Ce să vă promit? L-am întrebat, fără să-mi pot ascunde mâhnirea, dar simţind cum în mine se dezvoltă tot mai deplin dispoziţia obsecvioasă a unui învăţăcel.

— Să-mi promiţi că o vei scrie, povestirea. Poate nu repede. Dar măcar peste câţiva ani, când vei învăţa mai mult meşteşugul acesta. Un meşteşug, adăugat el mai mult pentru sine, ce altceva? Dar defel uşor.

Simţindu-mă, pentru moment, personajul unei intrigi romantice, am spus, nu fără o notă de patetism în glas:

— Promit.

Şi de abia am reuşit să îmi reprim impulsul de a îi atinge mâna uşor deformată, dar care reuşea încă să sugereze o anumită energie, aşa cum ea se odihnea pe măsuţă, la o palmă de a mea.

— Bine. Atunci, ascultă! Eu am călătorit mult în viaţa mea. Mai întâi, pe la tot felul de turnee, iar apoi mânat de alte interese. O mică parte din viaţă mi-am petrecut-o într-un fel foarte curios, extraordinar de curios, de bizar. Despre această perioadă aş vrea să îţi relatez. Nu va fi o istorisire detaliată, nu avem vreme pentru aşa ceva. Şi probabil că tu nici nu ai avea răbdarea necesară. (Am făcut semne energice: nici nu poate fi vorba, pacienta şi curiozitatea îmi sunt de fier.) O să mă opresc doar la esenţă, la structurile mişcătoare care au evoluat sub ochii mei, într-un timp nu prea îndepărtat în raport cu momentul în care ne găsim. Zici că te interesează... Probabil că vei dori să afli unele amănunte, detalii, cum să le zic?, tehnice. Crede-mă, acestea nu ţi-ar fi de mare folos. De altfel, atunci când vei transforma istorisirea mea într-o povestire sau chiar într-un roman, ai toată libertatea în ceea ce priveşte mărunţişurile, elementele de decor, de recuzită.

S-a mişcat în scaun, a privit pofticios spre ceaşca mea golită, care nu îmi mai inspira nici o alăturare poetică, apoi m-a privit rugător.

— Doriţi o cafea? l-am întrebat, ridicându-mă, probabil mai rapid decât ar fi fost cazul.

A încuviinţat, iar eu am adus ceea ce era de adus.

— Să nu îmi ceri detalii cosmografice. Te rog! Mulţumeşte-te cu precizarea că lumea despre care îţi voi vorbi se află într-un alt sistem solar.

Am rămas vreun minut pe gânduri. Avea un fel neobişnuit de a bea cafea, cu înghiţituri incredibil de mici, capabile să nască iluzia că de fapt doar sărută cafeniul lichid.

— Imaginează-ţi, prin urmare, o planetă populată de fiinţe inteligente, cu aspect uman, având o organizare socială asemănătoare aceleia a pământenilor, fiinţe ajunse la un stadiu de dezvoltare a civilizaţiei tehnice mult mai avansat decât cel atins de Pământ. Şi mai ia, te rog, în considerare împrejurarea că pe respectiva planetă ajunge la un moment dat un pământean care ştie să joace foarte bine şah. Nu altul decât cel care bea cafeaua oferită cu atâta promptitudine. (Aici a avut un surâs aproape ironic.) Localnicii ştiau foarte multe lucruri, dar nu şi să joace şah. Care sunt consecinţele unei asemenea conjuncturi? Nu mă îndoiesc de faptul că ai fi în stare să produci unele deducţii foarte corecte, pornind de la unele întâmplări analoage. Că doar cunoşti, episoade de acest gen apar în unele dintre vechile povestiri despre şah. Mai întâi, pasiunea pentru joc a unui număr destul de mic de oameni (hai să le zicem oameni, pentru simplificare). Aceştia ajung să formeze ceva în genul unei „mafii”. Un timp oarecare doar o minoritate joacă şah. Apoi urmează o explozie a interesului pentru şah. Precum o gripă care nu iartă, nu se uită la grade şi ierarhii, pasiunea, hobby-ul contaminează cele mai înalte piscuri sociale, atingându-l în cele din urmă pe însuşi pantocratorul planetei (nu găsesc un alt termen mai potrivit pentru a-i sugera omnipotenţa). Acesta din urmă îşi descoperă o imensă pasiune pentru jocul respectiv. O pasiune defel deplasată, cunoscut fiind faptul că şahul, joc strategic, a fost îndrăgit de mulţi mari şefi.

Până aici, toate bune, ca să zic aşa. Ce a urmat? Vrând-nevrând, eu nu eram numai cel care îi învăţase jocul, dar şi cel mai bun jucător al planetei. Bineînţeles, se iviseră nişte tineri extrem de talentaţi, dar handicapul unei mari carenţe, cea de cultură şahistă, era greu de depăşit. Aşa s-a făcut, aşa s-a întâmplat, aşa s-a brodit că eu am devenit partener de joc, dar şi antrenor al Pantocratorului. Ciudată postură!

— Dar cum era respectivul? am profitat de o mică pauză.

— A, o fiinţă agreabilă. Să nu te îndoi şti de asta. Era extrem de politicos, iar inteligenţa lui se situa cu mult deasupra mediei. Pe de altă parte, întotdeauna mi-a sugerat o felină îmblânzită, în sensul că o ameninţare latentă se putea simţi în absolut toate cuvintele şi gesturile sale. Dar cât de fină era respectiva ameninţare! Precum boarea unui parfum, o boare aproape visată de subtilă ce este!

— Vasăzică şi dumneavoastră sunteţi puţin literat, poet! m-am înveselit, recăpătîndu-mi brusc dezinvoltura de la început, când interlocutorul meu îmi apăruse drept un pisălog de duzină.

— Cine nu este? A meditat el, filozofic. Dar să nu ne împotmolim în digresiuni. Să revenim. În scurt timp, respectivul a înţeles suficient jocul pentru a reuşi să câştige partide la cei din anturajul său. Iar cu mine a reuşit o serie onorantă de remize. Nu intră în discuţie cât de «naturale» erau acele remize. Altceva, acum. Să ştii că am întâmpinat grozave dificultăţi când am încercat să îl fac să priceapă mentalitatea pământenilor în legătură cu jocul de şah şi, în general, cu jocurile. În ciuda tuturor sforţărilor mele, a persistat în a mă considera un general de un fel mai special. N-am reuşit să îl fac să înţeleagă că ierarhia titlurilor şahiste, în care eu mă situam la nivelul al doilea - pe primul aflându-se actualul sau foştii campioni mondiali -, nu este decât un act organizatoric, menit să ordoneze mulţimea jucătorilor de concurs, codificându-le forţa de joc.

De la neputinţa discriminării între realitate şi joc s-a tras toată incredibila derulare despre care intenţionez, de fapt, să îţi povestesc. Ajung la ea, iată, după atâtea ocolişuri! Pe scurt, Pantocratorul a ajuns la ideea şahului real. Dar ce înseamnă şah real? Nimic altceva decât un şah cu miză vitală. Observi?, nici nu reuşesc să îmi găsesc prea bine cuvintele. Într-adevăr, situaţia este fără precedent. După cum probabil îţi închipui, nu s-a ajuns direct la ideea şahului real. Au fost câteva etape intermediare, prima fiind cunoscută pământenilor. Doar ştii, în multe istorisiri vechi se povesteşte cum un bun şahist şi-a salvat viaţa câştigând o partidă decisivă... A apărut mai întâi ideea unor concursuri având structura turnirurilor sau mai degrabă cea a luptelor de gladiatori. Se pare că felul de a fi al acelor oameni se potrivea foarte bine cu riscul. Am asistat la partide care nu erau altceva decât nişte dueluri sfârşite de regulă cu dispariţia unuia dintre combatanţi. În cazul remizelor nu murea nimeni, era ca şi cum doi vechi duelişti cu pistolul se decid să-şi strângă mâinile, după ce gloanţele lor au zburat în pădurea apropiată.

Dar acesta nu era încă şah real. Şi la noi se joacă partide cu miză, chiar dacă ea nu este viaţa. Dar să mă întorc la Pantocrator. Acest om era fără astâmpăr. Nu era zi să nu inventeze ceva în materie de perfecţionare a jocului. De fapt, concret ar fi să spun: în materie de perfecţionare a legăturilor jocului cu vieţile omeneşti. În mintea lui diabolică s-a ivit ideea că partida de şah trebuie să devină echivalentul destinului. O precizare: era vorba, în special, de partidele lui. Fiindcă, la urma urmelor, el însuşi era destinul acelei lumi ciudate, ai căror oameni participau cu nonşalantă la partide vitale. Da, s-a gândit la partide care să echivaleze destinul. Dar cum aţi dori să procedaţi, l-am întrebat prevenitor, nu cumva să îl supăr. Nu ştiu nici eu, a recunoscut. Dar cred că încep să îmi dau seama cum ar trebui să se petreacă lucrurile. Într-adevăr, nu a trecut multă vreme şi el a imaginat şahul-destin, un joc ale cărui legături cu realitatea erau mult mai profunde. Diversele nivele erau dictate de un sistem de echivalenţe. Cum lumea era împărţită în regiuni administrative, s-a trecut la partide jucate între acestea. Nivelul foarte ridicat al civilizaţiei tehnologice permitea performanţe de neimaginat pe Pământ. Nu era vorba despre înfruntări de felul celor pe care le cunoaştem noi, cu un număr oarecare de perechi, jucând în mod independent. Nu, era cu totul altfel. Creierii jucătorilor fiecărei echipe erau interconectaţi. Se obţineau astfel un fel de partide în consultaţie. Acest sistem nu a dus la creşteri spectaculoase ale forţei de joc. Probabil, se petrecea un fenomen de depersonalizare. Adiţionarea mărea doar forţa de calcul, dar nu avea efecte pozitive în ceea ce privea celelalte calităţi necesare unui bun jucător.

Mărturisesc, nu sunt sigur dacă tocmai aşa stăteau lucrurile. Poate că jucătorii unei regiuni erau solidari doar în ceea ce priveşte rezultatele partidelor, dar nu şi în privinţa desfăşurării jocului. Cert este doar faptul că aceste partide erau surogate de destin. Diversele lor etape aveau echivalenţe pe planul vieţilor reale ale oamenilor. Şi nu numai ale celor direct angrenaţi, ci ale tuturor, indiferent de vârstă. Să îţi dau câteva exemple, pentru ca să pricepi mai bine. Partidă se desfăşura ca un război veritabil. O gafă în deschidere ducea la decimarea populaţiei unui oraş, de către o molimă brusc apărută. O contra-gafă, în stare să determine echilibrarea partidei, stopa molima, dar morţii rămâneau morţi. Sesizezi imensitatea absurdităţii. Intrarea într-o poziţie pierdută ducea la dărâmarea unui baraj şi înecarea unor localităţi, cu toate consecinţele reale. Pierderea partidei putea să conducă la producerea unui seism dirijat, care afecta în mod strict doar regiunea perdantă. Nu ştiu foarte exact cum erau puse în practică toate acestea. Oricum, totul era computerizat. Să nu uit! Programul calculatorului era aleator. Echivalenţele nu erau, deci, dinainte cunoscute. Poţi să fii sigur, însă, surprizele făcute învinşilor nu erau niciodată plăcute. Îţi las şansa de a completa singur lista recompenselor rezervate câştigătorilor. Mă limitez la un singur exemplu: pentru o combinaţie reuşită, o foarte bogată recoltă de fructe.

Mai departe, dragul meu. Ascultă şi încheierea micii mele istorisiri. A venit şi ziua când pantocratorul, transfigurat de o bucurie înfiorătoare, mi-a comunicat că a găsit soluţia finală. Ea prevedea o partidă a partidelor, pe care el însuşi, marele şef, urma să o joace împotriva întregii lumi. Prin lume înţeleg, după cum am precizat la început, planeta pe care elevul meu o conducea, o stăpânea, de fapt.

Bătrânul a tăcut şi pe faţa lui a apărut expresia unei satisfacţii întineritoare. Nu mi-am amintit, pe moment, unde mai văzusem ceva asemănător. Dar imediat m-am lămurit: aşa arătau feţele jucătorilor de şah vârstnici, după ce le reuşea vreo combinaţie sau manevră.

— Şi acum să te ţii bine, fiindcă urmează culminaţia. Da, tinere prieten, partidă a avut loc. De o parte, pantocratorul, opuşi lui, toţi ceilalţi. Calculatorul urma să folosească un nou program. N-am avut cum să mă informez în privinţa acestui program. Poziţia mea de antrenor şi de partener al marelui şef nu era de natură să îmi asigure o deosebit de mare popularitate. Partidă s-a desfăşurat în cabinetul pantocratorului. Adversarii nu erau de faţă, fireşte. Nu putea fi adusă o lume întreagă într-un birou. Mutările erau transmise. S-a jucat o siciliană destul de rudimentară. Era exclusă exprimarea vreunei sugestii din partea mea. La un moment dat, pantocratorul părea că a obţinut o poziţie câştigată şi că partidă se va decide destul de repede.

Dar, probabil mânat de o superbie idioată, elevul meu a făcut un sacrificiu incorect. Cu o clipă înainte de a muta, şi-a întors privirile spre mine, ca şi cum ar fi dorit să-mi ceară sfatul. Am rămas ca de piatră. Nu făceam decât să urmez indicaţia lui expresă, nimic altceva. Când a atins piesa, un cal care lua un pion de la e şase, am văzut, într-o străfulgerare: greşea. În următoarele secunde mi-am verificat intuiţia. Negrul avea la dispoziţie o mutare de apărare aparent paradoxală, dar suficientă. Lumea s-a gândit foarte mult, fiind gata gata să intre în criză de timp. Simţeam în mod imperios nevoia să îmi urlu sfatul: acceptaţi sacrificiul, veţi câştiga. Am tăcut. Lumea nu a greşit. După vreo patru mutări s-a văzut clar că albul este pierdut. Brusc, am început să îl privesc pe Pantocrator ca şi cum ar fi fost o insectă curioasă, aflată într-o agitaţie sterilă. A mai rezistat, totuşi, vreo douăzeci de mutări. Asta fiindcă rezultase un final de turnuri. În clipa când a cedat, s-a auzit parcă un plesnet de bici, iar din el nu a mai rămas decât un norişor de fum, încet risipindu-se.

Agresându-mi un gest de adio, bătrânul s-a ridicat şi, încet, atins parcă de istovirea pe care i-o diagnosticasem la început, m-a abandonat.