Planeta cu şapte măŞTI

P0VESTEA ŞAHULUI

de Victor Eftimiu


În Persia de mult, trăia un tânăr şah, pe care toate grijile şi bucuriile cârmuirii nu-l desfătau îndeajuns, ci visa noi petreceri şi îndeletniciri. Îi era urât. În zadar îi spunea bătrânul său vizir că are multe de îndeplinit în împărăţia sa, că viaţa omului e prea scurtă pentru toate câte sunt de făcut chiar într-o biată colibă de pustnic, necum în culmea unei ţări atât de întinse.

Tînărul şah era întotdeauna grăbit, repede se sătura de orice sărbătoare, tăia şi spânzura fără să se gîndească mult, răsplătea din belşug orice străin pribeag care-i aducea un cântec nou, sticle colorate şi mătăsuri necunoscute.

— Nu te grăbi, Măria Ta, nu te prea grăbi! Ii spunea tnţeleptu-i sfetnic.

Iată că într-o zi pică la curte un omuleţ ciudat care cunoştea toate limbile pământului şi cînd vorbea, îi scăpărau scîntei din ochi, din dinţi şi din unghiile ascuţite. El se legă să născocească o petrecere pentru voievod, o petrecere fără surle şi dansuri, ci liniştită desfătare a minţii, în clipe de singurătate. Curând aduse un joc pe care nu-l cunoştea nimeni şi anume şahul, care s-a păstrat în zilele noastre. Acest joc seamănă cu ţintarul nostru de copii şi are 64 de despărţituri. Mult îi plăcu împăratului persian această născocire.

De bucurie că va şti cum să-şi petreacă ceasurile de acum încolo, el spuse învăţatului străin că e gata să-i plătească oricât pentru nepreţuitul dar. Omuleţul se făcu că nu cere cine ştie ce, că el a vrut să fie numai pe placul Măriei Sale, şi că s-ar mulţumi cu un bob de grîu drept răsplată.

— Mi-ajunge un bob de grîu, Stăpîne. Dar să-i îndoieşti numărul din pătrăţel în pătrăţel, câte despărţituri are măsuţa. Un bob de grâu în cel dintîi pătrat, două în al doilea, patru în al treilea, opt în al patrulea şi aşa mai departe. Dacă-mi dai ce-ţi cer, mă faci omul cel mai bogat din împărăţia Luminăţiei Tale.

— Să i se dea numaidecât, porunci şahul Persiei.

— Nu te prea grăbi, Măria Ta îi spuse bătrînul vizir. Nu te prea grăbi... Să nu fie prea mult!.

— Ce-o să fie? Un pumn de grâu! răspunse Voievodul.

— Se prea poate. Dar să numărăm întîi. O mică socoteală nu strică!

— O traistă?

— Poate că mai mult!

— Un sac!

— Poate că mai mult!

— Eşti un bătrân smintit şi atâta tot! Şi mai nebun sunt eu care stau de vorbă cu tine! Să se dea străinului cât grâu a cerut! porunci înălţimea Sa. Şi puse mâna pe sabie, ceea ce însemna că va tăia capul oricui ar îndrăzni să crîcnească. Pe-nserat, uitîndu-se pe fereastră, ce să vadă împăratul? Curtea era plină de saci, iar în mijlocul lor şedea meşterul străin, privind cum zeci şi zeci de argaţi încarcă grâu pe umeri şi ies pe poarta palatului.

— Ce fac oamenii aceştia?

— Plătim datoria străinului, răspunse vizirul oftînd.

— A ieşit aşa de mult!

— Precum vezi, Măria Ta!

Voievodul plecă de la fereastră şi abia a doua zi se mai uită afară. Acolo ce să vadă? Zeci şi zeci, sute şi sute, mii şi mii de asini încărcaţi cu câte doi saci de grâu, intrau pe-o poartă a palatului şi ieşeau pe cealaltă; ciudatul vrăjitor cu unghii luminoase era acolo, şi-n jurul său o ceată de dregători ai curţii. Ochii şi dinţii îi străluceau în scântei de bucurie drăcească. El număra asinii, arăta în catastif celui mai bătrân dintre curteni, acesta dădea din cap în semn că aşa e şi alte cete de dobitoace luau drumul depărtărilor.

— Dar ce fac oamenii ăştia, Vizire?

— Plătim datoria străinului, Măria Ta!

— Aşa de mult?

— Precum vezi, Măria Ta!

— Aţi numărat bine?

— Bine, prea bine, dar prea târziu, vai!

Tînărul şah păli puţin, scrîşni din dinţi, apoi ca să nu pară că se căieşte, porunci:

— Să i se dea tot ce i se cuvine!... Vorba mea e vorbă. Şi nu se mai uită în curte vreo trei zile, căci îl durea inima să vadă atîta avuţie pierdută.

A patra zi, cu inima strînsă de-o teamă necunoscută se apropie iar de fereastră. Dar nu-i venea să creadă ochilor. Îşi frecă pleoapele, se mai uită odată dacă nu se înşelase: din zare pînă-n zare numai cămile încărcate cu saci de grâu şi piticul cu haine bălţate era în curte şi prin faţa lui treceau poveri-poveri peste cocoaşele înaltelor dobitoace. Iar curteanul cel bătrân se uita în catastiful străinului şi dădea mereu din cap că e aşa.

— Vizire, ce e asta?

— Plătim datoria străinului, Măria Ta!

— Aţi înebunit?

— Am urmat porunca Măriei Tale!

— Cum?... Am spus să i se dea un bob de grîu, îndoit de şaizeci şi ; patru de ori, din pătrăţel în pătrăţel!

— Nici nu i s-a dat mai mult! Şi nu i s-a dat nici măcar a zecea parte din ceea ce i se cuvine!

Şahul chemă un învăţat şi începură să socotească laolaltă cu vizirul. Câte boabe de grâu ieşiră pînă la urmă, nu vă mai spun, ca să nu vă luaţi cu mâinile de cap, cum au făcut cei fruntaşi ai împărăţiei persane. Socotiră cam câte boabe ar intra într-o traistă, câte traiste într-un sac, câţi asini şi câte cămile ar trebui să poarte câte doi saci şi văzură că în tot cuprinsul ţării nu putea creşte atâta grâu. Şi nu se puteau găsi atîtea dobitoace, ca să se îndeplinească fâgăduiala dată meşterului care născocise îndemânatieul joc.

Şahul îşi dete seama câtă dreptate avea bătrânul său vizir când îl sfătuia să nu se prea grăbească. El plăti cu pungi de aur grâul care-i lipsea şi-şi zdruncină cumplit visteria. Iar altădată se gîndi mai mult până să ia o hotărîre.

ŞAH LA ŢAR³

de Şalom Alehem

Într-o zi caleaşca falnică a unui prinţ se opri în faţa magherniţei bunicului meu, care era ceasornicar. Prinţul coborî din caleaşcă şi intră în magherniţă urmat de doi curteni în uniformă bogat împodobită cu decoraţii.

— Unde e evreul cu numele de Ruben Rubinstein? strigă prinţul.

Bunicul se înspăimîntă mai întîi. Dar se stăpîni şi răspunse:

— Chiar eu sunt evreul Rubinstein.

Atunci prinţul îi aruncă o privire binevoitoare şi prietenească:

— Dacă tu eşti evreul Rubinstein, sunt cât se poate de încîntat. Porunceşte să ne aducă samovarul şi totodată jocul de şah. Mi s-a spus că nimeni nu te-a făcut încă şah mat...

O partidă de şah, apoi alta şi alta... Samovarul golit; mîncară dulceaţă şi prăjituri făcute de bunica.

Afară, împrejurul caleştii, se adunase multă lume şi fiecare îşi dădea cu părerea. Unul spunea că prinţul venise cu un ordin din partea stăpînirii ca să facă o percheziţie deoarece ceasornicarul era învinovăţit de înşelătorie: cică ar fi întrebuinţat în lucrul lui aur fals, sau cineva l-ar fi pîrît pe nedrept de aceasta.

Nici un gură cască nu îndrăzni să pătrundă înlăuntrul magherniţei, în ciuda curiozităţii arzătoare ce îi frămînta pe toţi.

Pruitul era un minunat jucător de şah. Ceea ce nu l-a împiedicat să fie bătut de bunicul, care mereu îl făcea şah mat.

Cum toate au un sfârşit pe lumea asta, şi jocul lor se isprăvi în cele din urmă. Măreţul prinţ se ridică, întinse două degete tovarăşului său de joc şi zise:

— Ascultă, Ruben Rubinstein, adevărul e că m-ai bătut şi răzbătut. Eşti cel mai bun jucător de şah, nu numai din guvernămîntul meu, ci din întreaga împărăţie. Poate chiar din lumea întreagă. Şi mă socot fericit, în ce mă priveşte, că am avut cinstea şi plăcerea mă iau la întrecere cu unul ca tine. Fii încredinţat că de acum înainte numele tău va fi pretutindeni cunoscut. Îţi voi răspândi faima printre miniştri, voi vorbi despre tine la curte...

„Miniştrii! Curte!” Bunicului nu-i venea să creadă că toate astea erau aevea.

— Dar cine e Măria Voastră? întrebă el cu sfială.

— Eu, răspunse nobilul oaspe, sunt guvernatorul acestei provincii, şi îşi umflă pieptul înzorzonat..

Din nou, bunicul fu cuprins de spaimă. Să baţi un guvernator! Dacă ar fi ştiut, ar fi făcut desigur în aşa fel încât să piardă o dată sau de două ori.

Totuşi, guvernatorul îşi luă cu bunăvoinţă rămas bun şi plecă.

Atunci, mulţimea de gură cască năvăli în magherniţă. Şi cînd se lăţi vestea ci acel care mâncase bătaie la jocul de şah fusese însuşi guvernatorul, gesturile şi exclamaţiile ae mirare nu mai conteniră. În zilele ce urmară, în săptâmânile şi lunile care trecură după această întîmplare, se vorbi încă mult despre ea. Apoi, totul fu uitat, căci alte întîmplări absorbiră gîndurile oamenilor. Şi chiar bunicul uită, fiindcă alte partide de şah urmară, fără să mai vorbim de grijile legate de cîştigul pâinii de toate zilele. Apoi, veni ajunul Paştilor. Bunicul stătea la masa lui de lucru cu lupa la ochi, chinuindu-se să repare un ceas. În casă nu se găsea nici o fărîmă de pască pentru Paşti şi copiii n-aveau nici încălţări, nici cămăşi. „Ce-o să ne facem? se întrebă bunicul, cînd iată că uşa se deschise şi doi jandarmi intrară înăuntru.

— Pojalusta, ziseră ei, şi bunicul îşi aminti îndată de guvernator şi de făgăduielile lui. Dacă ceasul răsplăţii sunase, era desigur în clipa cea mai potrivită. Da, poate că guvernatorul o să-l umple acum de daruri. Se mai abătuse astfel norocul şi asupra altora, se mai întîmplase ca un evreu să ajungă om bogat peste noapte, datorită hatârului unui prinţ, şi să nu mai cunoască nici el, nici urmaşii lui sărăcia. Jandarmii îl lămuriră pe bunicul că trebuie să pornească de îndată, pe jos, spre capitala împărăţiei.

— La Petersburg? Pe jos?

— Da.

Şi pentru ce? Mai multe nu ştiau să-i spună. Aşa era porunca pe care o primiseră şi pe care i-o aduceau la cunoştină. „Fără îndoială, adăugară ei, ai făcut niscaiva matrapazltcuri, mărturiseşte mai bine cum s-a întîmplat?” Bunicul jură pe Dumnezeul lui că e nevinovat că în toată viaţa lui nu făcuse rău nici unei musculiţe şi că târgul întreg era martorul purtării lui cinstite. Cu toate acestea, îl duseră cu ei şi deoarece în porunca primită de jandarmi spunea că evreul trebuie predat la Petersburg asta însemna desigur că bătrânul urma să fie încolonat într-un convoi de ocnaşi, cu lanţuri la picioare. De cele mai multe ori jumătate din numărul celor ce făceau parte dintr-un astfel de convoi pierea pe drum, de istovire şi mizerie. Dar bunicul era om zdravăn, care nu se da bătut cu una cu două. Avea în el puterea sufletească a adevăratului credincios şi seninătatea înţeleptului. Toţi locuitorii târgului îl însoţiră o bucată de drum şi deşi ţinta cea mai obişnuită a unui convoi era Siberia, nimeni nu voi să-şi ia rămas bun pentru totdeauna de la el şi nici să-l lase să rostească rugăciunea celui ce se pregăteşte de moarte. Plânseră cu toţii de mila lui, încredinţându-l însă că nu peste mult se va întoarce acasă.

Cât ţinu vara, convoiul de ocnaşi îşi urmă drumul. În temniţele de la popasuri, prizonierii se opreau adesea săptămîni întregi, căci de fiecare dată se formau noi convoiuri de osîndiţi. Cînd nenorociţii ajunseră în sfîrşit la Petersburg, bunicul fu închis într-unul din acele sinistre beciuri numite „morminte”, în care nu poţi să stai în picioare, nici culcat, nici şezînd şi nici ghemuit.

În cripta asta trebui într-adevăr să se resemneze să rostească rugăciunea celui ce se pregăteşte să moară, căci îngerul morţii stătea mereu înaintea lui.

Între timp, locuitorii târgului făcură nenumărate intervenţii pentru bunicul. Strînseră bani, prin colectă, dând sume mari avocaţilor şi altor funcţionari de la tribunale. Aceştia primiră banii, mai cerurâ alţii, pentru ca apoi să explice cu mult bun simţ de ce era cu neputinţă să facă ceva pentru bunicul meu: poate fi dovedită nevinovăţia unui hoţ de cai, spuseră ei, căci se ştie fapta de care e învinovăţit. Dar cum să aperi un om care nu e învinovăţit de nimic?

Şi cine ştie? Din moment ce autorităţile nu vor să dea pe faţă acuzaţia ce i se aduce bătrtnului ceasornicar, poate că e vorba de o crimă politică, de o crimă de stat ce nu poate fi dezvăluită! Or, nu putem să intervenim pentru un criminal politic, căci o astfel de intervenţie e prin ea însăşi o crimă politică... Dar iată că veni şi ziua în care poarta temniţei se deschise. Alţi doi jandarmi, înarmaţi din cap pînă în picioare, aşezară pe bunicul meu, mai mult mort decât viu, pe scaunul unei birje. Urma desigur să fie dus la judecată. Orice condamnare, chiar spânzurătoarea sau eşafodul, era preferabilă beciului.

Birja se opri în faţa unei fortăreţe. Bunicul fu silit să coboare şi îl conduseră într-o odaie, unde i se spuse să se dezbrace până la piele. Apoi îl îmbăiară; jandarmii îl curăţiră de sus pînă jos. Apoi urcă iarăşi în birjă şi aceasta se opri în faţa unui palat împodobit cu acvile. I se spuse bunicului că nu trebuie să se teamă şi că n-avea voie să tremure. În tovărăşia jandarmilor, trecu prin faţa unui şir de generali cu epoleţi de aur. Şi astfel îşi dădu seama că va fi înfăţişat împăratului. Deodată, se trezi într-o sală împodobită cu picturi minunate. În faţa lui se afla un bărbat înalt, cu favoriţii lungi. Şi urmă acest dialog:

Împăratul: Cum te cheamă?

Bunicul Rubinstein: Ruben Rubinstein.

Împăratul: Ce vârstă ai?

Bunicul Rubinstein: Cincizeci şi şapte de ani.

Împăratul: Cine te-a învăţat să joci şah?

Bunicul Rubinstein: În familia noastră toţi am jucat şah, din tată în fiu.

Împăratul: Se spune că tu eşti cel mai bun jucător de şah din întreaga împărăţie...

La această afirmaţie bunicul voi să răspundă că ar fi fost mai bine pentru el să nu fi fost cel mai bun jucător din respectiva împărăţie. Împăratul ar fi întrebat „de ce”. Şi bunicul s-ar fi plâns de felul în care este tratat tocmai campionul de şah din Rusia, pe care împăratul voia să-l cunoască. Dar timpul fixat pentru audienţă trecuse. Împăratul făcu un semn uşor cu mâna.

Generalii se apropiară şi cei doi jandarmi îl conduseră pe bunicul afară în curte, îi spuseră că e liber şi că trebuie să se întoarcă imediat acasă, deoarece evreii nu aveau dreptul să stea în capitala împăratului. Încălcarea acestei interdicţii era un delict foarte grav.