Planeta cu şapte măŞTI

XVI

Pe vremea când Jucătorul de şah se mai afla în stăpânirea baronului
Kempelen, s-a băgat de seamă, de mai multe ori, în primul rând că un
italian ce făcea parte din suita baronului nu putea fi niciodată văzut în
răstimpul în care Turcul juca o partidă de şah. În al doilea rând, că
italianul căzând odată grav bolnav, spectacolele au fost întrerupte până
la însănătoşirea lui. Acest italian spunea sus şi tare că e cu totul
neştiutor în ale jocului de şah, deşi toţi ceilalţi inşi din suita baronului
jucau destul de bine. S-au băgat de seamă unele amănunte de acelaşi
fel când automatul a intrat pe mâinile lui Maelzel. Există un om, pe
nume Schlumberger, care îl însoţeşte pretutindeni, dar care nu are altă
ocupaţie cunoscută decât să ajute la împachetarea şi despachetarea
automatului. E un om de o statură cam mijlocie şi foarte gârbovit. Nu
putem şti dacă afirmă că joacă sau că nu joacă şah. E însă lucru foarte
sigur că n-a fost văzut niciodată în timpul spectacolului cu Jucătorul
de şah, cu toate că a fost adesea văzut înainte şi după spectacol. Mai
mult încă: acum câţiva ani, Maelzel a fost în trecere cu automatele sale
prin Richmond, unde le-a şi expus, credem a şti, în casa pe care o ţine
astăzi domnul Boissieux, cu academia sa de dans. Schlumberger s-a
îmbolnăvit pe neaşteptate, şi în tot timpul cât a zăcut, n-a mai fost nici
un spectacol cu Jucătorul de şah. Faptele acestea sunt binecunoscute
multora dintre concetăţenii noştri. Explicaţia dată cu privire la întreruperea spectacolelor n-a fost boala lui Schlumberger. Fără să mai facem nici un comentariu, lăsăm în seama cititorului să tragă concluziile
fireşti din toate acestea.

XVII

Turcul joacă şah cu braţul stâng. Un amănunt atât de însemnat nu
poate fi întâmplător. Brewster însă nu-l ia în seamă. Se mărgineşte,
credem, să constate faptul. Cei mai recenţi autori de tratate despre
acest automat par a nu-l fi observat nici ei deloc şi nu pomenesc de el.
Autorul broşurii de care aminteşte Brewster îl semnalează, dar îşi
recunoaşte neputinţa de a-l tălmăci. E totuşi limpede că astfel de
nepotriviri şi ciudăţenii vădite trebuie să ne călăuzească (dacă e cu
putinţă) pe calea adevărului.

Amănuntul că automatul joacă şah cu mâna stângă nu poate avea

legătură cu funcţiunile maşinii, socotită numai ca maşină. Orice fel de
mecanism care ar determina un manechin să mişte braţul stâng într-un
fel sau altul ar putea, la o adică, să-l facă să mişte tot aşa de bine şi
braţul drept. Dar acest principiu nu poate fi aplicat şi alcătuirii omeneşti,
în oare există o deosebire adâncă în ce priveşte construcţia şi mai cu
seamă vigoarea braţului drept şi a celui sting.

Gândindu-ne la faptul acesta din urmă, trebuie să facem o apropiere

firească între această vădită ciudăţenie a automatului şi acest amănunt
propriu făpturii omeneşti. Trebuie deci să ne gândim la vreo excepţie,
deoarece Jucătorul de şah joacă tocmai aşa cum n-ar juca un om. Aceste
idei, odată admise, pot şi singure să trezească în noi gândul că un om ar
fi ascuns înlăuntru. încă vreo câţiva paşi şi vom ajunge, în sfârşit, pe
nesimţite, la rezultat. Automatul joacă şah cu braţul stâng din pricină
că, în împrejurările date, e de dorit, desigur, ca omul dinlăuntru să
poată să joace cu braţul drept.

Să presupunem, de pildă, că automatul joacă şah cu braţul drept.

Pentru a ajunge la mecanismul care mişcă braţul şi care, precum am
spus, se află tocmai deasupra umărului, ar trebui neapărat ca omul
pitit înlăuntru să se slujească de braţul său drept într-o poziţie nesuferit
de grea şi de nefirească (adică ridicându-l strâns pe lângă corp şi strivit
cu putere între corpul său şi coasta automatului), sau poate să se
slujească de braţul stâng aducându-l peste piept. Nici într-un caz, nici
în altul, el n-ar putea să lucreze cu uşurinţa şi precizia necesare. Dar
dacă, dimpotrivă, automatul ar juca, aşa cum joacă în realitate, cu
braţul stâng, toate greutăţile ar fi înlăturate. Braţul drept al omului
dinlăuntru e adus pe lângă piept, şi degetele mâinii sale drepte acţionează,
fără nici o greutate, asupra mecanismului care se află în umărul manechinului.

Socotim că nu se poate aduce nici un argument temeinic împotriva

explicaţiei noastre la Automatul jucător de şah.

în româneşte de Ion Vinea

JUDECATA PREALUMINATULUI CALIF

de Horia Matei

Vechile cronici ale califilor abasizi consemnează întâmplare de pe vremea preaînţeleptului calif Harun al Raşid, petrecută într-o zi când luminatul monarh ţinea judecată în palatul său din Bagdad.

În acea zi Marele Vizir îi înfăţişă califului pe catârgiul Geaffar şi pe neguţătorul Ibrahim, primul în calitate de reclamant, al doilea fiind pârât.

- Vorbeşte tu întâi! Porunci califul făcând un semn către reclamant.

Catârgiul Geaffar se aruncă la picioarele califului, sărută vârfurile papucilor de mătase şi spuse: „Prealuminate şi preamilostive stăpâne! Cer să mi se dreptate! Neguţătorul Ibrahim a venit la mine fiindcă avea de transportat baloturi cu marfă şi m-am înţeles cu el să îi închiriez un catâr pentru doi dinari. Când a plecat de la mine, l-am urmărit şi am văzut că după ce şi-a făcut treaba cu catârul meu, fiind o zi foarte călduroasă, neguţătorul s-a aşezat la umbra animalului ca să se odihnească. Or, pentru cei doi dinari eu i-am închiriat numai catârul. Dacă s-a folosit şi de umbra lui, e drept să-mi mai dea un dinar chirie”.

Înţeleptul calif se gândi o clipă, apoi, mângâindu-şi barbă albă, spuse: „Ai dreptate!”

Atunci neguţătorul Ibrahim se aruncă la picioarele califului, sărută poala veşmântului cusut cu fir de aur şi strigă. „O, preamilostive stăpâne, cel mai drept dintre drepţi! Ascultă-mă şi pe mine!”

Califul făcu un semn către el şi porunci: „Vorbeşte!”

„Luminate stăpâne şi înţelept al înţelepţilor” începu neguţătorul, „catârgiul Geaffar n-a minţit. E adevărat că am închiriat numai catârul, dar pe drum am văzut că umbră se ţinea după catâr şi atunci am crezut că este cuprinsă în preţul de închiriere şi m-am folosit de ea. Altfel, n-avea decât să-mi dea numai catârul şi să-şi ţină umbră. Nu e drept să-i mai un dinar chirie.”

Califul cel înţelept căzu pe gânduri; apoi, mângâindu-şi barbă albă: „Ai dreptate!”

Atunci Marele Vizir, ca sfetnic vrednic ce era, se aplecă la urechea califului şi-i şopti: „O, calif al califilor, stăpâne al nostru al tuturor! Se cuvine să păstrăm rânduiala judecăţii, care ne învaţă că nu se poate ca să aibă amândoi dreptate”.

Drept care înţeleptul calif, după ce se gândi o clipă se întoarse către bătrânul sfetnic şi, mângâindu-i şi barbă albă, spuse: „Şi tu ai dreptate!”

Aici se sfârşeşte relatarea întâmplării, consemnată pe un pergament din piele suplă de miel şi găsită, aşa cum arătam, printre vechile cronici abaside. În veacurile care au urmat, cărturari şi filosofi dintre cei mai învăţaţi s-au aplecat asupra pergamentului, l-au studiat şi i-au tălmăcit înţelesul. Au ajuns la concluzia că întâmplarea are un anume tâlc al ei, plin de înţelepciune, menit să ne atragă atenţia că nu se cuvine să ne grăbim în emiterea judecăţilor noastre. În acelaşi timp, însă, învăţaţii au remarcat că textul se întrerupe cam brusc, că nu lămureşte o chestiune de cea mai mare însemnătate, anume: cum s-a sfârşit judecata? Cu alte cuvinte, ce hotărâre a luat preaînţeleptul calif în pricina dintre catârgiul Geaffar şi neguţătorul Ibrahim, căci rânduiala judecăţii ne învaţă că, într-adevăr, nu se poate să fi avut amândoi dreptate, în această privinţă Marele Vizir avea şi el dreptate...

S-au sfătuit învăţaţii între ei, zile în şir au răsfoit Coranul, nopţi în şir au cercetat mişcarea stelelor pe cer, dar nici cartea sfântă a lui Mahomet şi nici zodiile tălmăcite de cei mai pricepuţi astrologi n-au putut da răspunsul.

Dar iată că de curând, arhivele abaside au oferit încă o surpriză cercetătorilor: într-o firidă ascunsă a fost descoperit un manuscris, inedit, un pergament pe piele de gazelă, cu iniţiale colorate şi chenare ornate în arabescuri. Prima parte a manuscrisului reproducea întocmai textul din pergamentul găsit mai demult, iar în a doua parte erau consemnate urmărea şi sfârşitul acestei istorisiri pline de tâlc, care a dat atâta de furcă învăţaţilor:

După ce dădu, aşadar, dreptate şi vizirului său, luminatul calif căzu pe gânduri şi rămase multă vreme aşa, mângâindu-şi din când în când barbă albă şi neputându-se hotărî cui să-i dea dreptate - catârgiului Geaffar sau neguţătorului Ibrahim?

Într-un târziu, Marele Vizir se aplecă la urechea califului şi-i vorbi în şoaptă: „Te văd frământat de gânduri, o, preastrălucite stăpân al nostru, iar şovăiala ta este îndreptăţită fiindcă într-o pricină că asta nu-i deloc uşor de luat o hotărâre. De aceea, eu, nevrednicul tău servitor, căruia i-ai făcut nepreţuita cinste de a-l înălţa la rangul de sfetnic, te povăţuiesc: lasă soarta să hotărască în pricina dintre neguţător şi catîrgiu.”

„Soarta?!” se miră califul. „Cum aşa, „vizirule?”

„Aminteşte-ţi preamărite stăpâne”, continuă sfetnicul, „de plimbarea pe care am făcut-o împreună prin oraş, mai zilele trecute. Voiai să vezi cum trăieşte poporul tău, eram îmbrăcaţi în zdrenţe de cerşetor ca să nu fim recunoscuţi.”

„Îmi amintesc” zise califul.

„În Bazarul cel Mare am dat peste o mare îngrămădire de oameni care se înghesuiau în jurul a doi jucători care mutau nişte piese pe o tablă de lemn în pătrăţele. Jocul acesta se zice că l-ar fi născocit un brahman înţelept pe nume Sisa, după ce a stat o sută de zile şi o sută de nopţi sub un smochin. Brahmanul a dus jocul la curtea şahilor persani, iar de acolo şi până aici, la noi, nu mai era cale lungă.”

„Aşa este!” aprobă califul. „După cum ştii, vizirule, eu însumi mă îndeletnicesc adesea cu acest joc care cere multă iscusinţă dar şi înţelepciune. În timp de pace el mă învaţă cum să-mi ocârmuiesc cu chibzuinţă şi dreptate supuşii, în vreme de război cum să mi lovesc duşmanii cu putere şi pe neaşteptate. Pe bună dreptate i se spune Regele Jocurilor şi Jocul Regilor.”

„Înţelepciunea ta e mare, o, preastrălucite stăpâne! Este într-adevăr regele jocurilor, dar” continuă cu umilinţă Marele Vizir, „îngăduie preaplecatei tale slugi să-ţi atragă atenţia că nu este numai jocul regilor de vreme ce cu el se îndeletnicesc şi oameni de rând. Fiindcă atunci, în Bazarul cel Mare, cei doi în jurul cărora se adunase poporul erau doi nevrednici supuşi ai luminăţiei tale, catârgiul Geaffar şi neguţătorul Ibrahim, cărora le-a mers vestea că sunt mari meşteri şi cunoscători ai tainelor acestui joc. Îi ai acum prosternaţi la picioarele tale, mărite şi înţelepte calif, cerând fiecare să i se facă dreptate. Porunceşte să fie adusă tabla cu piese albe şi negre ca ei să se poată înfrunta, iar celui care va câştiga, dovedindu-se astfel mai iscusit şi mai cu judecată, să-i dai dreptate şi în pricina pentru care s-au înfăţişat în faţa luminăţiei tale.”

Califul îşi mângâie barba albă chibzuind la propunerea sfetnicului său. Pe urmă hotărî: „Aşa vom face Vizirule. Şi cum acest rege al jocurilor se cuvine cinstit pe măsura virtuţilor sale nobile, cheamă slujitorii cărora am a le da anumite porunci.

Îndeplinind poruncile califului, slujitorii palatului îi luară, pe catârgiul Geaffar şi neguţătorul Ibrahim îi duseră în sala havuzurilor căptuşite cu marmură albastră, îi îmbăiară şi-i unseră cu uleiuri parfumate, apoi îi îmbrăcară în veşminte de mătase cusute cu fir de aur şi încălţară cu papuci din piele fină de marochin. În sala jocurilor, tabla împărţită căsuţe era pregătită, cu piesele albe din fildeş african şi piesele negre din lemn preţios de abanos.

Se lăsa seara şi acoperişurile moscheilor din Bagdad sclipeau în lumina purpurie a razelor soarelui pe cale să apună. Slujitorii aduseră făclii de răşină şi puseră pe jăraticul din căţui mirodenii şi bobiţe galbene de chihlimbar care răspândeau miresme plăcute. Pe tipsii şi talgere se îngrămădeau curmale dulci şi naramze amărui, în chisele dulceţuri de smochine şi şerbeturi parfumate de trandafir. Ulcioare aburite erau pline cu apă rece îndulcită, ci sucuri de strugure şi coacăze.

Cei doi jucători se aşezară pe perne moi, de o parte şi cealaltă a tablei, în dreptul pieselor. Califul şi Marele Vizir se aşezară în dreptul celorlalte două laturi, de unde urmăreau mişcările pieselor pe tablă cu interes, dar în deplină tăcere aşa cum cere rânduiala jocului. Când începu să mijească de ziuă şi degetele trandafirii ale aurorei se pregăteau să îmbrăţişeze turnurile minaretelor, jocul se sfârşi într-un impas, piesele fiind aşezate aşa fel că niciunul dintre cei doi jucători nu mai putea nădăjdui să obţină biruinţa.

„A fost o luptă frumoasă” aprecie califul. Apoi hotărî: „cei doi împricinaţi să se înfăţişeze mâine seară pentru a-şi măsura din nou puterile, până se va alege câştigătorul.”

A doua zi, în amurg, catârgiul şi neguţătorul, după ce trecură prin ritualul îmbăierii şi înveşmîntării, se aşezară în faţa tablei cu şaizeci şi patru de căsuţe albe şi negre. Şi iarăşi nici unul nu reuşi să-şi înfrângă adversarul, lumina palidă a zorilor surprinzând piesele într-o poziţie fără ieşire. Şi tot aşa, vreme de o mie de nopţi în şir, nici piesele din fildeş alb de Africa, nici cele din eben negru de India, mânuite pe rând de catârgiul Geaffar şi de neguţătorul Ibrahim nu reuşiră să biruiască, deşi păreau că luptă din toate puterile.

În zorile de după cea de-a o mie şi una noapte Marele Vizir se aplecă la urechea califului: „Preamărite şi prealuminate stăpâne! Catârgiul şi neguţătorul o fac dinadins. Le plac veşmintele scumpe şi poamele dulci”.

Califul îşi mângâie barba albă şi zâmbi: „Ai dreptate, vizirule”

Sfetnicul continuă, încruntat: „Sunt nişte nemernici şi nişte ticăloşi. Dă poruncă să vină gâdele cel buzat cu iataganul, să-i scurteze cu un cap”.

Neguţătorul şi catârgiul se aruncară la picioarele califului, tremurând din toate mădularele şi strigând „Iertare! Îndurare!”

Fără să-i învrednicească măcar cu o privire, califul se întoarse către sfetnic şi, mângâindu-şi barba albă: „De data asta n-ai dreptate, vizirule. Nu-l voi chema pe gâde cu iataganul, ci pe vistiernic cu două pungi de galbeni.” Apoi, către împricinaţi:, Ridicaţi-vă! Pentru învinuirea dreaptă pe care v-o aduce vizirul meu, vă iert. Pentru nopţile de desfătare pe care mi le-aţi dăruit veţi primi câte o pungă cu aur.

Din nou, catârgiul şi neguţătorul se aruncară la picioarele măritului calif, sărutându-i poalele veşmântului şi vârfurile papucilor şi îngăimând vorbe de mulţumire şi adâncă recunoştinţă.

„Staţi, că n-am terminat” se opri califul. „Vă poruncesc să porniţi de îndată la drum, să colindaţi rând pe rând toate provinciile împărăţiei mele. Veţi primi firman cu pecetea mea, ca să fiţi întâmpinaţi cu cinste în palatele guvernatorilor, în sălile de judecată ale cadiilor, în cazărmile generalilor mei, pe care îi veţi învăţa să deprindă toate tainele acestui minunat joc în care v-aţi dovedit atât de meşteri. Guvernatorii vor învăţa astfel să nu dispreţuiască oamenii de rând, cadiii să nu se grăbească în judecata lor, generalii vor învăţa cum să se apere dar să lovească în duşmanii mei. Aceasta este hotărârea mea.”