Planeta cu şapte măŞTI

DESCHIDEREA MEA

de Ion Băieşu

Vă rog să nu puneţi la îndoială nici o clipă afirmaţia pe care o fac în această clipă: sunt cel mai slab jucător de şah din lume. Bunicul meu îmi spunea:

— Dacă eu, care habar n-am de jocul ăsta, te bat în patru-cinci mutări, înseamnă că eşti ultimul ageamiu de pe lume. Lasă-te!

Bineînţeles, nu m-am lăsat. Vroiam să descifrez cu orice preţ această taină. Adică joacă roboţii şah, iar eu nu?! Sunt eu mai tâmpit decât o adunătură de semiconductori?!

Nevastă-mea trebuia să nască. Am chemat Salvarea. Până să vină, i-am propus o partidă de şah, ca s-o calmez. La mutarea a cincea au venit băieţii, adică doctorul, sora şi un brancardier.

— Poftiţi! Au zis ei.

— Un moment, am zis eu_, mai am de făcut o mutare.

Mutarea a durat, nu mă puteam decide dacă să sacrific calul sau nebunul. Drept urmare, nevastă-mea a născut în lift.

A doua partidă din viaţa mea am jucat-o cu fiul meu care, pe atunci, avea şase ani. El a avut tupeul să-mi ia regina la a doua mutare drept pentru care i-am aplicat, brusc, două palme usturătoare. El m-a reclamat mamei lui care mi-a aplicat trei palme a fel de usturătoare, drept pentru care situaţia s-a rezolvat la comisia de împăciuire.

A treia partidă de şah am jucat-o în avion, între Viena şi Amsterdam. Stewardesa care mi-a adus ceaiul şi care era soţia unui cunoscut fotbalist român, bun amic de-al meu, îmi zice:

— Ştiţi cine stă alături de dumneavoastră? Bobby Fischer.

Fireşte, mi s-au înmuiat picioarele. Să fie alături de mine marele geniu al gambitului damei şi al deschiderii siciliene? Nu se poate! Ocazia era unică. Bobby tocmai studia o revistă cu probleme de şah în care matul trebuia să aibă loc în cincisprezece mutări. Drept pentru care îi zic:

— Bobby, iartă-mă, dar problema pe care o studiezi e greşită. În sensul că albul nu poate da mat în cinşpe mişcări, ci în şaişpe.

Bobby înmărmureşte şi ia, din nou, problema în studiu. Zice:

— Dom-le, s-ar putea să ai dreptate, există o şansă pentru încă o mutare.

— Bineînţeles, zic eu, calul poate interveni salvator, deşi respectiva piesă era complet izolată.

După ce mi-a venit ceaiul, îl bat pe umăr pe Bobby.

— Dragă, zic, tu eşti tânăr, eşti geniu, ai perspective, dar ai încă multe de învăţat Unde te duci?

— La Singapore, fac o demonstraţie.

— Perfect, zic, hai să facem una între noi, sunt imbatabil.

— Bine, zice, şi deschide geanta lui diplomat, în care se afla jocul de şah.

Aranjăm piesele şi fac prima mutare (aveam albele), adică duc pionul din faţa regelui cu o pătrăţică. A doua mutare era identică. A treia la fel. Într-un cuvânt, am mutat toţi pionii pe rândul trei. Pe urmă, am mutat celelalte piese: turele, caii, nebunii, regele şi regina. Tot cu o pătrăţică înainte. Ilustrul meu adversar a rămas năuc.

— Dom-le, zice, ce deschidere e asta?

— Dragă, zic, nu i-am dat încă un nume, dar îmi aparţine. Fii atent, peste două mutări te fac mat.

— Imposibil, zice, imposibil!

— Mai gândeşte-te, zic eu cu un glas sumbru. Gândeşte-te bine.

Avionul a aterizat la Amsterdam. Eu am coborât. El nu. Se gândea. Probabil se mai gândeşte şi-acum.

ŞAH ŞI UTOPIE

de Dan Stanca

„Pe o planetă străină, super-civilizată, unde toţi viruşii fuseseră băgaţi la congelare pentru a nu o mai lua razna prin lume, s-a constat că oamenii, deşi sănătoşi tun, mureau pe capete. Şi aceasta din cauza plictiselii...” (Fragmentul este reprodus din memorie dintr-o carte încă nescrisă.)

Fireşte, utopia nu este pentru firile slabe de înger. Nici pentru cei insensibili, nesimţitori la fluctuaţiile şi capriciile existenţei. Nu aş vrea să zică că utopia e până la urmă pentru jucătorii de şah. Totuşi, ei se pot număra printre aceia care s-o înţeleagă şi s-o frunte cu o demnitate corespunzătoare jocului pe care l-au slujit atâta amar de vreme...

... Dar s-ar putea să trăiesc vreodată asemenea surpriză? Cine şi-ar închipui-o de altfel? Cine şi-ar închipui că n-ar mai fi şah şi jucători de şah, că acest nobil joc, cu o istorie bogată, ar ajunge într-o bună zi impracticabil? Bineînţeles aceasta este o utopie neagră, swiftiană, care trebuie să stea cât mai departe de realitate şi să nu încerce vreodată să-i ia locul. Cu toată această prevedere însă, gândul nu dă pace... Posibilitatea conturării unui scenariu utopic reprezintă o ispită teribil de puternică de la care n-am putut şi nu mă pot abate. Savoarea ei şi-a dezvăluit astfel feţele:

Mai întâi mi-am imaginat o masă uriaşă de şah, poate arhetipul tuturor meselor de şah de pe mapamond care, treptat, începe să se decoloreze. Adică albul nu mai rămâne alb, negrul nu mai rămâne negru. Albul se întunecă, negrul se deschide... Cu alte cuvinte, dispariţia contrastului! Masa arhetip de şah ajunge treptat cenuşie! Şi pe măsură ce-şi pierde specificul cromatic şi celelalte milioane de mese de pe glob suferă acelaşi proces. În loc de alb şi negru, negru şi alb avem numai cenuşiu. Teribilă surpriză! Teribilă şi comică în acelaşi timp! Tragicomică. Mai degrabă! Fiindcă e simplu de imaginat mii şi mii, milioane de partide de şah, campionate naţionale, regionale, interzonale şi mondiale care brusc se suspendă deoarece nu se mai poate face distincţia între culori. Aş vrea să-mi mut calul dar calul meu e totuna cu calul adversarului, pătratul alb totuna cu pătratul negru ş.a.m.d. figuri mirate, nedumerite, zâmbete de circumstanţă, fuga la magazin pentru a cumpăra un alt joc, dar constatarea stupefiantă că şi în rafturile magazinului, în toate rafturile ale tuturor magazinelor, s-a petrecut acelaşi lucru! Într-adevăr, situaţie încurcată, pe unde să mai scoţi cămaşa? Mi-am zis că în felul acesta am gândit definitiv „moartea” jocului de şah şi chiar am vrut să mă felicit pentru scenariul acesta fatidic când, după câteva minute, m-am autodezarmat: „Dar ce? Ai uitat şahul orb, „blind-chess”? Şahul care dintotdeauna nu s-a practicat prin distincţia a două culori, ci prin dictarea unor poziţii: f7, f2, c3 etc. În condiţiile astea se poate juca şah foarte bine şi pe o tablă cenuşie. Nu deranjează pe nimeni. Pe cine ar supăra că între a2 şi a3, de exemplu, n-ar exista nici o deosebire cromatică atât timp cât reprezintă totuşi două spaţii distincte, două câmpuri deosebite în marea arie a celor 64?” Într-adevăr, trebuie să renunţ la proiectul meu.

Dar dacă - am tresărit după câteva zile - dacă într-o bună zi piesele şi-ar schimba formele atât de bine cunoscute? Dacă între pion de pildă şi turn nu ar mai fi nici o diferenţă? Ar arăta amândouă la fel, să zicem că o mogâldeaţă acolo, inexpresivă, fără supleţe, fără personalitate! Care jucător de şah ar putea să treacă peste un asemenea afront adus îndeletnicirii sale? Fără îndoială, acesta este un punct de vedere estetic dar nu gratuit, în măsura în care se ştie că au existat mari artizani a căror vocaţie era tocmai cioplirea artistică a figurilor de şah din materiale din cele mai scumpe şi mai rare ca fildeşul sau abanosul. Probabil că în urmă cu o mie de ani ar fi fost o blasfemie să joci şah de la distanţă comandând mişcările în limbajul de specialitate fără ca tu, jucător să atingi piesa respectivă cu buricele propriilor degete, în termeni ştiinţifici gândirea aceasta magic- animistă s-ar traduce prin existenţa dovedită a biocurenţilor care nu sunt „impersonali” ci poartă asupra piesei astfel sensibilizate datele fiecărei persoane. Cu diferenţa că acea comuniune care se realiza odinioară între piesa de fildeş şi degetele nu ştiu cărui calif este acum imposibil de realizat în condiţiile în care fildeşul, să zicem, a fost înlocuit de materia! Plastic! Dar mai ştii! Şi a doua versiune a utopiei mi s-a părut aşadar caducă. Nu în forma pieselor sau în materialul din care ele sunt confecţionate o să se împiedice viitorul jocului de şah!

Îmi este simplu de aceea să-mi închipui un viitor al şahului în care să lipsească atât masa de şah cu cele 64 de pătrate alb-negre cât şi formatul tradiţional al pieselor! Ceea ce contează de fapt în viitorul intercontinental sau interplanetar al jocului de şah - presupunând că şi aşa-zişii extratereştrii vor adera la regulile lui - este de fapt respectarea câmpului de acţiune în toate delimitările sale şi a funcţiilor pieselor în speţă. Nu mai avem turn, dar nu am uitat funcţia pe care el o are de îndeplinit! De la o adevărată sculptură realizată în lemn sau os, la o noţiune abstractă, invizibilă! Iată sensul de înaintare al istoriei! Da, e adevărat - mi-am răspuns - dar jocul de şah va dăinui. Toate anomaliile imaginate în legătură cu viitoarea sa evoluţie nu-l privesc de fapt pe el, ci sunt simple simboluri prin care se poate citi soarta omenirii! Dar nu asta mă interesează pe mine în ultimă instanţă.

Ce aveam atunci de făcut? Oare nu există cale prin care să se aplice lovitura de graţie jocului de şah? Fireşte, nu doresc aceasta, doar fantazez pe marginea unei idei, speculez, mă joc „cu mărgelele de sticlă” ale unei taine fermecătoare în simplitatea ei: raţiunea de-a fi a unei activităţi umane.

Au trecut săptămâni şi chiar luni până să mă apropii de un răspuns. Şi am înţeles atunci că jocul de şah nu se întemeiază atât pe agerimea minţii care pe cele 64 de câmpuri poate lega şi dezlega sute de variante, cât pe numele aparent banale, dar deloc convenţionale ale pieselor ce se înfruntă pe alb şi negru în frumoasa miză a supremaţiei uneia din culori. Cal, nebun, rege, regină, turn... Pionii nu-mi plac, nu vreau să-i iau în seamă, îmi place doar mersul lor de infanterişti şi candoarea cu care se „metamorfozează” în final atunci când ating ultima linie a adversarului. Parcă ar trece într-o altă viaţă! Dar restul? Cal, nebun... Aici este o întreagă lume, un întreg univers al unui alt ev, al unor alte zări, o lume care luptă doar pe o tablă de şah, dar în realitate poartă rezonanţele luptei sale în toate ungherele existenţei istorice.

(Mă) întreb:

1).  Într-o lume unde toţi oamenii ar fi cu picioarele pe pământ ce sens ar mai avea numele de „nebun”?

2).  Într-o lume unde ar exista numai rachete şi asteroizi ce sens ar mai avea numele de „cal”?

3).  Într-o lume prea grăbită ce sens ar mai avea tihna geometriei şahiste?

4).  Iar într-o lume fără şah ce sens ar mai avea agerimea minţii omeneşti?

În pofida acestor ipoteze sumbre şi a febrei mele de-a le toarce una din cealaltă cred totuşi că o asemenea lume e încă departe de-a se naşte. Între realitatea firească a oamenilor şi utopie va exista întotdeauna un spaţiu, un interval, speranţa că dacă azi ai pierdut o partidă, o vei câştiga mâine cu siguranţă...

În ultimă instanţă şahul mi se pare antidotul cel mai eficace al plictiselii. Iar plictiseala, prin licoarea ei secretă, nu generează până la urmă utopia?

Cum se vede, lupta rămâne deschisă...