Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 26

În acele prime momente de şoc, toţi au rămas împietriţi, incapabili să creadă aşa ceva. Descumpăniţi, s au uitat lung la Giordino, neputând să înţeleagă ce se întâmplase. Le au trebuit câteva secunde bune până să accepte situaţia.

Apoi Dodge a izbucnit:

— Ce tot spui acolo?

— Renee a murit, a repetat Giordino fără nici o inflexiune în glas. A ucis o Rita.

Pitt s a simţit cuprins de un val de furie.

— Şi unde e acum? a întrebat el.

— Rita? Giordino avea chipul cuiva care tocmai s a trezit după un coşmar. A dispărut.

— Imposibil. Cum de a reuşit să plece de pe navă fără s o vedem?

— Nu e de găsit, a spus Giordino.

— Pot să văd cadavrul? a întrebat Ortega, cu o răceală tipică pentru un criminalist.

Pitt cobora deja treptele, cât pe ce să se prăbuşească peste Giordino, care a sărit într o parte ca să i facă loc.

— Pe aici, inspectore. Femeile erau în cabina mea.

În sinea lui, Pitt se simţea profund vinovat pentru că nu şi dăduse seama că Rita era o femeie capabilă să ucidă. S-a blestemat pentru că nu o însoţise pe Renee şi o trimisese s o elibereze pe ucigaşă de una singură.

— Of, Doamne, nu se poate! a bolborosit el când a văzut o pe Renee, dezbrăcată, zăcând pe pat cu picioarele strânse şi braţele răsfirate de parcă ar fi fost crucificată.

Pe stomacul ei fusese scrijelită emblema Odyssey, calul celtic alb din Uffington¹¹. Când Renee i a scos banda adezivă din jurul braţelor, Rita s a arătat docilă şi ascultătoare. Însă când Renee, care, în nevinovăţia ei, nu şi a dat seama că viaţa îi era în pericol, chiar dacă în apropiere se găseau cinci bărbaţi, a îngenuncheat ca să desprindă banda din jurul picioarelor şi gleznelor Ritei, scorpia şi a împreunat mâinile şi, ridicându le, a lovit o violent pe Renee în ceafă. Aceasta s a prăbuşit fără să apuce să scoată un ţipăt.

Cu mişcări grăbite, Rita a dezbrăcat o pe Renee, a întins o pe pat şi i a apăsat o pernă peste faţă. N-a întâmpinat nici o rezistenţă. Deja inconştientă, Renee nici nu şi a dat seama că era omorâtă prin sufocare. Apoi Rita a luat un foarfece din trusa de râs pe care Pitt o ţinea în baie şi a zgâriat imaginea calului celtic pe stomacul lui Renee. De la început şi până la sfârşit, cumplita faptă a durat mai puţin de patru minute.

Mişcându se iute către secţiunea pupa a navei şi profitând de adăpostul oferit de timonerie, Rita a ieşit prin bocaportul faţă. Nevăzută de bărbaţii care discutau pe puntea pupa, ea a sărit balustrada şi s a strecurat în apă fără să scoată un sunet. Apoi a înotat pe sub apă spre partea opusă a docului, a ajuns la mal şi s a târât prin vegetaţia deasă, în momentul în care Giordino a descoperit cadavrul lui Renee, Rita dispărea în junglă.

— Femeia aceea nu putea ajunge prea departe, a spus Ortega. Nu există nici un drum care să facă legătura cu Rio Colorado. Oamenii mei o vor prinde înainte să reuşească să se îmbarce pe vreun avion sau pe un vas.

— A plecat doar în bikini, a anunţat Pitt.

— N-a luat haine?

— Dulapul lui Renee a rămas închis, iar îmbrăcămintea ei e împrăştiată pe punte, a spus Gunn, arătând cu mâna către locul în care Rita le azvârlise.

— Bani are la ea? a întrebat Ortega. Pitt a clătinat din cap.

— Doar dacă Renee avea ceva asupra ei, lucru de care mă îndoiesc.

— Fără bani sau paşaport, nu are unde să fugă decât în junglă.

— Unde o femeie nu prea poate supravieţui dacă e îmbrăcată atât de sumar, a spus McGee, care rămăsese în pragul uşii.

— Vă rog să sigilaţi cabina, a cerut Ortega. Şi nu atingeţi nimic.

— Nu putem nici să o îmbrăcăm? a întrebat Pitt.

— Abia după ce echipa de legişti va efectua o examinare oficială.

— Şi când o vom putea trimite cu avionul în Statele Unite?

— Peste două zile, le a răspuns politicos Ortega. Până atunci însă, întrucât trebuie să vă iau declaraţii şi să întocmesc un raport, vă rog să rămâneţi aici şi să vă bucuraţi de ospitalitatea domnului McGee. A făcut o pauză şi a privit spre Renee cu o expresie de indiferenţă. Doamna era cetăţean american?

Dodge a simţit că nu mai era în stare să o privească pe Renee şi s a întors cu spatele.

— Locuia în Richmond, Virginia, a spus el în şoaptă, având senzaţia că se îneacă.

Pitt s a uitat spre Gunn.

— Am face bine să l informăm pe amiral.

— N-o să înghită o asemenea situaţie. Dacă l cunosc bine, va cere Congresului să declare război şi să trimită puşcaşii marini.

Ortega a făcut ochi mari, prima lui reacţie de uimire de până atunci.

— Sper că nu va proceda astfel, señor.

— Era o glumă, a spus Pitt, ignorându l pe inspectorul de poliţie şi trăgând o pătură peste cadavrul lui Renee.

Cu mişcări precipitate, Rita şi a croit drum prin junglă, rămânând aproape de malul fluviului până a ajuns la Cabana Pescarilor Sportivi de pe Rio Colorado. A urmat indicatoarele de pe alee şi a ajuns la piscină. Cum era doar în bikini, a trecut neobservată printre celelalte femei singure, care stăteau la soare în vreme ce soţii lor îşi găsiseră scăparea pe fluviu, încercându şi norocul şi sculele de pescuit pentru a prinde tarpon şi crap de mare.

Fără să ia în seamă privirile holbate ale chelnerilor şi ale îngrijitorilor piscinei, Rita a luat un prosop de pe un şezlong părăsit de cineva şi şi l a pus pe un umăr. Apoi s a îndepărtat de bazin, mergând pe aleea care trecea printre căsuţele popasului. După ce a descoperit o cameră în care menajera făcea curat, a păşit înăuntru.

— Tome su tiempo. I-a spus menajerei să nu se grăbească, purtându se de parcă ar fi fost în propria cameră.

— Me casi acaban, i a răspuns menajera, care a dus prosoapele murdare la căruciorul de pe alee şi a închis uşa în urmă.

Rita s a aşezat la birou, a ridicat receptorul şi a cerut un ton. După ce a format un număr şi i s a răspuns, a zis:

— Sunt Flidais.

— O clipă.

Pe fir s a auzit vocea altcuiva.

— Legătura e sigură. Spune, te rog.

— Flidais?

— Da, Epona, eu sunt.

— De ce telefonezi dintr un hotel?

— A apărut o problemă neaşteptată.

— Ce anume?

— Oamenii de pe o navă de cercetări aparţinând NUMA, care căutau sursa mâzgii cenuşii, nu s au lăsat păcăliţi de hologramă şi ne au distrus iahtul.

— Am înţeles, a spus femeia pe nume Epona, fără nici o undă de tulburare. Acum unde te afli?

— După ce iahtul s a scufundat, am fost prinsă de cei de la NUMA, care m au ţinut prizonieră. Am evadat, iar acum sunt într o cameră de la Popasul Rio Colorado. Poliţia poate să ajungă pe urmele mele în orice clipă.

— Şi echipajul nostru?

— Unii au fost ucişi. Restul au scăpat cu elicopterul, abandonându mă acolo.

— O să avem noi grijă de ei. S-a lăsat o clipă de linişte. Te au interogat?

— Au încercat, dar le am servit o poveste şi am spus că mă cheamă Rita Anderson.

— Rămâi la telefon.

Flidais, alias Rita, a deschis dulapul de haine şi a găsit o rochie de vară dintr o ţesătură imprimată cu flori, care era cu două numere mai mare decât măsura ei. „Destul de bine, s a gândit ea. Mai bine largă decât prea strâmtă.” Şi a tras o peste bikini şi a ales o eşarfă pe care şi a legat o în jurul capului ca să şi ascundă părul roşcat. N-a deranjat o defel că fură îmbrăcămintea altei femei şi i încărca nota de plată la telefon, în nici un caz nu tocmai după ce o ucisese pe Renee. Apoi a încălţat nişte sandale care i se potriveau ceva mai bine. A văzut o pereche de ochelari de soare pe o noptieră şi i a pus la ochi.

S-a apucat să scotocească prin sertarele toaletei şi a zâmbit cu şiretenie când a găsit poşeta celei care ocupa camera. Pentru Flidais rămânea un mister motivul pentru care femeile nu erau deloc ingenioase când era cazul să şi ascundă lucrurile de valoare. Hoţii din hoteluri ştiau bine că femeile îşi dosesc în mod invariabil poşetele, inclusiv portofelele, în sertare, pe sub haine. A găsit 800 de dolari americani şi câţiva coloni, monedă din Costa Rica. Cum rata de schimb era de 369 000 de coloni pentru un dolar, în această ţară majoritatea tranzacţiilor băneşti se încheiau în monedă străină.

Barbara Hacken - acesta era numele care apărea sub fotografia din permisul de conducere şi din paşaport. Cu excepţia culorii părului şi a diferenţei de vârstă de doar câţiva ani, cele două ar fi putut trece drept surori. Flidais întredeschisese uşa ca să se asigure că ocupanta camerei nu se apropia, când Epona a revenit la telefon.

— S-a aranjat totul, surioară. Îmi trimit avionul personal să te ia de la aeroport. Când soseşti tu acolo, te va aştepta pe pistă. Ai cu ce să ajungi?

— Cred că hotelul are o maşină ca să şi transporte oaspeţii la aeroport.

— S-ar putea să trebuiască să arăţi vreun act ca să treci de agenţii de pază de acolo.

— Am rezolvat problema, i a răspuns Flidais, petrecându şi bareta poşetei peste umăr. Ne vedem la ritual cu toate surorile, peste trei zile.

Apoi a închis şi s a îndreptat spre holul hotelului, trecând pe lângă doi poliţişti în uniformă care verificau zona. Cum aceştia căutau o femeie care fusese văzută ultima oară purtând doar un bikini, cei doi i au aruncat o privire superficială, socotind că era de a casei, şi şi au văzut de drum. Flidais a zărit o pe Barbara Hacken făcând plajă în apropierea piscinei. Când a ajuns în hol, proprietarul popasului, care stătea în spatele pupitrului de la recepţie, i a zâmbit când ea a solicitat o maşină.

— Sper că dumneavoastră şi soţul nu ne părăsiţi atât de curând.

— Nu, a răspuns ea destul de încurcată, frecându se la nas ca să şi acopere mai bine faţa. Soţul meu e încă pe fluviu, fiindcă vrea să prindă peştele cel mare. Eu mă duc să mă întâlnesc cu nişte prieteni care fac o escală de alimentare, după care şi vor continua zborul spre Panama City.

— Veniţi până la ora cinei?

— Bineînţeles, a spus Flidais, întorcându se să plece. Unde se mănâncă mai bine decât aici?

Când maşina a ajuns la poarta care dădea spre pista aeroportului, şoferul a oprit, apoi agentul de pază a apărut dintr un birou mic şi s a apropiat de ghişeu.

— Părăsiţi Rio Colorado? a întrebat o pe Flidais prin geamul ridicat.

— Da, dau o fugă până la Managua.

— Paşaportul, vă rog.

Flidais i a întins paşaportul Barbarei Hacken şi s a tras puţin înapoi, rămânând cu privirea pe fereastra din direcţia opusă.

Agentul a procedat conform tuturor regulilor. I-a luat ceva timp să compare fotografia din paşaport cu trăsăturile faciale ale lui Flidais. Părul îi era acoperit cu o eşarfă de sub care scăpaseră câteva şuviţe, căzându i peste faţă. Nu i s a părut nimic suspect. Rareori se întâmpla ca femeile să şi păstreze culoarea părului două luni la rând. Faţa arăta cam la fel, însă nu a reuşit să i vadă ochii, pentru că femeia purta ochelari.

— Vă rog să deschideţi valiza.

— Pardon? N-am bagaje. Mâine e ziua soţului meu. Am uitat să i cumpăr un cadou, de aceea mă duc până la Managua să caut ceva potrivit. Vreau să mă întorc mâine dimineaţă.

Satisfăcut de răspuns, agentul i a înapoiat paşaportul şi a făcut semn maşinii să treacă.

Cinci minute mai târziu, toţi cei aflaţi pe o rază de doi kilometri au urmărit îngrijoraţi cum un avion de culoarea levănţicii, care părea prea mare pentru a ateriza pe o pistă atât de scurtă, a coborât pe deasupra copacilor şi a aterizat lin. Punând motoarele în revers şi frânând, s a oprit la mai puţin de o sută de metri de capătul nordic al pistei. Apoi a întors şi a rulat până în locul unde Flidais îl aştepta fără să fi coborât din maşină. Cinci minute mai târziu, ea se afla la bordul aparatului Beriev Be-210, îndreptându se către Panama City.