Planeta cu şapte măŞTI

PARTEA ÎNTÂI

Nici iadul nu şi arată mânia precum marea

Capitolul 1

15 AUGUST 2006

KEY WEST, FLORIDA

Heidi Lisherness tocmai se pregătea să plece la întâlnirea cu soţul ei ca să petreacă seara în oraş, când a mai aruncat o ultimă privire asupra imaginilor culese de un satelit pentru operaţiuni de scanare ultrarapidă. Heidi stătea la birou, cu părul presărat cu fire argintii strâns într un coc, cu silueta ei plină îmbrăcată într un şort verde şi o bluză asortată, ca măsură de confort în arşiţa şi umiditatea tipice pentru Florida în luna august.

Era cât pe ce să închidă computerul până a doua zi dimineaţa, când a remarcat ceva greu de definit la ultima imagine recepţionată de computer tocmai de la satelitul aflat deasupra Atlanticului, la sud vest de Insulele Capului Verde, în largul coastelor Africii. S-a aşezat la loc şi s a uitat mai atent la ecran.

Pentru un ochi neformat, imaginea de pe monitor prezenta aparent doar câţiva nori nevinovaţi care pluteau deasupra mării de un albastru ca azurul. Lui Heidi ea i s a părut mai curând ameninţătoare.

A comparat o cu cea primită cu două ore în urmă. Masa de nori cumulus crescuse în volum mai rapid decât orice embrion de furtună pe care îl ţinea minte din cei optsprezece ani de când se ocupa cu monitorizarea şi prognoza uraganelor tropicale din Oceanul Atlantic la Centrul pentru studiul uraganelor de la National Underwater and Marine Agency² (NUMA). S-a apucat să mărească cele două imagini ale furtunii aflate în plină evoluţie.

Soţul ei, Harley, un bărbat cu un aer optimist şi cu o mustaţă care îl făcea să semene cu o morsă, chel şi purtând ochelari fără rame, a intrat în biroul ei cu o expresie de nerăbdare pe faţă. Şi el era meteorolog, însă lucra la Institutul Meteorologic Naţional ca analist de date climatologice, pe baza cărora se transmiteau recomandări serviciilor aeriene comerciale şi private, ambarcaţiunilor şi navelor oceanice.

— Ce te mai reţine? a întrebat el, arătând cu degetul spre ceasul de la mâna. Hai, că am făcut rezervări la Crab Pot.

Fără să ridice ochii spre el, Heidi a făcut un semn către cele două imagini puse alături pe ecran.

— Astea au fost făcute la interval de două ore. Spune mi şi mie cum ţi se par.

Harley a rămas o vreme cu ochii lipiţi de ecran. Apoi pe frunte i au apărut câteva cute, şi a aranjat mai bine ochelarii pe nas şi s a aplecat ca să vadă mai de aproape şi să compare. Într un târziu, s a uitat la soţie şi a dat afirmativ din cap:

— E o evoluţie a naibii de rapidă.

— Prea rapidă, a spus Heidi. Dacă şi în continuare se va dezvolta în acelaşi ritm, doar Dumnezeu ştie cât de puternică va fi furtună pe care o vor naşte norii ăştia.

— Nu se ştie, a spus el gânditor. S-ar putea să atace ca o leoaică furioasă şi să ajungă o biată mieluşea. S-a mai întâmplat.

— Adevărat, dar aproape tuturor furtunilor le trebuie zile, dacă nu săptămâni ca să ajungă la o asemenea forţă. Asta a crescut în câteva ore ca o ciupercă după ploaie.

— E prematur să i prevezi direcţia de deplasare sau locul în care va atinge forţa maximă şi va provoca daunele cele mai mari.

— Am ciudatul sentiment că va fi imprevizibilă.

Harley a surâs.

— Sper că ai să mă ţii la curent cu evoluţia ei, bine?

— Cei de la Institutul Meteorologic Naţional vor afla primii, a promis ea, bătându l uşor pe braţ.

— Te ai gândit ce nume o să i dai noii tale prietene?

— Dacă ajunge violentă aşa cum cred eu, o să i spun Lizzie, după ucigaşa Lizzie Borden.

— E cam devreme să alegi un nume care începe cu L³, dar mi se pare potrivit. Harley a ridicat poşeta soţiei şi i a întins o. Ai timp berechet mâine să vezi cum evoluează. Acum mor de foame. Hai, că ne aşteaptă crabii!

Ascultătoare, Heidi a ieşit din birou în urma soţului, stingând luminile şi încuind uşa. Însă neliniştea crescândă nu i s a atenuat când s a aşezat pe bancheta maşinii. Nu i era mintea la mâncare. Gândurile îi rămăseseră la ceea ce părea a fi un uragan în plină formare şi care putea atinge proporţii înspăimântătoare.

Oricum s ar numi, un uragan rămâne tot uragan când apare în Oceanul Atlantic. Lucrurile stau altfel în Pacific, unde se cheamă taifun, sau în Oceanul Indian, unde este cunoscut sub numele de ciclon.

Uraganul este cea mai temută forţă a naturii, depăşind de multe ori efectele devastatoare ale erupţiilor vulcanice sau ale cutremurelor, deoarece provoacă distrugeri pe suprafeţe mult mai extinse.

La fel ca un om sau un animal, uraganul se naşte în anumite condiţii, în primul rând, apele tropicale din largul coastelor vestice ale Africii trebuie să se încălzească, ajungând la temperaturi ce depăşesc 27°C. Apoi razele solare înfierbânta apa, producând cantităţi uriaşe de vapori ce se ridică în atmosferă. Umiditatea se înalţă spre straturile de aer mai rece şi condensează, formând mase de nori cumulus, care dau naştere ploilor pe arii extinse şi furtunilor însoţite de descărcări electrice. Această combinaţie asigură căldura care alimentează evoluţia furtunii de la faza „copilăriei” la „pubertate”.

Apoi intervin curenţii de aer ascendenţi care se rotesc cu viteze de până la 56 km/h sau 33 de noduri. Aceste vânturi tot mai puternice fac ca presiunea aerului de la suprafaţa apei să scadă. Cu cât scăderea presiunii este mai accentuată, cu atât mai intensă devine circulaţia vânturilor, care se rotesc tot mai rapid, până se formează un vârtej.

Alimentat de aceste ingrediente, sistemul, aşa cum este el denumit de către meteorologi, creează o forţă centrifugă explozivă, care roteşte un zid compact de vânt şi ploaie în jurul centrului sau „ochiului”, rămas uimitor de calm. În interiorul acestui „ochi” soarele străluceşte, marea este relativ liniştită şi singurul semn care trădează energia extraordinară a furtunii sunt pereţii înconjurători de culoare alburie, care se ridică până la 15 000 de metri spre cer.

Până în acest moment, sistemul se numeşte depresiune tropicală, dar, după ce vânturile ating viteza de 120 km/h, el devine un uragan în deplinul înţeles al cuvântului. Apoi, în funcţie de viteză pe care o capătă vânturile, uraganului i se dă un număr pe o scară.

Vânturile cuprinse între 95 şi 152 km/h plasează uraganele în categoria 1, a celor de forţă minoră. Categoria a 2-a înseamnă un uragan moderat, cu vânturi de până la 177 km/h. Cele de categoria a treia generează vânturi cu viteze de la 178 până la 210 km/h şi sunt considerate majore. Vânturile de până la 250 km/h sunt extraordinare, aşa cum a fost uraganul Hugo, care în 1989 a şters de pe faţa pământului locuinţele situate pe plajă de la nord de Charleston, Carolina de Sud. Şi, în sfârşit, există tartorul tuturor uraganelor, cel de categoria a 5-a, cu vânturi ce depăşesc 250 km/h, precum uraganul Camille, care a lovit Louisiana şi Mississippi în 1969.

Camille a provocat moartea a 256 de persoane, ceea ce nu înseamnă aproape nimic în comparaţie cu cele 8 000 de persoane ucise în marele uragan din 1900 care a pustiit zona Galveston din Texas. În materie de victime, recordul este deţinut de ciclonul tropical care a bântuit ţărmurile Bangladeshului în 1970 şi care a lăsat în urmă aproximativ o jumătate de milion de morţi.

Din punctul de vedere al pagubelor, marele uragan din 1926 care a devastat sud estul Floridei şi Alabama a lăsat o notă de plată de 83 de miliarde de dolari (dacă ţinem seama de raţă inflaţiei). În mod uimitor, în acea catastrofă şi au pierdut viaţa doar 243 de persoane.

Însă nimeni nu şi închipuise, nici măcar Heidi Lisherness, că uraganul Lizzie părea să aibă o gândire proprie, aproape diabolică, iar furia lui, ce urma să se dezlănţuie curând, avea să facă de ruşine toate uraganele înregistrate anterior în Atlantic. La scurt timp după ce a căpătat forţă, Lizzie şi a început călătoria ucigătoare către Marea Caraibilor, provocând haos şi distrugeri inimaginabile pe oriunde trecea.