Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 8

Oceanele par mai tot timpul liniştite. Valuri nesfârşite, cu o înălţime de câteva palme, oferă imaginea unui uriaş care doarme, al cărui piept se ridică şi coboară domol cu fiecare răsuflare. Este o iluzie care amorţeşte simţurile celor neştiutori. Se întâmpla uneori ca marinarii să urce în pat pe vreme senină şi mare calmă, pentru ca apoi să se trezească şi să descopere oceanul într o dezlănţuire turbată pe mii de kilometri pătraţi în jur, jucându se cu toate navele luate prin surprindere.

Uraganul Lizzie prezenta toate caracteristicile unei furtuni cu urmări absolut dezastruoase. În cursul dimineţii se arătase violentă, pentru ca la amiază să devină tumultoasă, iar spre înserat să se transforme într o dezlănţuire diavolească. Vânturile cu viteze de 350 km/h au ajuns curând să depăşească 400 km/h. Biciuiau şi izbeau suprafaţa cândva netedă a oceanului, dând naştere unor adevărate turbioane care măsurau peste treizeci de metri înălţime între creasta şi talpa valului, avansând în acelaşi timp neîncetat spre bancul Navidad şi spre Republica Dominicană, care avea să fie prima victimă a furtunii.

Cu ancora abia ridicată din apă, Sea Sprite a pornit la drum. Paul Barnum s a întors poate pentru a douăzecea oară ca să privească spre est. Ceva mai devreme nu remarcase nici o schimbare. Acum însă orizontul, unde apa de un albastru intens se unea cu cerul bleu ca de safir, era marcat de o dungă cenuşiu închis, amintind de o furtună de praf care se rostogoleşte nemiloasă peste prerie, maturând totul în calea ei.

Parcă năucit de rapiditatea cu care creştea acea dungă întunecată, umplând tot cerul, Barnum a urmărit cu ochi ieşiţi din orbite coşmarul ce se apropia. Nu mai pomenise şi nici nu şi închipuise că o furtună să se deplaseze cu viteza unui tren expres. Înainte de a apuca să programeze comenzile computerizate privind cursul şi viteza navei, furtuna a acoperit soarele cu un giulgiu mortuar, colorând cerul într un plumburiu care amintea de funinginea adunată pe fundul unui ceaun.

În următoarele opt ore, Sea Sprite a gonit cu îndârjire din calea furtunii, pilotată de Barnum, care încerca, parcă fără prea mulţi sorţi de izbândă, să se îndepărteze cât mai mult de coralii ascuţiţi ai recifului Navidad. Apoi, când comandantul şi a dat seama că avea să fie prins din urmă de miezul furtunii, a înţeles că singura cale de supravieţuire era să se îndrepte direct spre el, bizuindu se pe capacitatea navei de a şi croi drum printre valuri şi vânturi. I-a mângâiat drăgăstos timona, de parcă ar fi fost făcută din carne şi oase, nu din oţel. În anii în care navigase prin regiunile polare, nava aceea rezistase tuturor încercărilor la care o supusese oceanul. Barnum era convins că va supravieţui, chiar lovită şi aruncată de colo până colo de valuri.

S-a întors către Sam Maverick, secundul său, care, cu părul roşcat lăsat foarte lung, cu barba neîngrijită şi cu un mic medalion din aur prins în urechea stângă, arăta ca un licean care a abandonat şcoala.

— Programează un nou curs, domnule Maverick. Întoarce nava la cap compas 85 de grade est. Nu putem fugi din calea furtunii, aşa că o vom înfrunta cu prova pe val.

Maverick a privit spre valurile ale căror creste se ridicau deja la aproape şaisprezece metri la pupa şi a clătinat din cap. S-a uitat încruntat la Barnum, socotind că acesta îşi pierduse minţile.

— Vreţi să o întorc pe marea asta agitată? a întrebat el rar.

— Nici nu se poate un moment mai prielnic, i a răspuns Barnum. Mai bine acum decât mai târziu, când o să ne izbească valurile.

Manevra presupunea riscuri înspăimântătoare. Corpul navei avea să se întoarcă şi, vreme de câteva minute, care puteau părea nesfârşite din cauza încordării, trebuia să facă faţă valurilor pe toată lungimea, ceea ce o făcea vulnerabilă la orice val mai masiv, care ar fi putut să o răstoarne. De a lungul secolelor, numeroase vase se răsturnaseră când căpitanii lor încercaseră să efectueze această manevră şi se duseseră la fund, fără a lăsa în urmă nici un supravieţuitor sau alte semne ale existenţei lor.

— Când am să văd un spaţiu mai mare între valuri, la comanda mea, îi dai viteză maximă. Apoi a comunicat prin radio către restul echipajului: Marea devine foarte agitată. Asiguraţi toate lucrurile şi ţineţi vă bine.

Aplecat deasupra pupitrului de comandă, fără măcar să clipească, Barnum a rămas cu privirea fixată pe fereastră şi a aşteptat cu o răbdare incredibilă până când a văzut apropiindu se un val mai înalt decât cele dinainte.

— Viteză maximă, te rog, domnule Maverick.

Acesta a executat fără să crâcnească ordinul căpitanului, însă cu un aer îngrozit, sigur de dezastrul ce va urma, deoarece valul enorm se apropia ameninţător de navă. Era aproape pe punctul de a l blestema pe căpitan pentru că dăduse comanda prea devreme, când şi a dat seama ce calcule îşi făcuse acesta. Nu exista nici un moment potrivit pentru manevră în intervalele dintre valuri. Ele păreau să se fi contopit, devenind unul, ca soldaţii care mărşăluiesc în formaţie foarte strânsă. Barnum riscase intuitiv şi începuse manevra de întoarcere devreme, câştigând câteva clipe preţioase, făcând ca nava să primească lovitura principală sub un anumit unghi.

Valul implacabil a izbit pupa şi a înclinat vasul spre babord, după care a măturat toată puntea. Vreme de cincisprezece secunde, Sea Sprite a fost cotropită de o masă de apă bolborosind, parcă în fierbere, şi s a strecurat prin creasta care se ridica deasupra punţii. Apoi a coborât cu viteză ameţitoare pe dosul valului, înclinându se puternic către babord, cu apa maturând puntea. Aproape ca prin miracol, cu o încetineală înnebunitoare, nava s a redresat când a ajuns la talpa valului şi l a preluat pe următorul cu prova, continuându şi deplasarea cu chila dreaptă.

Maverick navigase timp de optsprezece ani pe tot felul de nave, dar nu mai văzuse o demonstraţie atât de impresionantă de intuiţie şi măiestrie marinărească. S-a uitat lung la Barnum şi a rămas uimit văzând un zâmbet pe faţa acestuia - poate sumbru, dar totuşi zâmbet.

„Dumnezeule, a gândit Maverick, omul ăsta se simte în largul lui.”

La optzeci de kilometri spre sud de Sea Sprite, marginea exterioară a uraganului Lizzie mai avea câteva minute până să izbească hotelul Ocean Wanderer. Norii ameninţători de la periferie inundaseră deja cerul, ascunzând cu totul soarele şi scufundând marea într o obscuritate stranie. Le a urmat o pânză deasă de ploaie cu picături mari care, purtate de vânt, au început să lovească în ferestrele hotelului plutitor ca nişte rafale de mitralieră.

„Prea târziu!” a gemut Morton, rămas în birou şi holbându se la tumultul ce se îndrepta direct spre hotel că un gigantic animal preistoric, furios şi răzbunător. În ciuda avertismentelor şi a informaţiilor transmise de Heidi Lisherness de la Centrul pentru studiul uraganelor, viteză incredibilă şi distanţa parcursă de acel tăvălug în doar câteva ore i se păreau incredibile. Deşi Heidi Lisherness îl ţinuse la curent cu prognozele privind forţa şi viteza uraganului, nu credea că e posibil ca marea să se înfurie atât de repede, iar cerul să se întunece cât ai clipi. Nu şi putea închipui că mantia exterioară a uraganului flutura deja deasupra clădirii hotelului.

— Anunţă toţi directorii să se prezinte imediat în sala de conferinţe! a strigat el către secretara să în timp ce se îndrepta spre propriul birou.

Amintindu şi atitudinea indecisă a lui Specter în problema evacuării celor 1 100 de oaspeţi cât timp mai existaseră şanse de a i transporta în siguranţă până în Republica Dominicană, adică la doar câţiva kilometri depărtare, Morton s a înfuriat, gata să explodeze.

Furia lui a sporit când a auzit ferestrele zbârnâind din cauza zgomotului produs de motoarele avionului, care fuseseră pornite pentru a se încălzi. A făcut câţiva paşi şi a ajuns în dreptul geamului exact în clipa în care Specter şi anturajul lui urcau la bordul aparatului Deriev. Imediat după ce uşa s a închis în urma lor, avionul a luat viteză, a planat pe deasupra valurilor, accelerând şi azvârlind o pânză densă de stropi, după care s a înălţat şi, înclinându se pe o aripă, a pornit spre Republica Dominicană.

— Jigodie împuţită şi laşă, a şuierat Morton printre dinţii încleştaţi către Specter, care dăduse bir cu fugiţii, fără să se sinchisească deloc de cei 1 100 de oameni pe care i lăsase în voia sorţii.

A urmărit avionul până când acesta a intrat în norii ameninţători, apoi s a răsucit, pentru că oamenii convocaţi începuseră să intre şi să se aşeze la masa de conferinţe. După expresia de îngrijorare de pe chipurile lor era evident că mai toţi oscilau la limita dintre calm şi panică.

— Am subapreciat viteza uraganului, a început el. Peste o oră ne va lovi cu toată forţa. Cum e prea târziu ca să mai evacuăm pe cineva, trebuie să transferăm toţi oaspeţii şi angajaţii la nivelul superior al hotelului, unde vor fi mai în siguranţă.

— Dar remorcherele nu ne pot scoate din calea furtunii? a întrebat directoarea Departamentului rezervări, o femeie înaltă şi cu o ţinută ireproşabilă, în vârstă de 34 de ani.

— Am anunţat deja remorcherele, care urmează să sosească în curând, dar valurile mari vor îngreuna enorm legarea cablurilor de cabestanele hotelului. Dacă procedura se dovedeşte imposibil de realizat, atunci nu ne rămâne decât să înfruntăm furtuna.

Şeful Recepţiei a ridicat o mână.

— N-ar fi mai sigur dacă am înfrunta furtuna la etajele camerelor de oaspeţi, sub nivelul apei?

Morton a clătinat încet din cap.

— Dacă se întâmpla ce poate fi mai rău şi valurile vor rupe cablurile de ancorare, iar hotelul va porni în derivă... Morton a făcut o pauză şi a ridicat din umeri. Nici nu vreau să mă gândesc ce s ar întâmpla dacă am fi împinşi spre reciful Navidad, aflat la şaizeci de kilometri spre est, sau spre coasta stâncoasă a Republicii Dominicane şi s ar sparge pereţii din sticlă de la etajele inferioare.

Şeful Recepţiei a dat aprobator din cap.

— Am înţeles. Dacă etajele inferioare sunt inundate, tancurile de balast nu ar mai putea menţine flotabilitatea hotelului, iar valurile s ar face ţăndări, izbindu l de stânci.

— Şi dacă se întâmplă exact asta? a întrebat adjunctul lui Morton.

Cu o expresie solemnă pe faţă, Morton şi a plimbat privirea de la unul la altul şi a zis:

— Atunci abandonăm hotelul, ne îmbarcăm pe plutele de salvare şi ne rugăm Domnului ca măcar o parte dintre noi să supravieţuiască.