Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 10

Ocean Wanderer rămăsese total neajutorat. Scăpat din cablurile de amarare, hotelul plutitor se afla la mila uraganului. Personalul nu putea face nimic pentru a salva oaspeţii şi hotelul.

Morton se simţea tot mai disperat. A trecut în revistă toate hotărârile posibile. Putea da ordin ca tancurile cu balast să fie umplute până la un nivel superior, coborând hotelul mai mult în apă şi reducând astfel viteza de derivă impusă de vântul turbat, sau ca tancurile să fie golite, ceea ce ar fi făcut ca valurile să se joace cu construcţia cea luxoasă şi cu pasagerii ei aşa cum fac tornadele cu casele din Kansas.

La prima vedere, prima soluţie părea şi mai practică. Însă acest lucru însemna că hotelul, aproape imobil, să îndure forţe aproape insuportabile. Unele secţiuni ale hotelului cedaseră deja, ceea ce provocase inundarea nivelurilor inferioare şi suprasolicitarea pompelor de evacuare a apei. A doua soluţie aducea un disconfort sporit pentru toţi cei de la bord şi o grăbire a ciocnirii inevitabile cu stâncile de pe coastă.

Morton tocmai se pregătea să ordone umplerea la maximum a bricurilor, când, brusc, vântul a început să slăbească în intensitate.

După o oră, s a potolit aproape de tot, iar curând razele soarelui au început să lumineze hotelul. Închipuindu şi că grozăvenia furtunii trecuse cu totul, oamenii aflaţi în sala de bal şi în cinematograf au început să ovaţioneze.

Morton era conştient că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Vânturile de furtună scăzuseră în intensitate, însă marea rămăsese agitată.

Uitându se prin geamurile pătate de apă sărată, a văzut pereţii interiori ai uraganului ridicându se către cerul plumburiu. Furtuna trecea pe deasupra lor - în acele momente se aflau în „ochiul” uraganului.

Marile pericole aveau să revină.

În scurtul răstimp de câteva ore cât au rămas în zona de calm a vortexului, Morton i a convocat pe toţi oamenii din serviciul de întreţinere, precum şi pe toţi bărbaţii în putere, personalul şi pasagerii.

Apoi a organizat echipe de lucru, cerându le unora să remedieze avariile, iar altora să consolideze ferestrele de la nivelurile inferioare, care îşi pierduseră etanşeitatea şi puteau ceda. Oamenii au lucrat eroic şi curând efortul lor a fost răsplătit. Inundaţiile au scăzut ca nivel, iar pompele au început să facă faţă sarcinii de evacuare a apei.

Morton şi a dat seama că hotelul se bucura de o păsuire temporară, doar pe perioada în care se aflau în interiorul „ochiului” uraganului, însă era esenţial să menţină moralul oamenilor şi să îi asigure pe toţi că aveau o şansă de supravieţuire doar dacă luptau, chiar dacă nici el nu mai credea în ea.

A revenit în birou şi s a apucat să studieze hărţile înfăţişând linia de coastă a Republicii Dominicane, încercând să ghicească locul în care Ocean Wanderer avea să fie împins spre uscat. Cu puţin noroc, hotelul putea eşua pe una dintre numeroasele plaje, dar majoritatea erau prea mici, unele fiind construite prin detonarea stâncilor pentru a se face loc hotelurilor. După aprecierea lui, hotelul avea 90% şanse să se lovească de nişte stânci născute din lavă vulcanică în urmă cu milioane de ani.

Morton nici nu şi putea închipui cum ar putea fi transbordaţi o mie de oameni din hotelul avariat şi transportaţi în siguranţă până pe uscat, în condiţiile în care întreaga construcţie ar fi fost strivită permanent de valuri uriaşe de nişte stânci nemiloase.

Nu părea să existe nici o şansă de a evita dezastrul.

Niciodată Morton nu se simţise atât de vulnerabil şi de neputincios. Tocmai îşi frecă ochii înroşiţi de oboseală, când operatorul de comunicaţii a intrat valvârtej.

— Domnule Morton, ne au sosit ajutoare! a strigat el.

Morton l a privit cu un aer nedumerit.

— Un vas de intervenţie?

Operatorul a clătinat din cap.

— Nu, domnule, un elicopter.

Unda de optimism abia născută s a stins imediat.

— Ce să facem cu un singur elicopter?

— Au transmis prin radio că vor coborî doi oameni pe acoperiş.

— Imposibil.

Apoi şi a dat seama că era posibil atâta vreme cât se aflau în „ochiul” uraganului. S-a repezit pe lângă operator şi a urcat în liftul său personal, pornind spre acoperişul hotelului. Când a deschis uşile, a rămas descumpănit constatând că întregul complex sportiv fusese măturat de vânturi, care nu lăsaseră în urmă decât bazinul de înot. S-a îngrozit şi mai mult când a văzut că şi plutele de salvare dispăruseră.

În acele momente, când avea o vedere panoramică asupra peisajului din jur, frumuseţea pură a sălbăticiei apelor l a lăsat fără grai.

Apoi a privit în zare şi a observat un elicopter de culoare turcoaz care cobora spre hotel. A remarcat cuvântul NUMA, imprimat cu litere mari pe fuzelaj. Aparatul s a oprit din deplasare şi a rămas suspendat la 6-7 metri deasupra punţii, iar doi bărbaţi purtând salopete de culoare turcoaz şi căşti de protecţie au început să coboare cu ajutorul unor cabluri spre acoperişul hotelului. După ce s au desprins de cabluri, două baloturi mari, învelite în plastic portocaliu, au fost coborâte cu ajutorul unui alt cablu. Oamenii au desfăcut imediat cârligul şi au semnalizat că totul era în regulă.

Un bărbat aflat în elicopter a acţionat vinciul de ridicare a cablului şi a făcut un semn cu degetul mare ridicat în sus, după care pilotul a înclinat aparatul pe o parte şi s a ridicat în aer. Văzându l pe Morton, cei doi bărbaţi s au apropiat, cărând cu sprinteneală baloturile.

Cel mai înalt dintre ei şi a scos casca, lăsând să i se reverse părul bogat şi negru, uşor încărunţit la tâmple. Faţa lui era tăbăcită de viaţa trăită în mijlocul naturii, şi ochii verzi opalini, tiviţi de riduri fine ce trădau un caracter vesel.

— Te rog să ne conduci la domnul Hobson Morton, a spus omul, cu o voce ciudat de calmă pentru asemenea circumstanţe.

— Eu sunt. Cine sunteţi şi de ce aţi venit?

Bărbatul şi a scos mănuşa şi i a întins mâna.

— Mă numesc Dirk Pitt. Director de proiecte speciale la Agenţia Naţională de Studii Subacvatice şi Marine. S-a întors către însoţitorul lui, un bărbat scund, cu părul negru şi cârlionţat şi cu sprâncene stufoase, care părea să fie urmaşul unui gladiator roman. Iar el e directorul meu adjunct, Al Giordino. Am venit să remorcăm hotelul.

— Mi s a comunicat că remorcherele companiei nu pot părăsi portul.

— Nu e vorba de remorcherele Odyssey, ci de navă de cercetări a NUMA, care poate tracta un vas de dimensiunile hotelului dumneavoastră.

Gata să se agaţe de orice şansă i s ar fi oferit, Morton le a făcut semn celor doi să urce în lift, apoi i a condus în biroul său.

— Vă cer scuze pentru primirea atât de rece, a spus el, invitându i cu un gest să ia loc. Nu am fost informat în legătură cu sosirea voastră.

— N-am avut prea mult timp pentru pregătiri, a răspuns Pitt cu un aer indiferent. Care e situaţia hotelului?

Amărât, Morton a clătinat uşor din cap.

— Nu prea bună. Pompele de evacuare abia mai fac faţă inundaţiilor, structura riscă să se prăbuşească şi, dacă suntem împinşi spre stâncile de pe coasta Republicii Dominicane... a zis el, apoi a făcut o pauză şi a ridicat din umeri, 1 000 de oameni, inclusiv voi, vor muri.

Pe faţa lui Pitt a apărut o expresie de hotărâre.

— Nu ne vom lovi de stânci.

— Vom avea nevoie de ajutorul personalului de întreţinere ca să putem lega cablurile de nava noastră, a precizat Giordino.

— Dar unde se află acum? a întrebat Morton cu un glas ce sugera că avea dubii.

— Conform radarului de pe elicopter, acum câteva minute era la mai puţin de 50 de kilometri.

Morton a privit pe fereastră către zidul cenuşiu care înconjura vortexul uraganului.

— Vasul vostru va ajunge aici abia după reînceperea furtunii.

— Centrul pentru studiul uraganelor al NUMA a stabilit că „ochiul” are un diametru de aproape 100 de kilometri şi viteza de 32 km/h. Cu puţină şansă, nava noastră va sosi la vreme.

— Două ore ca să ajungă aici şi o oră ca să fixăm cablurile, a spus Giordino, după ce a aruncat o privire la ceas.

— Cred că trebuie să discutăm totuşi unele chestiuni legate de operaţiunea de salvare, a replicat Morton pe un ton oficial.

— Nu avem ce discuta, a zis Pitt, iritat că nu se putea apuca de treabă. NUMA este o agenţie guvernamentală a SUA care se ocupă de cercetări oceanografice. Nu suntem companie de salvări maritime. Nu există prevederi privind plăţi sau despăgubiri. Dacă reuşim, şeful nostru, amiralul James Sandecker, nu va solicita nici un cent drept plată de la şeful tău, domnul Specter.

Rânjind, Giordino a adăugat:

— Fiindcă veni vorba, amiralul are o slăbiciune pentru trabucuri scumpe.

Morton s a mulţumit să l măsoare din priviri pe Giordino. Nu avea habar cum să trateze cu aceşti oameni care, picaţi neanunţaţi, ca din cer, îl informau cu un aer calm că urmau să salveze hotelul şi pe oaspeţii acestuia. După înfăţişare, nu arătau deloc a salvatori.

În cele din urmă, a încuviinţat.

— Vă rog să mi spuneţi ce vă trebuie.

Sea Sprite refuza să piară.

S-a afundat atât de adânc, încât era imposibil de crezut că avea să mai iasă la suprafaţă. Cu pupa şi prova scufundate complet, nimeni nu şi ar mai fi imaginat că avea să se redreseze. Vreme de câteva secunde chinuitoare, nava a părut să rămână suspendată deasupra golului verde cenuşiu. Apoi, încet, parcă încordându se, prova a început să se înalţe treptat, luptând cu mare curaj să revină spre suprafaţă. La scurt timp după aceea, elicele care se roteau nebuneşte în gol au prins apă şi au propulsat nava înainte. În cele din urmă, vasul a pătruns din nou în nebunia furtunii, iar prova, asemenea botului unui delfin, a început să despice apa. Chila a coborât brusc, făcând ca toate plăcile bordajului să scârţâie sub greutatea tonelor de apă care curgeau în şuvoaie mari pe punţi şi se prăbuşeau ca nişte cascade înapoi în mare.

Furtuna diavolească lovise cu toată puterea în micuţa navă care se încăpăţânase să supravieţuiască acelui cazan ce fierbea bolborosind.

Trebuise să suporte asaltul nemilos al apei şi al vântului, năpustite asupra ei. Era ca şi cum Sea Sprite dădea dovadă de o hotărâre aproape omenească, fără a se îndoi vreo clipă că putea rezista până la capăt, indiferent ce forţe ar fi azvârlit oceanul împotriva ei.

Cu chipul livid, Maverick a privit fix spre geamul timoneriei, care, printr un adevărat miracol, nu cedase.

— Urâtă treabă, a zis el, o apreciere care nu descria nici pe departe îndeajuns situaţia. Nu ştiam că m am angajat pe un submarin.

Nici un alt vas nu ar fi rezistat unei asemenea solicitări fără să se scufunde. Însă Sea Sprite nu era o navă obişnuită. Fusese construită în ideea de a suporta intemperiile mărilor polare. Plăcile de oţel ale bordajului erau mult mai groase decât la alte vase, pentru că trebuise să străpungă masele solide de gheaţă ale banchizelor. Însă nu scăpase cu totul nevătămată. În afară de una, toate bărcile de salvare fuseseră luate de valuri.

Privind spre pupa, Barnum a rămas uimit văzând că antenele de comunicaţii rămăseseră întregi ca prin minune. Cei care înduraseră urgia în compartimentele interioare ale navei nici nu bănuiau că fuseseră cât pe ce să şi încheie viaţa pe fundul oceanului.

Brusc, timoneria a fost inundată de razele soarelui. Sea Sprite pătrunsese în „ochiul” gigantic al uraganului Lizzie. Asistau la un fenomen de necrezut: cerul era albastru, în timp ce marea clocotea de furtună. Faptul că o privelişte atât de fascinantă era totuşi extrem de periculoasă i s a părut lui Barnum de rău augur.

A aruncat o privire spre specialistul în comunicaţii, Mason Jar, care rămăsese lipit de masa hărţilor, ţinându se de marginea acesteia cu degetele albite de strânsoare şi palid de parcă tocmai ar fi văzut o hoardă de fantome.

— Mason, dacă te mai poţi ţine pe picioare, ia legătura cu Ocean Wanderer şi anunţă i pe şefi că ne îndreptăm spre ei cât de repede putem pe marea asta agitată.

Încă ameţit de experienţa prin care trecuse, Jar şi a revenit treptat din starea de şoc, a încuviinţat fără o vorbă şi s a îndreptat către sala de comunicaţii ca în transă.

Barnum a verificat sistemul radar şi a analizat punctul luminos despre care era sigur că reprezenta hotelul, aflat la peste 40 de kilometri depărtare spre est. Apoi a programat traiectoria navei pe computer şi a încredinţat controlul sistemului automat de comandă. După ce a terminat, şi a şters fruntea cu o eşarfă veche, de culoare roşie, şi a murmurat:

— Chiar dacă îi ajungem înainte să se izbească de stânci, ce putem face? Nu avem bărci cu care să mergem la ei, iar, dacă am avea, ar fi inundate de valurile mari. Şi nici nu avem un vinci de remorcare mare, cu cablu gros.

— Urâtă perspectivă, a zis Maverick. Să priveşti neputincios cum hotelul se zdrobeşte de stânci, având la bord femei şi copii.

— Adevărat, a zis Barnum cu amărăciune. Perspectiva urâtă de tot.