Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 18

În ziua următoare Pitt şi Giordino au plecat spre Nicaragua cu un avion supersonic Citation, care aparţinea NUMA şi avea ca destinaţie Managua. De acolo, s au îmbarcat pe un avion turbopropulsor Cassa 212, construit în Spania pentru uz comercial, pentru a călători o oră şi zece minute peste munţi şi câmpii joase, până la Marea Caraibilor, pe deasupra unei zone cunoscute sub numele de Coasta Țânţarilor. Ar fi putut scurta drumul zburând cu supersonicul NUMA, dar Sandecker socotise că era preferabil să pară nişte turişti obişnuiţi şi să se amestece în peisaj.

Soarele care apunea scălda vârfurile munţilor în auriu înainte ca razele lui să se piardă în umbrele de pe povârnişurile dinspre răsărit. Lui Pitt îi venea greu să şi imagineze un canal care să traverseze un teren atât de accidentat, şi totuşi, de a lungul istoriei, Nicaragua fusese întotdeauna considerată o rută mai bună decât Panama pentru un canal care să lege cele două oceane. Avea o climă mai sănătoasă, calea topografiată era mai uşor de excavat, iar canalul ar fi fost cu aproape 500 de kilometri mai aproape de Statele Unite; 900 de kilometri, dacă era vorba de distanţa până la Canalul Panama şi înapoi.

Înainte de începutul secolului, aşa cum se întâmpla în cazul multor puncte de cotitură ale istoriei, politica a ieşit tiptil din bârlog şi a dat un verdict greşit. Panama beneficia de un lobby substanţial şi se străduia din răsputeri să şi promoveze interesele şi să strice relaţiile dintre Nicaragua şi guvernul SUA. O vreme, situaţia a oscilat, însă, deoarece Teddy Roosevelt⁹ se străduia din culise să realizeze, indiferent cum, o înţelegere cât mai avantajoasă cu cei din Panama, evenimentele au intervenit în defavoarea statului Nicaragua când muntele Pele, un vulcan de pe insula Martinica din Caraibe, a erupt, ucigând peste treizeci de mii de oameni. Printr o coincidenţă cu totul nefericită, autorităţile din Nicaragua au emis o serie de mărci poştale prin care îşi prezentau ţara drept un tărâm al vulcanilor, una înfăţişând o erupţie în spatele unui cheu şi al unei linii de cale ferată. Asta a pus capac la toate. Senatul a votat în favoarea statului Panama pentru construirea canalului.

Pitt a început să studieze un referat despre Coasta Ţânţarilor imediat după decolarea din Washington. În Nicaragua, câmpiile joase dinspre Marea Caraibilor erau izolate de partea vestică, mai populată, a ţării de un lanţ muntos destul de greu accesibil şi de junglele tropicale. Populaţia şi regiunea respectivă nu făcuseră niciodată parte din imperiul spaniol, însă ajunseseră sub dominaţia britanică până în 1905, când întreaga coastă a intrat sub jurisdicţia guvernului nicaraguan.

Bluefields, destinaţia lui Pitt, era principalul port la Marea Caraibilor din Nicaragua, botezat astfel după numele unui pirat olandez de tristă faimă care obişnuia să şi ascundă corabia în laguna din apropierea oraşului. Populaţia locală era alcătuită din miskitos, grupul dominant, ai căror strămoşi amestecaţi proveneau din America Centrală, Europa şi Africa; creoli, descendenţi din negrii epocii coloniale, şi metişi, prin ale căror vine curge sânge indian şi spaniol.

Economia, preponderent piscicolă, era susţinută de a lungul coastei de companii mari. Capturile principale erau constituite din creveţi, homari şi broaşte ţestoase. O mare fabrică din oraş prelucra peştele pentru export, în vreme ce facilităţi masive de întreţinere asigurau reparaţiile, alimentarea şi aprovizionarea flotelor de pescuit sub pavilioane internaţionale.

Când Pitt a ridicat ochii de pe referat, cerul devenise negru ca tăciunele. Zumzetul constant al elicelor şi geamătul motoarelor l au făcut să uite de toate şi să facă o călătorie nostalgică în memorie.

Chipul pe care îl vedea în oglindă în fiecare dimineaţă nu mai semăna cu cel din urmă cu 25 de ani: pe pielea cândva netedă, apăraseră riduri. Timpul scurs, viaţa aventuroasă şi expunerea la intemperii îşi spuseseră cuvântul.

În timp ce privea în gol pe fereastră, gândurile i au fugit spre trecut. Totul începuse pe o porţiune pustie de plajă la Kaena Point, pe insula Oahu din Hawaii. Stătea întins pe nisip şi făcea plajă, contemplând visător brizanţii din larg, când zărise un cilindru de culoare galbenă plutind pe apă. După ce înfruntase valurile înşelătoare, recuperase obiectul şi luptase din greu cu curenţii ca să revină la ţărm. Înăuntru a găsit un mesaj al căpitanului unui submarin nuclear care fusese dat dispărut. Din acea clipă, viaţa lui a cunoscut un nou curs. A cunoscut o pe femeia care a devenit prima lui iubire chiar din clipa când a văzut o. Mai târziu, convins că murise, îi purtase imaginea în memorie, fără să afle că ea supravieţuise decât atunci când Dirk şi Summer apăruseră în pragul casei lui.

Corpul lui înfruntase cu bine trecerea timpului - poate că muşchii nu i mai erau la fel de tari ca altădată, însă încheieturile nu dăduseră încă piept cu durerile şi chinurile care apar odată cu vârsta. Părul negru îi era încă bogat şi ondulat, cu şuviţe cărunte care începuseră să se întindă spre tâmple. Ochii verzi şi fascinanţi încă sclipeau cu vioiciune. Dragostea lui pentru mare şi pentru munca la NUMA continua să i umple timpul. Amintirile aventurilor trăite, unele plăcute, altele aducând a coşmar, precum şi nenumăratele cicatrice căpătate nu dispăruseră odată cu trecerea anilor.

Retrăia în minte nenumăratele ocazii în care o înşelase pe Doamna cu Coasa. Călătoria primejdioasă de a lungul râului subteran în căutarea aurului incaşilor, lupta fără mari sorţi de izbândă dintr un fort abandonat al Legiunii Franceze din Sahara, bătălia din Antarctica împotriva unui snowmobil şi aducerea la suprafaţă a Titanicului. Satisfacţia şi împlinirea pe care le simţea după două decenii de realizări îi dădeau un sentiment plăcut de mulţumire, făcându l să simtă că, una peste alta, viaţa merită trăită.

Cu toate acestea, vechiul său impuls, dorinţa de a răspunde provocărilor necunoscutului, se mai stinsese. Acum avea o familie şi mai multe răspunderi. Vremea aventurilor nesăbuite era pe sfârşite. S-a întors şi s a uitat la Giordino, care era capabil să doarmă dus în orice condiţii, indiferent cât de neprielnice, la fel de uşor ca în confortabilul lui apartament din Washington. Aventurile prin care trecuseră împreună deveniseră aproape legendare şi, deşi nu erau deosebit de apropiaţi în viaţa personală, de îndată ce se confruntau cu situaţii dezastruoase şi potrivnice, reacţionau ca un singur om, fiecare folosind la maximum virtuţile fizice şi mentale ale celuilalt până când învingeau sau, uneori, pierdeau - ceea ce nu li se întâmplase prea des.

A zâmbit în barbă, amintindu şi ce scrisese cândva un reporter despre el într una dintre puţinele ocazii când faptele lui de curaj ajunseseră în atenţia publicului: „În sufletul oricărui om însetat de aventură există ceva din Dirk Pitt. Dar pentru că este Dirk Pitt, el tânjeşte mai mult decât oricine altul”.

Pilotul avionului Cassa a coborât trenul de aterizare, iar zgomotul specific l a trezit pe Pitt din visare.

Când s a înclinat către fereastră şi a privit în jos, a văzut cum luminile de aterizare se reflectau în apa râurilor şi a lagunelor din jurul aeroportului. În ploaia uşoară, avionul a atins solul şi a rulat către terminalul principal. Vântul, la o viteză de maxim 10 km/h, făcea ca picăturile de ploaie să cadă pieziş, dând aerului un miros de prospeţime umedă. Pitt l a urmat pe Giordino pe scară şi a rămas oarecum surprins constatând că temperatura de afară nu depăşea 20 de grade; se aşteptase să fie mai cald cu cel puţin zece grade.

Au traversat cu paşi grăbiţi pista şi au intrat în terminal, unde au aşteptat mai bine de un sfert de oră până le au sosit bagajele aduse de la avion cu un cărucior. Potrivit instrucţiunilor primite de la Sandecker, la ieşirea din terminal aveau să fie aşteptaţi de o maşină. Pitt a pornit trăgând cele două valize pe rotile, iar Giordino şi a aranjat pe un umăr bareta genţii din pânză care atârna greu din cauza costumului de scufundător. Au urmat drumul pavat, lung de cincizeci de metri, până la şosea. Cinci automobile şi zece taxiuri, ai căror şoferi s au grăbit să le ofere serviciile lor. După ce le au făcut taximetriştilor un gest de refuz, au rămas în aşteptare vreme de un minut, după care ultimul automobil din şir, un Ford Escort vechi, cu urme de zgârieturi şi lovituri pe caroserie, le a făcut semn cu farurile. Pitt s a apropiat de portiera şoferului, s a aplecat şi a dat să întrebe: „Aştepţi pe...”

Însă nu a apucat să ducă fraza până la capăt, pentru că a amuţit de uimire. Din maşină a coborât Rudi Gunn, care le a strâns mâinile.

— Nu putem continua să ne întâlnim în felul ăsta, a zis el zâmbind. Pitt l a privit lung, dezorientat.

— Amiralul nu ne a spus nimic despre participarea ta la proiect. Giordino a rămas la fel de mirat.

— De unde ai apărut şi cum ai ajuns înaintea noastră?

— M-am plictisit să tot stau la birou, de aceea l am vrăjit pe Sandecker să mă lase şi pe mine să vin. Am plecat spre Nicaragua imediat după discuţia cu el. Văd că nu s a deranjat să vă anunţe.

— O fi uitat, a spus Pitt cu cinism. Şi a petrecut braţul pe după umerii bărbatului firav. Rudi, am trecut prin multe greutăţi. Va fi o plăcere să lucrăm împreună.

— Ca atunci, în Mali, pe fluviul Niger, când m ai aruncat din barcă?

— Dacă nu mă înşel, era absolut necesar.

Pitt şi Giordino îl respectau pe directorul adjunct de la NUMA. Chiar dacă arăta şi se purta ca un profesor preocupat de propria ţinută, Gunn nu se sfia să treacă şi la treburi mai grele şi neplăcute dacă asta era necesar pentru a duce la bun sfârşit vreun proiect. Cei doi îl admirau în mod deosebit pentru că, indiferent în ce încurcături se băgau, Gunn nu îi turna amiralului.

Şi au pus bagajele în portbagaj şi s au suit în obositul Escort. Gunn a ocolit cu pricepere maşinile parcate în faţa terminalului şi a intrat pe şoseaua care ducea de la aeroport către docuri. Au mers de a lungul golfului Bluefields, înconjurat de plaje largi. Delta fluviului Escondido se despărţea în câteva canale care ocoleau oraşul, apoi continuau prin strâmtoarea Buff. Laguna, golful şi portul erau pline de bărci de pescuit, tăcute, pe care nu se vedea ţipenie de om.

— S-ar părea că întreaga flotă de pescuit e în port, a remarcat Pitt.

— Toată activitatea de pescuit a încetat din cauza mâzgii cafenii, i a răspuns Gunn. Creveţii şi homarii mor, iar bancurile de peşti au migrat către ape mai curate. Flotele de pescuit internaţional, de pildă navele comerciale texane, s au dus către ape mai productive.

— Înseamnă că economia locală e la pământ, a zis Giordino, aşezat confortabil pe bancheta din spate.

— Un dezastru. Toată populaţia din zona de câmpie depinde într un fel sau altul de mare. Dacă nu i peşte, de unde bani? Iar asta nu i decât o faţetă a nenorocirii. Cu o precizie de ceasornic, Bluefields şi coasta înconjurătoare sunt lovite de uragane mari la fiecare zece ani. În 1988, uraganul Joan a distrus portul, iar ceea ce s a reconstruit a fost spulberat de Lizzie. Însă, în cazul în care poluarea nu dispare sau nu e neutralizată, mulţi vor muri de foame. A făcut o pauză, apoi a continuat: Situaţia era gravă şi înainte de furtună. Şomajul se ridica la 60%. Acum a ajuns la 90%. După Haiti, coasta vestică nicaraguană este copilul cel mai urgisit din emisfera occidentală. A, să nu uit, voi aţi mâncat ceva?

— Suntem bine, i a răspuns Giordino. Am luat o cină uşoară în aeroportul din Managua.

Pitt a zâmbit.

— De cele două pahare de tequila ai uitat să aduci vorba.

— Cum să uit?

Escortul a rulat prin oraşul cu aspect primitiv, hurducându se prin gropi care semănau cu puţuri pentru scos apa. Arhitectura clădirilor degradate, cu aspect aproape mizer, era un amestec de stiluri britanice şi franţuzeşti. Cândva fuseseră vopsite în culori vii, însă nici una nu avusese parte de vreo renovare de decenii întregi.

— N-ai glumit spunând că economia e la pământ, a constatat Pitt.

— Sărăcia îşi are originea în primul rând în lipsa completă a infrastructurii şi a liderilor locali capabili, a început Gunn să le vorbească pe un ton doctoral. Fetele care nu au de ales se apucă de prostituţie încă de la paisprezece ani, în vreme ce băieţii vând cocaină. Nimeni nu şi poate permite să achite energia electrică, de aceea îşi conectează bordeiele direct la stâlpii de iluminat public. Nu există canalizare şi, cu toate acestea, guvernatoarea a înhăţat întregul buget anual şi l a folosit pentru construirea unui palat, considerând că era mai important să aibă ceva de arătat demnitarilor care vizitează ţara. Singura industrie dezvoltată e cea a cocainei, dar nici un localnic nu se îmbogăţeşte din contrabanda care se desfăşoară cu precădere în larg sau în ascunzişul canalelor din lagună.

Gunn a condus până în zona docurilor comerciale, la El Buff, intrarea în lagună, situată de cealaltă parte a golfului faţă de Bluefields. Aici duhoarea era cumplită. Gunoaie, ulei şi dejecţii se amestecaseră în apă murdară. Au trecut prin dreptul unor nave aflate la descărcare în docuri ce arătau gata să se sfărâme şi să se prăbuşească în orice clipă în apa mizeră. Acoperişurile mai tuturor depozitelor păreau să fi fost smulse. Pitt a observat că o navă container descărca nişte lăzi mari, pe care stătea scris: UTILAJE AGRICOLE. Semiremorcile şi remorcile uriaşe, imaculate şi sclipitoare care erau încărcate făceau un contrast izbitor cu peisajul întristător. Numele vasului, greu vizibil din cauza reflectoarelor de lucru, era Dong He. Pe linia centrală a corpului navei se lăbărţau literele: COSCO. Pitt ştia că ele reprezentau o prescurtare pentru China Ocean Shipping Company.

I-a fost imposibil să nu şi pună întrebarea ce se afla de fapt în lăzile cu UTILAJE AGRICOLE.

— Asta e tot portul? a întrebat Giordino, cu vădită mirare.

— E tot ce a rămas după distrugerile provocate de Lizzie, l a lămurit Gunn.

După încă aproximativ 400 de metri, Escort ul a ajuns la un doc din lemn, unde stăteau grămadă bărci de pescuit, întunecate şi părăsite. Gunn a frânat şi a oprit în apropierea singurei bărci care avea puntea iluminată. Ambarcaţiunea părea să fi cunoscut vremuri mai bune. În lumina gălbuie, vopseaua neagră ce o acoperea arăta decolorată. Dâre de rugină răzbăteau din colţurile punţii şi ale echipamentelor de punte. Uneltele de pescuit zăceau în dezordine, încurcate unele în altele, ocupând toată puntea. Pentru orice trecător care ar fi văzut o întâmplător, ambarcaţiunea nu bătea deloc la ochi, arătând ca orice altă barcă de pescuit între atâtea altele, având aceleaşi caracteristici ca şi cele ancorate şi amarate alături de ea.

În timp ce şi a plimbat privirea de a lungul vasului, de la prova până la pupa, unde steagul nicaraguan, cu cele două dungi albastre alături de una albă, atârna moale, Pitt a băgat mâna sub cămaşă şi a pipăit pânza de mătase împăturită, asigurându se că nu o pierduse.

S-a întors puţin şi a aruncat o privire în lateral, către o camionetă de culoarea levănţicii, parcată în umbra unei magazii din apropiere. Înăuntru era cineva. Prin parbrizul brăzdat de dârele ploii, Pitt a reuşit să distingă o siluetă la volan şi licărul roşiatic al unei ţigări aprinse.

Într un târziu, s a răsucit către barcă.

— Deci asta e Poco Bonito.

— Nu pare să fie mare lucru de capul ei, aşa e? a zis Gunn şi a deschis portbagajul, ajutându i pe cei doi să şi recupereze genţile. Dar are două motoare diesel de 1 000 de cai putere şi dispune la bord de aparatură care ar stârni invidia multor laboratoare de chimie.

— Ceva nu se potriveşte, a spus Pitt.

Cu un aer nedumerit, Gunn s a uitat la el.

— Ce anume?

— E singurul vas din flota NUM A care nu e vopsit în turcoaz.

— Cunosc bine clasa Neptun, de dimensiuni mai mici, ale navelor de cercetare NUMA, a spus Giordino. A fost construită ca un vehicul blindat şi are o stabilitate liniştitoare la valuri mari. A ezitat puţin şi a privit la celelalte nave de pescuit aliniate de a lungul cheiului. Deghizarea e reuşită. Cu excepţia careului de pe puntea superioară, care e mai spaţios şi pe care nu ai cum să l micşorezi prin simplă regie, seamănă cu orice navă.

— Cât e de veche? a întrebat Pitt.

— Şase luni, i a răspuns Gunn.

— Păi cum au făcut o constructorii să arate atât de... hârbuita?

— Efecte speciale, a spus Gunn printre hohote de râs. Vopseaua jupuită şi rugina au fost concepute special pentru a i da înfăţişarea asta.

Pitt a sărit de pe doc pe punte şi s a întors ca să ia bagajele şi geantă pe care i le a întins Giordino. Duduitul ghetelor lui pe podeaua punţii i au alertat pe un bărbat şi pe o femeie, care au apărut imediat din careu. Bărbatul, puţin trecut de 50 de ani, cu o barbă căruntă, tunsă scurt, şi cu sprâncene stufoase, a ieşit în lumina de pe punte. Avea ţeasta rasă, care sclipea de broboane de sudoare. Nu era cu mult mai înalt decât Giordino şi stătea cu umerii uşor căzuţi.

Însoţitoarea lui, înaltă de aproape doi metri şi mlădioasă, avea silueta anorexică a unei prezentatoare de modă. Părul blond, bogat şi strălucitor îi ajungea până la umeri. Avea chipul bronzat, cu pomeţi înalţi şi, când le a zâmbit, a etalat o dantură de invidiat. Ca majoritatea femeilor care şi desfăşoară activitatea în aer liber, îşi prinsese părul la spate şi se machiase foarte discret, ceea ce nu făcea să piară din frumuseţe. Cel puţin aşa a considerat Pitt, care a remarcat că femeia nu pierduse din vedere un anumit amănunt tipic feminin: îşi lăcuise unghiile de la degetele picioarelor.

Cei doi purtau cămăşi specifice locului, din bumbac, cu dungi verticale, lăsate peste şorturile de culoare kaki. Bărbatul avea în picioare nişte încălţări scâlciate şi găurite, în vreme ce femeia îşi pusese sandale cu barete late. Gunn a făcut prezentările:

— Doamna Renee Ford, biologul staţiunii noastre piscicole locale, şi doctor Patrick Dodge, biochimistul marin principal de la NUMA. Cred că i cunoaşteţi pe Dirk Pitt, director de proiecte speciale şi pe Al Giordino, specialist în inginerie marină.

— Încă n am lucrat la vreun proiect comun, a spus Renee, cu un glas uşor gutural, care s a ridicat puţin deasupra unei şoapte. Dar am participat împreună la câteva conferinţe.

— La fel şi eu, a spus Dodge, după ce şi au strâns mâinile.

Pitt s a simţit ispitit să întrebe dacă Ford şi Dodge împărţeau acelaşi garaj, dar s a abţinut, de teamă să nu facă o glumă proastă.

— Mă bucur să vă revăd.

— Sper să o ducem bine pe nava asta, a spus Giordino şi a zâmbit binedispus.

— Păi de ce nu? a întrebat Renee pe un ton dulce.

Giordino nu i a răspuns. Era una dintre puţinele ocazii când rămăsese fără replică.

Pitt a rămas tăcut câteva momente, ascultând clipocitul apei care se lovea uşor de pilonii cheiului. Nu se vedea ţipenie înjur. Cheiul părea pustiu. Însă Pitt îşi dădea seama că era doar o aparenţă.

A coborât în cabina lui de la pupa, a scos o cutie din valiză şi a urcat tiptil treptele până a ajuns la bordul depărtat de mal. Slujindu se de adăpostul oferit de careul de pe puntea principală, a deschis cutia şi a scos ceva ce semăna cu o cameră video. A dat drumul la transformator, iar aparatul a scos un ţiuit înfundat. Apoi Pitt şi a tras o pătură peste cap şi s a ridicat încet în picioare până a putut privi pe deasupra unei parâme făcute colac pe acoperişul careului de pe puntea superioară. Şi a apăsat obrazul de vizorul ocularului de vedere nocturnă, iar aparatul şi a reglat singur gradul de amplificare, strălucirea şi iluminarea în infraroşu. Apoi a privit pe întuneric dincolo de cheiul care i a apărut într o lumină verzuie, asemenea peisajului nocturn pe care îl vede o bufniţă.

Camioneta Chevrolet pe care o observase când sosise pe Poco Bonito rămăsese cufundată în beznă. Lumina ambiantă datorată stelelor şi celor două becuri anemice situate la aproape două sute de metri depărtare fusese amplificată de 20 000 de ori, învăluindu l pe şoferul camionetei de parcă acesta s ar fi aflat într o încăpere bine luminată. Pitt a constatat cu mirare că era o femeie. După felul în care îşi mişca binoclul încoace şi încolo de a lungul hublourilor vasului, de unde răzbătea lumină, Pitt şi a dat seama că femeia nu bănuia că fusese depistată. A remarcat chiar că părul ei era umed.

Pitt a coborât obiectivul uşor până când imaginea i a înfăţişat portiera din partea şoferiţei. Acea iscoadă nu era profesionistă, după părerea lui Pitt. Şi nici precaută. Pesemne că era un muncitor constructor care mai scotea un ban spionând, întrucât numele angajatorului era imprimat pe portieră cu litere aurii: ODYSSEY.

Numele apărea singur, neînsoţit de „Limited”, „Corporation” sau „Company”.

Sub el se vedea imaginea stilizată a unui cal alergând cu picioarele întinse. Lui Pitt i s a părut oarecum familiară, dar nu şi a adus aminte unde o mai văzuse.

„De ce îi interesează pe cei de la Odyssey expediţia de cercetare organizată de NUMA? s a întrebat Pitt. Ce ameninţare poate reprezenta o echipă de oceanografi?” Nu vedea pentru ce o organizaţie uriaşă i ar fi pus sub urmărire... decât dacă avea ceva de câştigat.

Nu s a putut abţine şi s a ridicat în picioare, apropiindu se de bordul dinspre chei al ambarcaţiunii şi făcând semn cu mâna către femeie, care şi a îndreptat imediat dispozitivul de vizionare nocturnă spre el. Pitt a dus şi el camera la ochi, parcă provocând o la o confruntare. Se vedea clar că nu avea de a face cu un spion adevărat, pentru că femeia şi a azvârlit aparatul pe scaunul din dreapta, a pornit brusc motorul şi a dispărut cu un huruit în beznă, făcând roţile din spate să scoată un scrâşnet de protest.

La fel ca Giordino şi ca Dodge, Renee a ridicat privirea spre el.

— Ce s a auzit? a întrebat ea.

— Cineva care se grăbea, a spus Pitt, vădit amuzat.

În timp ce bărbaţii o priveau, Renee a molat parâmele de la prova şi de la pupa. Cu Gunn la timonă, motoarele puternice au duduit şi imediat au căpătat viaţă cu un zumzet domol, făcând puntea să vibreze uşor. Apoi, Poco Bonito s a desprins de chei, a pătruns pe canal şi a trecut prin strâmtoarea Bluffs, către mare. Echipamentele computerizate de navigaţie care programaseră cursul navei au făcut prova să se îndrepte spre nord est. Însă Gunn, ca mai toţi piloţii de linie, care preferă să preia comenzile la decolare şi la aterizare decât să lase computerul să o facă în locul lor, a preluat timona şi a îndreptat vasul spre larg.

Pitt a coborât scările până în cabina lui, a aşezat dispozitivul de filmare nocturnă la loc şi a scos un telefon Globalstar, conectat la satelit. Apoi a revenit pe punte şi s a aşezat netulburat într un şezlong zdrenţuit. S-a întors şi a zâmbit când Renee a întins mâna printr un hublou al bucătăriei, ţinând o cană între degete.

— Cafea? l a întrebat ea.

— Eşti o scumpă, a spus el. Mulţumesc.

A sorbit din cafea, apoi a format un număr pe telefon. Sandecker i a răspuns la al patrulea apel.

— Sandecker, a zis amiralul pe un ton vioi.

— Amirale, ai uitat să mi comunici ceva?

— Fii mai limpede.

— Odyssey.

După o pauză, a venit şi replica:

— De ce întrebi?

— Unul dintre oamenii lor ne a urmărit la îmbarcare. Aş vrea să ştiu de ce.

— Ar fi bine să afli mai târziu, a spus Sandecker misterios.

— Are vreo legătură cu proiectul de excavaţii iniţiat de Odyssey în Nicaragua? a întrebat Pitt, făcând pe neştiutorul.

A urmat o nouă pauză, însoţită de ecoul liniei.

— Ce i cu întrebarea asta?

— Din simplă curiozitate.

— De unde ai obţinut informaţiile? Pitt n a rezistat tentaţiei.

— Ar fi bine să afli mai târziu. Apoi a închis.