Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 21

Starea de spirit a celor de la bord se transformase subit. Vreme de aproape un minut, nimeni nu s a clintit din loc. Cât timp au privit neliniştiţi la fenomenul bizar, nimeni nu a scos un sunet. Într un târziu, Gunn a rupt tăcerea.

— O fi acelaşi pirat Hunt despre care ne a avertizat amiralul?

— Nu, e vorba de Hunt corsarul.

— Nu se poate. Renee rămăsese cu privirea fixată în depărtare, refuzând să creadă ce i spunea simţul văzului. Chiar avem în faţa ochilor o corabie fantomă?

Pitt a schiţat un zâmbet distant.

— E doar în ochii privitorului. Apoi a parafrazat Balada bătrânului marinar de Coleridge: „Pe mare în tăcere apare Corabia strigoi Odyssey”.

— Dar cine a fost acest Hunt? a întrebat Dodge cu voce şoptită.

— Un corsar care a bântuit în Caraibe între 1665 şi 1680, când a fost prins de o navă a marinei britanice şi dat ca hrană rechinilor.

Cum nu dorea să vadă vasul fantomă, Dodge s a întors cu spatele, parcă năucit, şi a întrebat:

— Bine, dar ce diferenţă era între un pirat şi un corsar?

— Foarte mică, i a răspuns Pitt. „Pirat” e un termen care se referă la marinari britanici, olandezi şi francezi care atacau nave comerciale pentru bani şi comori. Cuvântul „corsar” provine din franceză, unde înseamnă grătar. Primii corsari aveau obiceiul să şi frigă carnea şi să o mănânce uscată. Spre deosebire de piraţii oficiali, care primeau o parte din pradă de la guvernele lor, corsarii jefuiau orice corabie, mai ales pe cele spaniole, fără a fi recunoscuţi de ţara lor de origine. Mai erau cunoscuţi şi sub numele de piraţi liberi.

Aflată la mai puţin de un kilometru depărtare, corabia fantomă se apropia cu rapiditate. Strălucirea gălbuie şi nefirească îi dădeau un aspect suprarealist. Pe măsură ce s a apropiat, detaliile vasului au devenit mai clare şi de pe bordul lui s au auzit strigătele unor oameni.

Era un velier cu trei arbori şi velatură pătrată şi cu pescajul mic, corabie preferată de piraţi înainte de secolul al XVII-lea. Toate velele trinchetului şi gabierul triunghiular fluturau, deşi nu adia nici măcar briza. Vasul era dotat cu zece tunuri, câte cinci pe fiecare latură a bordajului, toate instalate pe puntea principală. Pe puntea dunetei stăteau câţiva bărbaţi care, cu eşarfe legate peste cap, fluturau săbii. Sus, pe catargul mare, steagul uriaş, de culoare neagră, pe care fusese pictată o ţeastă cu un rânjet sălbatic, din care curgea sânge, stătea drept, de parcă vasul ar fi navigat împotriva unui vânt din prova.

Expresiile de pe feţele celor de la bordul lui Poco Bonito mergeau de la groază la aşteptare încordată şi până la contemplare distantă. Giordino se uita de parcă ar fi avut în faţă o pizză veche de câteva zile, în vreme ce Pitt privea prin binoclu cu expresia cuiva căruia îi place un film ştiinţifico fantastic. Apoi şi a luat binoclul de la ochi şi s a pornit să râdă.

— Ai înnebunit? l a întrebat Renee. El i a întins binoclul.

— Priveşte atentă la bărbatul cu costumaţie stacojie şi cu brâu auriu care stă pe dunetă şi spune mi ce observi.

— Un om care are pe cap o pălărie cu pene.

— Ce l deosebeşte de ceilalţi?

— Are un picior de lemn şi un cârlig în locul mâinii drepte.

— Ai uitat peticul negru de pe ochi.

— Da. Are şi aşa ceva.

— Nu i mai lipseşte decât un papagal pe umăr. Ea a lăsat binoclul deoparte.

— Tot nu pricep.

— E cam stereotip, nu ţi se pare?

Marinar experimentat, care trăise pe mare vreme de cincisprezece ani, Gunn a detectat schimbarea cursului corabiei fantomă înainte ca ea să se producă.

— O să treacă pe la prova, a anunţat el.

— Sper că nu au de gând să ne întâmpine cu salve de tunuri, a spus pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios.

— Accelerează şi loveşte corabia exact în mijloc, i a recomandat Pitt lui Gunn.

— Nu! a exclamat Renee, rămasă cu ochii holbaţi la Pitt şi incapabilă să înţeleagă. Asta înseamnă sinucidere!

— Eu îl susţin pe Dirk, a spus Giordino din loialitate pentru prietenul său. Sunt de părere să îl tăiem pe ticălos cu prova.

Când şi a dat seama ce sugera Pitt cu discreţie, pe chipul lui Gunn a început să apară o umbră de surâs. A rămas la timonă şi a accelerat motoarele la maximum, făcând prova să se înalţe aproape un metru din apă. Poco Bonito a făcut un salt înainte, pornind ca un cal de curse împuns în crupă cu o furcă. După o sută de metri aproape că zbura pe apă cu viteza de cincizeci de noduri, năpustindu se drept spre babordul corăbiei piraţilor. Gurile tunurilor, care apăruse deja prin saborduri, au deschis focul, din ţevi au izbucnit flăcări, însoţite de un bubuit impresionant, care a reverberat peste ape.

După ce a aruncat o privire grăbită la ecranul radar, Pitt s a repezit până în propria cabină ca să şi ia binoclul pentru vedere nocturnă. A revenit pe puntea deschisă în mai puţin de un minut şi i a făcut semn lui Giordino să l urmeze pe acoperişul timoneriei. Fără să ezite câtuşi de puţin, Girodino a urcat după el. Ajunşi pe acoperiş, s au aşezat pe burtă, proptiţi în coate ca să poată ţine binoclul, pe care şi l au trecut unul altuia. Cine i ar fi văzut s ar fi mirat, pentru că nu priveau direct spre fantoma gălbuie, ci scrutau bezna drept în faţă şi puţin la tribord.

Întrebându se dacă nu cumva cei doi oameni de la NUMA îşi pierduseră minţile, Dodge şi Renee s au aplecat fără să vrea în dosul timoneriei. Aflaţi deasupra lor, Pitt şi Giordino au continuat să ignore dezastrul ce părea iminent.

— Am văzut ceva, a spus Giordino. Arată ca o barjă de mică dimensiuni, spre vest, la vreo trei sute de metri.

— Şi eu am zărit un iaht, a spus Pitt, mare, de peste o sută de metri lungime, cam la aceeaşi distanţă spre vest.

Poco Bonito mai avea de parcurs o sută de metri, apoi cincizeci până la ciocnire. Apoi vasul s a năpustit asupra formei opace a vechii corăbii. Preţ de o clipă, strălucirea gălbuie a explodat ca laserele portocalii de la un concert rock şi Poco Bonito a fost învăluit în acea lumină stranie. Renee şi Dodge au văzut piraţii agitându se în continuare pe puntea principală şi trăgând cu tunurile că apucaţi. În mod ciudat, nici unul dintre ei nu a părut să observe vasul de cercetări trecând prin corabia lor.

Curând, Poco Bonito a ajuns să gonească pe marea întunecată şi netedă ca o catifea. În urma ei, strălucirea gălbuie a clipit brusc mai puternic, după care s a stins, iar bubuiturile tunurilor s au topit în noapte. Era ca şi cum fantomatica apariţie nici n ar fi existat.

— Menţine viteza, i a spus Pitt lui Gunn. Apele astea nu sunt deloc prielnice.

— Am avut halucinaţii? a mormăit Renee, al cărei chip era alb ca varul. Sau chiar am trecut printr o corabie fantomă?

Pitt a luat o pe după umeri.

— Draga mea, ai văzut doar o imagine cvadridimensională - pe înălţime, adâncime, lăţime şi mişcare -, totul înregistrat şi proiectat ca o hologramă.

Privind lung în jur, Renee părea încă ameţită.

— Dar totul arăta atât de real, atât de convingător...

— Cel puţin de două ori mai real, deoarece căpitanul ei era copiat după Long John Silver din Insula comorii, cârligul era împrumutat din Peter Pan, iar peticul de pe ochi, de la amiralul Nelson. A, să nu uităm steagul. Sângele se scurgea de unde nu trebuia.

— Dar de ce? a întrebat Renee, fără a se adresa cuiva anume. Ce nevoie era de reprezentaţia asta în mijlocul oceanului?

Prin uşa deschisă a timoneriei, Pitt a rămas cu ochii aţintiţi asupra ecranului instalaţiei radar.

— E un caz de piraterie contemporană.

— Şi cine a proiectat imaginea holografică?

— Nici eu n am înţeles, a intervenit Dodge. N-am văzut altă navă.

— Ochii şi mintea voastră erau concentrate asupra imaginii, a spus Giordino. Eu şi Dirk am observat un iaht mare la babord şi o barjă la tribord, ambele aflate la depărtare de aproximativ 300 de metri. Nici unul nu avea luminile de poziţie aprinse.

Renee a priceput.

— De pe ele s a proiectat holograma? Pitt a încuviinţat cu un gest.

— Au pus la cale iluzia unui vas fantomă şi a echipajului lui blestemat să cutreiere mările pe vecie. Numai că proiecţia repeta nişte imagini care au devenit de mult clişee. Cred că au creat corabia lui Hunt şi echipajul ei după ce au văzut prea multe filme cu Errol Flynn.

— Potrivit imaginilor radar, iahtul ne urmăreşte, i a avertizat Giordino.

Rămas la timonă, Gunn a apreciat poziţia celor două puncte luminoase de pe ecranul radar.

— Unul stă, probabil barjă. Iahtul ne urmăreşte la aproape jumătate de milă pupa, însă pierde teren. Cred că sunt furioşi la culme văzând că o navă prăpădită de pescuit îi lasă în ceaţă.

— Am face bine să ne rugăm să nu aibă mortiere şi rachete la bord, a spus Giordino, risipind atmosfera de uşurare şi bună dispoziţie.

— Ar fi deschis deja focul, abia a apucat să spună Gunn, când un proiectil a sfârtecat liniştea nopţii pe sfârşite şi a trecut şuierând pe lângă Poco Bonito, aproape ştergând domul radarului şi căzând în apă cu un bufnet masiv, la cincizeci de metri în faţa vasului.

Pitt s a consultat din ochi cu Giordino.

— Mai bine nu le dădeai ideea asta.

Gunn a rămas mut. Era concentrat să răsucească timona, pentru că vasul să facă un viraj strâns spre babord, apoi spre tribord, într o traiectorie sinuoasă şi imprevizibilă, pentru a evita rachetele lansate la fiecare treizeci de secunde.

— Stinge luminile de marş! a strigat Pitt către Gunn.

Drept răspuns, instantaneu s a făcut beznă, deoarece micuţul director NUMA a apăsat comutatorul principal al navei. Valurile crescuseră la aproape un metru, astfel că etrava înaltă a lui Poco Bonito spărgea crestele cu o viteză de patruzeci de noduri.

— Noi ce arme avem la bord? l a întrebat Giordino pe Gunn fără să se agite.

— Două carabine M14 dotate cu lansatoare de grenade de 40 de milimetri.

— Ceva mai puternic nu există?

— Amiralul permite la bord doar existenţa unor arme de putere mică, uşor de ascuns, pentru cazul în care am fi fost opriţi de vreo navă de patrulare nicaraguană.

— Arătăm ca nişte traficanţi de droguri? a întrebat Renee. Dodge a măsurat o cu un zâmbet strâmb.

— Dar cum arată traficanţii?

— Eu am vechiul meu Colţ automat, de 11 milimetri. Tu ce ţi ai adus, Al?

— O armă automată Desert Eagle de calibrul 12,5.

— Nu cred că vom reuşi să i scufundăm, a spus Pitt. Dar măcar îi putem respinge dacă vor să ne abordeze.

— Asta dacă nu ne fac fărâme, a bolborosit Giordino, pentru că un alt proiectil a căzut în siajul lui Poco Bonito, la mai puţin de cincizeci de metri spre pupa.

— Atâta vreme cât rachetele lor nu sunt echipate cu detectori de căldură, nu pot lovi ceva invizibil.

Din urmă lor s a auzit foc de arme automate, ale căror gloanţe licăreau în beznă, semn că piraţii ţinteau spre ei ghidându se după radar, dar neştiind poziţia exactă a vasului. Trasoarele au început să danseze pe deasupra mării la cincizeci de metri spre tribord, stârnind jerbe de stropi. Gunn, acţionând după inspiraţie, a făcut vasul să vireze spre babord, lăsându l să parcurgă o distanţă scurtă, după care l a îndreptat, făcându l să continue deplasarea înainte. Trasoarele se rostogoleau prin noapte cu o aparentă încetineală înspăimântătoare, ca şi cum şi ar fi căutat prada, apoi cădeau în apă, în locul în care Poco Bonito ar fi trebuit să se afle.

Alte două rachete au descris prin noapte traiectorii arcuite. Şi piraţii apelaseră la inspiraţie, de aceea le lansaseră aproape paralel cu semnul care le apărea pe radar. Gândiseră bine, numai că trăseseră când Gunn pilotase vasul pe un curs înainte, după care virase scurt spre babord, apoi aproape imediat virase spre tribord. Rachetele au căzut de o parte şi de alta a vasului, la cincizeci de metri, iar exploziile lor au azvârlit asupra punţii lui Poco Bonito o adevărată cascadă de apă.

Apoi focul a încetat brusc, dând impresia că peste navă coborâse o oază de linişte. Nu se mai auzeau decât bătaia ritmică a motoarelor puternice, care vibrau gata să se smulgă din bolţuri, mugetul eşapamentului şi fâşâitul apei despicate de etravă.

— Au renunţat? a întrebat Renee, plină de speranţă. Privind pe radar, Gunn i a anunţat pe un ton fericit:

— Au virat şi au schimbat direcţia de mişcare.

— Dar cine sunt oamenii aceia?

— Piraţii locali nu folosesc holograme şi nici nu lansează rachete de pe iahturi, a zis sec Giordino.

Rămas pe gânduri, Pitt a privit în urma vasului.

- Amicii noştri de la Odyssey sunt principalii suspecţi. Imposibil să şi fi dat seama că nu am ajuns la fundul mării. Pur şi simplu am căzut într o ambuscadă aranjată pentru orice vas ar fi nimerit în zona asta a mării.

— Nu se vor bucura deloc, a spus Dodge, când vor constata că am scăpat, nu o dată, ci de două ori.

Renee nu mai pricepea nimic.

— Dar ce au cu noi? Ce am făcut ca să vrea să ne ucidă?

— Cred că am pătruns pe terenul lor de vânătoare, a spus Pitt, analizând lucrurile la rece. În zona aceasta există ceva ce nu trebuie descoperit.

— Să fie vreo operaţiune de trafic de droguri? a sugerat Dodge. Crezi că Specter e amestecat în asemenea afaceri?

— S-ar putea, a zis Pitt. Dar, din puţinele lucruri pe care le ştim despre el, imperiul lui obţine profituri uriaşe din proiecte de excavaţii şi construcţii. Chiar şi ca activitate secundară, traficul de droguri ar impune timp şi eforturi considerabile. Nu, în cazul de faţă ne confruntăm cu ceva care depăşeşte pirateria sau drogurile.

Gunn a pus direcţia pe pilot automat, a ieşit din timonerie şi, extenuat, s a lăsat moale pe un şezlong.

— Ce curs să programez?

Întrebarea lui a fost urmată de o tăcere apăsătoare. Pitt n ar fi vrut să pericliteze viaţa celorlalţi, însă veniseră acolo cu o misiune clară.

— Sandecker ne a trimis să descoperim adevărul privind pată cenuşie. Vom continua cercetarea până găsim cea mai mare concentraţie a contaminării, sperând că aşa vom ajunge la sursă.

— Dar dacă vom fi din nou vânaţi? l a întrebat Dodge. Pitt a râs cât îl ţinea gura.

— Dacă tot am devenit atât de pricepuţi la treaba asta, întoarcem dosul şi fugim.