Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 13

Sea Sprite a continuat să înainteze, forţându şi motoarele să dezvolte o putere pe care nici proiectanţii lor nu şi ar fi putut o imagina. Dintre cei rămaşi pe puntea de la pupa, nimeni nu mai privea spre coasta ucigaşă sau spre hotelul care fusese în pragul dezastrului.

Ochii tuturor erau aţintiţi la capestan şi la cablurile de remorcare, întinse până la limita maximă a rezistenţei, care scârţâiau şi gemeau.

Dacă ar fi plesnit, totul s ar fi năruit. Ocean Wanderer sau pasagerii aflaţi la adăpostul pereţilor din sticlă n ar mai fi putut fi salvaţi.

Deşi toţi avuseseră îndoieli, cablurile nu au cedat, exact aşa cum socotise Pitt.

Încetul cu încetul, aproape imperceptibil, Sea Sprite a reuşit să atingă viteza de două noduri, înaintând împotriva valurilor şi împrăştiind nori mari de stropi care, de la prova, erau purtaţi de vârât până la pupa. Barnum a redus acceleraţia, pentru a permite motoarelor suprasolicitate să se mai răcească, abia după ce a văzut că hotelul se îndepărtase cel puţin trei kilometri de linia brizanţilor.

Primejdia scădea cu fiecare metru câştigat împotriva valurilor, iar curând stâncile ameninţătoare şi marea agitată au rămas în urmă, ca o amintire a catastrofei evitate.

Membrii echipajului de pe Sea Sprite au făcut semne cu braţele către pasagerii uşuraţi de pe Ocean Wanderer, care au început să ovaţioneze şi să gesticuleze entuziasmaţi. Odată teama alungată, la bordul hotelului s a dezlănţuit o adevărată nebunie. Morton a dat ordin să se deschidă pivniţa de vinuri, iar curând şampania curgea valuri. Pentru pasageri şi pentru angajaţii săi, el devenise eroul zilei.

Pe merit sau nu, oaspeţii l au înconjurat şi i au mulţumit pentru eforturile făcute pentru a i salva de la o moarte cumplită.

Refugiindu se pe furiş din vârtejul entuziast al celor care sărbătoreau triumful, Morton s a întors în biroul său şi, epuizat, dar fericit s a aşezat la birou. Simţindu se tot mai uşurat, gândurile i s au îndreptat spre propriul viitor. Deşi n ar fi vrut să renunţe la funcţia de director al hotelului Ocean Wanderer, era conştient că din acea clipă orice relaţie normală cu Specter ar fi devenit imposibilă. Nu mai putea lucra pentru acel personaj misterios capabil să abandoneze atâţia oameni de viaţa cărora era responsabil.

A rămas multă vreme pe gânduri. După ce se va face publică vestea catastrofei pe care o evitase, orice lanţ de hoteluri de lux l ar primi cu braţele deschise. Însă probabil că nu avea să fie cunoscut şi respectat pentru ceea ce făcuse.

Nu era nevoie să aibă talentul lui Nostradamus ca să anticipeze că, imediat ce Specter îşi va da seama că hotelul a supravieţuit, va da ordin celor de la Departamentul de relaţii publice şi celor de la Publicitate să pregătească declaraţii pentru mass media, să ţină conferinţe de presă şi să aranjeze interviuri la televiziune care să acrediteze ideea că el, Specter, organizase personal operaţiunile de salvare şi că tot el era mântuitorul hotelului şi al oaspeţilor.

Morton a hotărât să acţioneze, luând o înaintea lui Specter. Cum serviciile telefonice funcţionau fără să mai sufere din cauza uraganului, l a sunat pe un fost coleg de colegiu care avea o companie de relaţii publice în Washington, D.C. Şi i a relatat incredibilele întâmplări prin care trecuse, aducând laude pe deplin meritate celor de la NUMA şi oamenilor care realizaseră remorcarea, fără a uita să amintească de acţiunile curajoase ale lui Emlyn Brown şi ale echipei lui de întreţinere. Desigur, nu a uitat să lase modestia la o parte când a vorbit de felul în care acţionase el însuşi în cursul acelei situaţii excepţionale.

După 45 de minute, a pus receptorul în furcă, şi a prins mâinile la ceafă şi a zâmbit extrem de încântat de sine. Specter avea să contraatace, desigur. Numai că, după ce articolul va fi publicat, iar pasagerilor salvaţi li se vor lua interviuri, nici o altă variantă nu se va bucura de credibilitate.

A mai băut dintr o suflare încă un pahar de şampanie şi a adormit imediat pe fotoliu.

— Dumnezeule, a fost cât pe ce, a spus Barnum pe un ton reţinut.

— Bună treabă, Paul, i a zis Pitt, lovindu l amical cu palma pe umăr.

— Ne deplasăm cu două noduri, a strigat Maverick, apărut pe aripa punţii timoneriei, către toţi cei care se strânseseră pe punte şi ovaţionau.

Ploaia se domolise, iar oceanul, a cărui suprafaţă era presărată cu valuri scurte, neregulate, împodobite cu „berbeci”, se mai aşezase, crestele de apă nedepăşind trei metri. Parcă plictisit să mai primejduiască şi să scufunde navele aflate în larg, uraganul îşi revărsa în acele momente mânia asupra oraşelor şi asupra aşezărilor din Republica Dominicană şi din ţara vecină, Haiti. În Republica Dominicană, furia dezlănţuită a culcat la pământ copacii izolaţi, însă în interiorul ţării majoritatea oamenilor au supravieţuit viiturilor cumplite. Uraganul a provocat mai puţin de trei sute de victime.

Pe de altă parte, haitienii, cea mai săracă naţiune din emisfera vestică, îşi pustiiseră ţara de păduri, folosind lemnul ca să şi înjghebeze locuinţe şi ca să gătească. Clădirile în care locuiau, şubrede şi degradate şi din cauza delăsării, nu le au oferit un adăpost sigur, motiv pentru care, după ce Lizzie a măturat insula şi a ajuns din nou pe întinsul oceanului, a lăsat aici în urmă trei mii de morţi.

— Căpitane, să ţi fie ruşine, a spus Pitt, râzând.

Barnum l a privit nedumerit, simţindu se atât de epuizat fizic şi psihic, încât abia a reuşit să murmure:

— Ce ai spus?

— Eşti singurul din tot echipajul care nu şi a pus vesta de salvare.

Barnum s a uitat la salopeta impermeabilă şi a surâs:

— Cred că m am lăsat purtat de evenimente şi am uitat cu totul de ea. Apoi s a întors, a ridicat privirea şi s a adresat secundului prin microfonul căştii: Domnule Maverick.

— Da, domnule.

— Nava îţi aparţine. Îţi predau comanda.

— Am înţeles, căpitane, am preluat comanda pe timonerie.

Barnum s a răsucit spre Pitt şi Giordino.

— Domnilor, aţi salvat o mulţime de suflete. Mare curaj aţi avut când v aţi aventurat să aduceţi parâmele cu cablurile de remorcare până la Sea Sprite.

Cei doi l au măsurat cu un aer sincer jenat.

Apoi Pitt a zâmbit şi a spus sec:

— N-a fost mare scofală, serios. Doar una dintre numeroasele noastre realizări.

Barnum nu s a lăsat păcălit de spiritul sarcastic al lui Pitt. Îi cunoştea pe amândoi suficient de bine ca să şi dea seama că ar fi preferat să moară în tăcere decât să se laude cu ceea ce făcuseră în acea zi.

— Dacă ţineţi neapărat, puteţi să luaţi în râs bravura acţiunii voastre, dar eu unul consider că aţi realizat ceva nemaipomenit. Ei, de ajuns cu vorbăria. Să urcăm în timonerie, ca să ne mai uscam puţin. Tare bine mi ar prinde o ceaşcă de cafea.

— Ceva mai tare n ai? l a întrebat Giordino.

— Cred că o să găsesc ceva să vă tratez. La ultima escală într un port, am cumpărat o sticlă de rom pentru cumnatul meu.

Pitt l a privit curios.

— Dar când ai avut timp să te şi căsătoreşti?

Barnum nu i a răspuns, mulţumindu se să zâmbească, şi a pornit spre scara care ducea la timonerie.

Înainte de a şi oferi câteva momente de binemeritată odihnă, Pitt a intrat în sala de comunicaţii şi i a cerut lui Jar să ia legătura cu Dirk şi cu Summer. După câteva încercări, Jar a privit spre el şi a clătinat din cap.

— Îmi pare rău, domnule Pitt. Nu mi au răspuns.

— Nu mi place treaba asta, a zis Pitt, cu un aer gânditor.

— Ar putea avea nişte probleme minore, a spus Jar, încercând să şi păstreze optimismul. Probabil că furtuna le a avariat antenele.

— Să sperăm că e vorba doar de atât.

Pitt a coborât până în cabina lui Barnum. Acesta şi Giordino stăteau la masă cu câte un pahar de rom Gosling.

— Nu pot lua legătura cu Pisces, i a anunţat Pitt.

Barnum şi Giordino s au privit îngrijoraţi. Dintr odată, bună dispoziţie de mai devreme li s a mistuit. Apoi Giordino a încercat să l liniştească pe Pitt.

— Staţia are rezistenţa unui tanc. Eu şi Joe Zavala am proiectat o, cu toate dispozitivele posibile de siguranţă. N-avea ce să păţească la cincisprezece metri adâncime. Mai ales că a fost gândită să reziste şi la adâncimi de 150 de metri.

— Ai uitat că valurile au atins înălţimea de treizeci de metri, a spus Pitt. Pisces putea rezista fără nici o problemă expus în concavitatea unui val, dar apoi risca să fie smuls din sistemul de ancorare de un perete de apă şi aruncat spre stânci şi corali. O izbitură atât de puternică îi putea sparge hubloul.

— Tot ce se poate, a recunoscut Giordino, dar e puţin probabil. Pentru hublou am folosit material plastic armat, capabil să reziste şi unui proiectil de mortier.

Telefonul a sunat, Barnum a discutat cu Jar. Apoi a închis şi s a aşezat.

— S-a primit un mesaj de la unul dintre căpitanii remorcherelor care se ocupă de Ocean Wanderer. Tocmai au ieşit din port şi vor ajunge în zonă peste o oră şi jumătate.

Pitt s a apropiat de masa hărţilor şi a luat un compas distanţier.

A măsurat distanţa dintre poziţia lor din acele momente şi X-ul care reprezenta Pisces pe hartă.

— Deci o oră şi jumătate până la sosirea remorcherelor, a zis el gânditor. Încă jumătate de oră ca să desfacem cablurile de remorcare şi să pornim în marş. Apoi, încă două ore, probabil mai puţin la viteză maximă, până la staţie. Ne trebuie ceva mai mult de patru ore ca să ajungem acolo. Sper din suflet că puştii n au păţit nimic.

— Vorbeşti ca un părinte chinuit de gândul că fiica stă în oraş după miezul nopţii, a spus Girodino, încercând să alunge temerile lui Pitt.

— Mă văd silit să fiu de acord, a intervenit Barnum. Reciful trebuia să i protejeze de furtună.

Pitt nu era pe deplin convins. A început să măsoare în sus şi n jos timoneria.

— S-ar putea să aveţi amândoi dreptate, a zis el calm. Dar următoarele ore vor fi cele mai grele din viaţa mea.

Summer s a întins pe salteaua de pe patul fixat de perete, care stătea înclinat, la fel ca staţia răsturnată pe o parte. S-a străduit să respire cât mai slab, inspirând şi expirând cu fereală. Dorind să economisească aerul, trebuia să evite orice mişcări care ar fi silit o să respire mai adânc. A simţit dorinţa irezistibilă de a rămâne cu ochii ţintă la hubloul prin care se vedeau peştii viu coloraţi care reveniseră din ascunzişuri după ce agitaţia mării se mai domolise, iar acum se hârjoneau în jurul habitatului, privind curioşi spre fiinţele dinăuntrul lui. În starea aceea, i a fost imposibil să nu se gândească la faptul că puteau fi ultimele imagini înainte de a muri asfixiată.

În acest timp, Dirk se gândea la toate posibilităţile de salvare.

Nici o idee nu era aplicabilă. Folosirea singurului rezervor de oxigen pentru a ajunge la suprafaţă nu era o soluţie practică. Chiar dacă ar fi reuşit să spargă portalul principal, lucru greu de realizat chiar şi cu ajutorul unui baros, presiunea apei la adâncimea de 36 de metri era de 4,21 kilograme forţă pe centimetru pătrat. Apa ar fi invadat interiorul staţiei, cu puterea unei ghiulele şi i ar fi strivit, ucigându i.

— Cât aer mai avem? a întrebat Summer cu glas moale.

Dirk a privit şirul de cadrane.

— Pentru două ore, plus câteva minute, probabil.

— Ce s a întâmplat cu Sea Sprite? De ce n a venit Paul să ne caute?

— Pesemne că vasul a ajuns deja, a zis Dirk, nu tocmai convins.

Ne caută, dar încă nu ne au localizat în crevasa asta.

— Crezi că uraganul a scufundat vasul?

— Sea Sprite? Imposibil, a spus Dirk pe un ton liniştitor. Încă nu s a născut uraganul care să o trimită la fund.

Au rămas tăcuţi, iar Dirk s a uitat la radioemiţătorul submarin defect, încercând fără succes să l repună în funcţiune. Cu un aer calm, fără să intre în panică, s a apucat să refacă legăturile deteriorate. Animat de dorinţa de a şi atinge scopul, s a concentrat asupra a ceea ce făcea, părând să rămână rece la tot ce l înconjura. În încercarea de a economisi aerul, cei doi nici nu au mai vorbit, bizuindu se mai mult pe tăria pe care o simţeau unul în celălalt.

Cele două ore, care s au scurs cu o încetineală înnebunitoare, li s au părut a ţine cât o viaţă. Au văzut deasupra că soarele reapăruse şi făcea să sclipească marea care se rostogolea neostoit peste bancul Navidad. În ciuda încăpăţânării cu care a lucrat, Dirk nu a reuşit să repare echipamentul de comunicaţii. În cele din urmă, s a văzut silit să se recunoască învins.

A simţit apoi că întâmpină greutate la respiraţie. A verificat pentru a nu ştiu câta oară cadranele care indicau nivelul de aer din buteliile rămase întregi. Toate acele tremurau în apropierea cifrei zero.

Dirk s a apropiat şi a scuturat o cu delicateţe pe Summer, care căzuse într un somn superficial din cauza lipsei de oxigen din interiorul camerei.

— Trezeşte te, surioară.

Ea a clipit nedumerită, apoi l a privit pe Dirk cu o expresie calmă şi senină, care a trezit în el o undă de iubire frăţească, tipică pentru gemeni.

— Trezeşte te, somnoroaso. Trebuie să începem să respirăm din buteliile de scufundare. A aşezat butelia între ei şi i a întins muştiucul regulatorului. Întâi doamnele.

Summer şi a dat seama cu durere că ea şi Dirk se confruntau cu o situaţie fără ieşire. Nu i stătea în obicei să dispere. De când se ştia, avusese mereu control asupra propriei vieţi. De astă dată însă, era total neputincioasă, iar asta o făcea să aibă un sentiment de revoltă mută.

Pe de altă parte, Dirk se simţea mai mult frustrat decât neajutorat.

Avea senzaţia că soarta îi zădărnicea orice efort de a scăpa din acea închisoare ce avea să devină şi cameră de execuţie pentru amândoi.

Se gândea tot timpul că trebuia să existe o cale de salvare, măcar.

O clipă înainte de a trage ultima gură de aer, însă nu vedea decât eşecul oricărui plan pe care îl contura în minte.

Treptat, a întrevăzut cu o limpezime înfricoşătoare că sfârşitul era tot mai aproape.