Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 11

Heidi nu mai trecuse pe acasă de trei zile. Dormise pe apucate pe un pat improvizat în biroul ei, băuse zeci de căni de cafea fără zahăr şi nu mâncase aproape nimic altceva decât sendvişuri cu caşcaval şi alte tâmpenii. Faptul că umbla prin centru ca o somnambulă nu se datora lipsei de somn, ci încordării şi amărăciunii că îşi desfăşurase activitatea în timpul unui uragan cumplit care urma să provoace moarte şi distrugeri de o amploare încă nemaiîntâlnite. Deşi anticipase corect forţa terifiantă a lui Lizzie încă de la formarea sa şi transmisese avertizările din timp, tot se simţea măcinată de un sentiment de vinovăţie că nu făcuse mai mult.

Înfiorată, a urmărit proiecţiile şi imaginile de pe monitoare care indicau că Lizzie gonea către uscat.

Mulţumită avertizărilor timpurii, peste 300 000 de persoane fuseseră evacuate către colinele muntoase din Republica Dominicană şi în ţara vecină acesteia, Haiti. Cu toate acestea, cifra pierderilor umane avea să fie copleşitoare. Heidi se temea că furtuna ar putea porni apoi spre nord, lovind Cuba, apoi sudul Floridei.

A auzit telefonul sunând şi, cu un gest moale, a ridicat receptorul.

— Au apărut modificări în prognozele privind direcţia uraganului? a întrebat o soţul ei, Harley, care lucra la Institutul Meteorologic Naţional.

— Nu, Lizzie continuă să se deplaseze spre est, de parcă ar merge pe şine.

— E foarte atipic pentru o furtună să se deplaseze 1 600 de kilometri în linie dreaptă.

— Mai mult decât atipic. N-am mai pomenit aşa ceva. Toate uraganele înregistrate până acum au avut traiectorii în zigzag.

— Să înţeleg că e furtuna perfectă?

— Nu e cazul, a zis Heidi. E departe de a fi perfectă. Aş clasifica o drept un cataclism de anvergură maximă. A înghiţit o întreagă flotă de pescuit oceanic. Alte opt nave - tancuri petroliere, cargouri şi iahturi particulare - au încetat să mai transmită semnale radio. Nu s au mai recepţionat semnalele lor SOS, e linişte totală în eter.

Trebuie să ne aşteptăm la ce e mai rău.

— Ce mai ştii despre hotelul plutitor? a întrebat o Harley.

— Din ultimele veşti rezultă că s a desprins din cablurile de amarare şi este dus de valurile de furtună către coasta stâncoasă a Republicii Dominicane. Amiralul Sandecker a trimis un vas de cercetări al NUMA spre el, în speranţa că va reuşi să l ia la remorcă pentru a l scoate din zona periculoasă.

— S-ar părea că sunt şanse minime.

— Mă tem că vom avea parte de dezastrul maritim cel mai grav din istorie, a spus Heidi pe un ton sumbru.

— Peste câteva ore o să pornesc spre casă. Ce ar fi să faci o pauză şi să vii şi tu? Fac eu ceva bun de mâncare.

— Nu pot, Harley. Încă nu. Mai întâi trebuie să prognozez evoluţia viitoare a lui Lizzie.

— Ţinând scama de puterea extraordinară pe care a acumulat o, ar putea dura zile, dacă nu săptămâni.

— Ştiu, a spus Heidi. Asta mă înspăimântă. Dacă nu pierde din energie când trece peste Republica Dominicană şi Haiti, va lovi continentul cu forţă maximă.
Summer se simţise atrasă de mare încă de când mama ei insistase ca ea să înveţe să facă scufundări, la vârsta de numai şase ani. Au fost confecţionate special pentru ea o butelie mică şi un regulator de aer şi a primit lecţii de la cei mai buni instructori. De acelaşi tratament a avut parte şi fratele ei, Dirk. Ea a devenit o fiinţă a mării, studiindu i locuitorii, capriciile şi spiritul. După ce a înotat în apele ei albastre şi clare, a ajuns s o înţeleagă. În timpul unui taifun din Pacific, îi simţise şi forţa impresionantă. Dar, aşa cum o femeie căsătorită de douăzeci de ani descoperă pe neaşteptate o trăsătură sadică şi dezgustătoare la soţul ei, Summer vedea acum cu ochii ei cât de crudă şi de rea putea fi marea.

Stând în partea din faţă a „căminului” lor, Summer şi Dirk priveau prin hubloul transparent de mari dimensiuni la vâltoarea de la suprafaţa oceanului. Câtă vreme limita exterioară a uraganului traversase bancul Navidad, furia lui păruse îndepărtată şi inofensivă, dar, pe măsură ce forţa lui crescuse, devenise evident că plăcuta lor locuinţă era în mare primejdie şi deloc pregătită pentru a i proteja.

La adâncimea de 15 metri, crestele valurilor treceau uşor peste Pisces, însă curând valurile au căpătat dimensiuni înfricoşătoare, iar când talpa lor a coborât până la fundul mării, Dirk şi Summer au descoperit că adăpostul lor era complet expus ploii de suprafaţă înainte ca următorul val să l copleşească.

Pisces era continuu izbit şi legănat de marşul nesfârşit al valurilor uriaşe. Staţia era construită să reziste presiunii de adâncime, iar carcasa ei din oţel nu suferea din cauza asaltului apelor. Cu toate acestea, presiunea teribilă exercitată asupra suprafeţei ei exterioare a început să o deplaseze pe fundul mării. Cele patru picioare de sprijin nu erau conectate la vreo fundaţie, ci înfipte doar câţiva centimetri în masa de corali. Numai greutatea ei de şaisprezece tone împiedica staţia să fie ridicată şi azvârlită peste recif ca o sticlă goală.

Apoi, aceeaşi pereche de valuri enorme care îngropaseră nava Sea Sprite la depărtare de treizeci de kilometri a izbit bancul Navidad, strivind coralii fără milă şi împrăştiind delicata lor infrastructură în milioane de fragmente. Primul val a înclinat staţia pe o parte şi a rostogolit o de parcă ar fi fost un butoi împins de vânturi într un deşert presărat cu stânci. În ciuda eforturilor de a se agăţa de ceva, ocupanţii au fost azvârliţi în toate părţile ca nişte păpuşi de cârpa într un mixer.

Pisces a fost aruncat şi dat peste cap pe o distanţă de aproape două sute de metri, după care s a oprit, atârnând într un echilibru fragil pe marginea unei crevase înguste între formaţiunile coralifere.

Apoi a venit cel de al doilea val imens, care a lovit staţia şi a azvârlit o în gol.

Pisces a căzut patruzeci de metri, izbindu se şi scrijelindu se de pereţii din coral, lovind apoi fundul şi dislocând nisipul, care s a ridicat ca spulberat de o explozie. Aterizase pe latura dreaptă şi a rămas prins între pereţii crevasei. În interior toate obiectele neprinse în şuruburi fuseseră proiectate în toate părţile. Farfuriile, proviziile, echipamentele de scufundare, aşternuturile, hainele erau împrăştiate într o dezordine de nedescris.

Fără să ia în seamă durerile provocate de numeroasele contuzii şi de o entorsă, Dirk s a târât imediat până lângă sora lui, care zăcea ghemuită între paturile rămase în poziţie verticală. A privit o în ochii mari şi cenuşii şi, pentru prima oară de când începuseră să meargă singuri, a văzut că era înspăimântată de moarte. Cu un gest delicat, i a luat capul între palme şi i a zâmbit crispat.

— Cum ţi s a părut aventura asta?

Ea l a privit, i a văzut zâmbetul jucăuş, apoi a respirat adânc, după care teama din ochi i s a mistuit.

— Cât a ţinut haosul, m am tot gândit că ne am născut împreună şi tot împreună o să murim.

— Vai, ce pesimistă eşti, surioară. Mai avem vreo şaptezeci de ani să ne sâcâim unul pe celălalt. Apoi, cu un aer îngrijorat, a întrebat o:

— Te ai rănit?

Ea a clătinat din cap.

— Am rămas blocată sub paturi şi nu am fost aruncată în toate părţile la fel de rău ca tine. Apoi a privit pe hublou la viitoarea de afară. Şi staţia cum e?

— Întreagă şi nevătămată. Oricât de mare ar fi, nici un val n ar putea sfărâma Pisces. Are carcasa dintr un oţel gros de aproape zece centimetri.

— Dar furtuna?

— E încă dezlănţuită, dar la fund suntem mai feriţi. Valurile trec pe deasupra canionului fără să creeze turbulenţe.

Summer a privit în jur la obiectele claie peste grămadă.

— Doamne, ce balamuc...

Încântat că sora lui scăpase din încercare fără nici o rană, Dirk a verificat aparatura de ventilaţie, în timp ce Summer s a apucat să facă ordine între lucrurile răvăşite. Nu putea spera să pună totul la loc, mai ales că staţia zăcea pe o parte. S-a mulţumit să aşeze obiectele în stive cât de cât ordonate şi a aşezat pături peste părţile proeminenţe ale instrumentelor, ale vanelor, ale manometrelor şi ale dispozitivelor de fixare. Fără podea, se vedeau siliţi să se caţere pe mobilier ca să se deplaseze prin încăpere. Faptul că trebuia să se mişte într un mediu în care totul era răsucit cu nouăzeci de grade îi dădea lui Summer o senzaţie stranie.

Faptul că supravieţuiseră până în acel moment o făcea să fie convinsă că vor trece cu bine prin orice alte încercări. Datorită pereţilor înalţi ai canionului de corali, uraganul nu i mai putea ameninţa. În adânc, nu mai auzeau urletul vântului şi nici bătaia lui când concavitatea vreunui val lăsa staţia expusă. Teama şi neliniştea ei în faţa a ceea ce se putea întâmpla în continuare începuseră să se risipească.

Erau în siguranţă până când Sea Sprite avea să înfrunte furtună ca să se întoarcă. În plus, se bucura de căldură şi de linişte alături de fratele ei, care avea curajul şi forţa legendarului lor tată.

Însă când el a revenit şi s a aşezat pe perete alături, atent să nu şi atingă contuziile, care începuseră să se învineţească, Summer nu a observat pe chipul lui expresia de siguranţă la care se aştepta.

— Pari îngândurat, a zis ea. Ce s a întâmplat?

— Când am căzut în crevasă, s au rupt tuburile conectate la buteliile care furnizează aerul din habitat. Dacă mă iau după cifrele pe care le am văzut pe manometre, cele patru butelii care nu sunt avariate ne asigură supravieţuirea timp de numai paisprezece ore.

— Parcă mai avem buteliile de scufundare, pe care le am lăsat în ecluza de intrare.

— Doar una a rămas înăuntru, ca să i reparăm o supapă. Are aer cât să ne ţină în viaţă pe amândoi vreme de maxim patruzeci şi cinci de minute.

— Am putea s o folosim pe asta ca să ieşim şi să le recuperăm pe celelalte, a spus Summer cu oarece speranţă în glas. Apoi aşteptăm o zi sau două până se mai potoleşte furtuna, după care abandonăm staţia şi folosim pluta gonflabilă ca să plutim în derivă la suprafaţă până sosesc ajutoare.

Dirk a clătinat din cap cu un aer hotărât.

— Partea proastă e că suntem blocaţi. Uşa de la ecluză nu se poate deschide, e înţepenită în corali. Doar cu dinamită am putea s o deschidem cât să ne strecurăm afară.

Summer a oftat adânc, apoi a zis:

— S-ar părea că soarta noastră e în mâinile căpitanului Barnum.

— Sunt convins că se gândeşte tot timpul la noi. N-o să ne uite aici.

— Ar trebui să l informăm despre situaţia noastră.

Dirk s a îndreptat şi şi a pus palmele pe umerii ei.

— Aparatul de radioemisie s a avariat când am căzut în crevasă.

— Bine, dar am putea activa dispozitivul de localizare, ca să ştie că am rămas în viaţă, a zis ea, cu o urmă de speranţă în voce.

— Era montat pe peretele exterior care se află acum pe fundul mării, a spus Dirk pe un ton stăpânit. Cred că s a stricat. Chiar dacă a rămas întreg, nu avem cum să l eliberăm.

— Când vor sosi, a zis ea cu un glas care i trăda încordarea, n o să le fie uşor să ne găsească tocmai în crevasa asta.

— Pariez că Barnum va trimite toate bărcile şi toţi scufundătorii de la bord să scotocească reciful.

— Vorbeşti de parcă am avea aer suficient pentru zile întregi, nu doar pentru câteva ore.

— Nu ţi face griji, surioară, a spus Dirk, încrezător. Deocamdată suntem feriţi de furtună. Imediat ce marea se calmează, oamenii de pe Sea Sprite vor veni după noi şi nu se vor lăsa până nu ne vor găsi.

Apoi a adăugat: La urma urmelor, suntem prioritatea lor numărul unu.