Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 7

Izbit cu înverşunare de zidul creat de învârtejirea uraganului, biciuit de vânturi şuierătoare, de pânze dese de ploaie şi de grindină şi azvârlit cât colo de curenţi ascensionali şi descendenţi, prins într o turbulenţă inimaginabilă, avionul Orion P-3 Hurricane Hunter⁵, vechi de 29 de ani, abia mai rezistă. Aripile i se îndoiau şi i se arcuiau ca lama unei florete. Elicele celor patru motoare Allison, fiecare de 4 600 de cai putere, îl propulsau prin potopul dezlănţuit cu 300 de noduri pe oră. Din 1976, de când fusese construit Orion, ţarina, NOAA⁶ şi NUMA nu găsiseră până atunci un aparat care să poată rezista atât de bine tuturor violenţelor vremii.

De o stabilitate impresionantă, Galloping Gertie⁷, cum era alintat, având pictată de bot o femeie cowboy călărind un cal cabrat ducea acum o echipă compusă din douăzeci de oameni: doi piloţi, un navigator şi un meteorolog de bord, trei specialişti în inginerie şi comunicaţii, doisprezece cercetători şi un reporter de la un post local tic televiziune care, după ce aflase că uraganul Lizzie avea să stabilească un record de violenţă, ceruse să fie luat la bord.

Jeff Barrett stătea calm pe scaunul său de pilot, fără să scape nici o clipă din ochi instrumentele de bord. După şase ore din cele zece de zbor tot ce avea de urmărit erau cadranele şi becurile indicatoare, deoarece tot ce se vedea prin parbriz semăna cu interiorul cuvei unei maşini de spălat în faza de dizolvare a detergentului. Căsătorit şi cu trei copii, Barrett nu socotea munca sa mai periculoasă decât manevrarea unei maşini de gunoi pe o străduţă din centrul oraşului.

Pericolul şi moartea pândeau însă din norul învolburat care sufocă aparatul, îndeosebi când Barrett zbură atât de aproape de suprafaţa mării, încât stropi fini de apă sărată erau proiectaţi pe parbriz de elicele ce se roteau ameţitor, transformându se într o peliculă asemănătoare cu promoroaca, după care Orion se înălţa din nou până la peste două mii de metri, intrând şi ieşind din zonele cele mai sălbatice ale furtunii. Pătrunderea în spirală strânsă era manevra cea mai eficientă pentru a înregistra şi a analiza forţa uraganului.

Asemenea incursiuni nu erau recomandate celor slabi de înger.

Oamenii de ştiinţă care zburau prin miezul uraganelor şi a taifunurilor alcătuiau o categorie aparte. Furtunile nu se puteau studia de la distanţă. Trebuia să dea piept cu ele, trecând direct prin vâltoarea de apă şi aer, şi nu doar o dată, ci chiar de câte zece ori.

Zburau fără să crâcnească prin iadul acela pentru a măsura viteza vânturilor, tăria ploii, presiunea aerului şi pentru a colecta zeci de alte date şi informaţii pe care le comunicau centrului pentru studiul uraganelor, unde erau introduse şi modelate pe computer, aşa încât meteorologii să poată prevedea forţa furtunii şi să transmită avertismente, pentru ca populaţia aflată în calea prăpădului să fie evacuată din zona de coastă şi să fie astfel salvate cât mai multe vieţi.

Barrett mânuia cu dexteritate comenzile, care fuseseră modificate pentru a face faţă unei turbulenţe extreme. A verificat datele de poziţionare globală primite prin satelit şi apoi a corectat uşor cursul avionului.

— Asta e urâtă de tot, a spus el, întorcându se către copilot, moment în care avionul a tresărit, izbit de o pală de vânt extrem de violentă.

Comunicarea între membrii echipajului se făcea prin căşti. Fără ele oamenii ar fi trebuit să răcnească în urechea interlocutorului.

Urletul ascuţit al vântului era atât de pătrunzător, încât acoperea până şi vuietul motoarelor.

Jerry Boozer, un bărbat deşirat, care stătea cu umerii căzuţi pe scaunul copilotului, sorbea cu un pai cafeaua dintr un pahar cu capac. Ordonat până la pedanterie, el se mândrea că nu scăpase niciodată pe podeaua cabinei de comandă vreo picătură de cafea sau vreo firimitură din sendviş, indiferent cât de puternică fusese furtună prin care trecuseră. Aprobându l pe pilot cu gest din cap, i a răspuns:

— De opt ani de când vânăm furtuni, asta e cea mai dementă pe care am văzut o.

— N-aş vrea să am locuinţa în calea ei când va ajunge la ţărm.

Boozer a ridicat microfonul şi a vorbit direct în el:

— Hei, Charlie, ce spun aparatele tale minunate despre viteza vântului?

În compartimentul ştiinţific, dotat cu nenumărate instrumente şi pupitre cu sisteme electronice de meteorologie, Charley Mahoney, cercetător la Stanford University, stătea prins cu centura de siguranţă de scaunul aflat în faţa unui grup de senzori care măsurau temperatura, umiditatea, presiunea, vânturile şi fluxurile de fluid.

— N-o să ţi vină a crede, i a răspuns el cu un accent tipic din Sud, dar ultimul sistem de radiosondaj pe care l am lansat a înregistrat vânturi pe orizontală de 353 km/h în timp ce cădea.

— Nici nu i de mirare că sărmana Gertie se zgâlţâie în halul ăsta.

Boozer abia apucase să şi încheie propoziţia, când, brusc, au pătruns într o zonă de calm luminată de soare, ale cărui raze au făcut să sclipească fuzelajul şi aripile avionului.

Intraseră în „ochiul” uraganului Lizzie. Dedesubt, marea agitată reflecta albastrul cerului. Era ca şi cum ar fi zburat în interiorul unui tub gigantic, ai cărui pereţi erau alcătuiţi din nori impenetrabili şi învolburaţi. Boozer a avut senzaţia că zburau într un vârtej uriaş, care ducea direct spre iad.

Barrett a înclinat avionul şi a zburat circular în interiorul „ochiului”, pentru a le permite meteorologilor să culeagă date. După aproximativ zece minute, a redresat avionul şi s a îndreptat spre peretele cenuşiu clocotitor. Aparatul a început din nou să se zguduie de parcă ar fi fost atacat de toată furia zeilor. Brusc, cei dinăuntru au avut sentimentul că un pumn uriaş îl izbise la tribord, azvârlindu l pe o aripă. Tot ce nu fusese fixat în cabină - hârtii, dosare, pahare de cafea, genţi - a fost propulsat către peretele tribordului. Şocul nu trecuse bine, că o rafală şi mai puternică a aruncat avionul prin vâltoare ca pe un planor din lemn de plută legat de un ventilator, făcând ca toate obiectele învălmăşite mai devreme spre tribord să pornească glonţ în direcţie opusă. Cei din avion au resimţit acest dublu şoc de parcă ar fi fost în interiorul unei mingi de tenis lovite cu sete de un jucător, dar stopate imediat de adversar. De uimire, Boozer şi Barrett au rămas încremeniţi. Nimeni nu şi amintea că avionul să se fi ciocnit vreodată de un vânt de o asemenea forţă, şi nu doar o dată, ci de două ori, în interval de numai câteva secunde. Era ceva nemaiauzit.

Aparatul s a cutremurat şi a început să piardă brusc viteză, zburând înclinat la babord.

Barrett a simţit cum motoarele au cedat brusc, a cuprins dintr o privire pupitrul de comandă şi s a apucat să redreseze avionul.

— N-am nici un semnal de la motorul patru. Uitaţi vă şi spuneţi mi dacă se mai învârte elicea.

— Dumnezeule! a murmurat Boozer, în timp ce se uita pe fereastra din dreptul lui. L-am pierdut!

— Atunci opreşte alimentarea! s a răţoit Barrett la el.

— N-am ce să mai opresc. S-a desprins.

Adunându şi gândurile şi toate forţele ca să redreseze avionul, Barrett a răsucit maneta de comandă şi a apăsat febril pedalele, fără să înţeleagă semnificaţia raportului rău prevestitor al lui Boozer. A simţit că se petrecuse ceva îngrozitor în aerodinamica aparatului, care nu răspundea la comenzi ca mai înainte. Toate reacţiile îi erau extrem de lente. Era ca şi cum avionul ar fi fost tras în spate cu un odgon prins de aripa de la tribord.

Într un târziu, a reuşit să aducă aparatul la orizontală. Abia după aceea a asimilat cuvintele lui Boozer. Deci pierderea motorului, smuls din bolţuri de vânturile extraordinar de puternice, făcuse avionul să scape de sub control şi provocase rezistenţa la înaintare la tribord. Barrett s a aplecat în faţă şi a privit pe lângă Boozer.

În locul în care până mai adineauri se găsea motorul Allison se casca acum o gaură din care ieşeau bolţuri răsucite şi frânte, ţevi pentru alimentarea cu combustibil şi ulei, pompe deformate şi cabluri electrice retezate. „Aşa ceva nu trebuia să se întâmple, a gândit Barrett, încă neîncrezător. Motoarele nu se desprind chiar atât de uşor de pe aripă, nici măcar în cea mai cumplită turbulenţă.” Apoi şi a trecut ochii peste cele aproape treizeci de găuri din care săriseră niturile.

Îngrijorarea lui a crescut când a observat şi câteva crăpături în învelişul din aluminiu al aripii, care suportase forţe uriaşe de torsiune.

În cască a auzit pe cineva adresându i se din cabina principală:

— Avem câţiva răniţi, iar majoritatea echipamentelor sunt avariate sau funcţionează defectuos.

— Cei care mai sunteţi teferi ocupaţi vă de răniţi! Ne îndreptăm spre bază.

— Dacă o să reuşim, a spus Boozer pe un ton pesimist şi a arătat cu degetul spre hubloul din dreptul lui Barrett. Avem şi un incendiu la motorul numărul trei.

— Opreşte l!

— Asta şi făceam, i a răspuns calm Boozer.

Barrett s a simţit îndemnat să şi cheme soţia ca să şi ia adio, dar încă nu avea de gând să cedeze. Dacă reuşea să iasă cu Gertie, aşa grav avariată, din furtună şi să ajungă cu oamenii de la bord întregi la bază însemna că s a petrecut un miracol. A început să rostească o rugăciune în surdină şi, în acelaşi timp, condus de experienţă, a început să piloteze aparatul cu atenţie pentru a l scoate din vârtej, către zone mai calme. Dacă ieşeau cu bine din haosul acela, restul avea să se rezolve de la sine.

După douăzeci de minute de zbor, vântul şi ploaia au început să slăbească în intensitate, iar norii se mai luminaseră. Apoi, când Barrett începuse să creadă că depăşise zona de nori, Lizzie le a mai dat o lovitură năucitoare; o serie de rafale de vânt a izbit direcţia, avariind o şi făcând că pilotul să piardă şi controlul precar pe care îl mai avea asupra aparatului.

Pierduseră practic orice şansă de a mai ajunge acasă.