Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 4

În medie, un uragan obişnuit are nevoie de şase zile pentru a ajunge la magnitudinea lui completă. Lizzie a reuşit acest lucru în patru zile.

Vânturile care îl însoţeau se roteau cu viteză crescândă. Curând, Lizzie a depăşit faza de „depresiune tropicală”, cea cu vânturi de până la 62,75 km/h. Imediat ce vânturile au ajuns la 119 km/h, Lizzie a devenit un uragan în toată regulă, încadrându se în categoria 1 pe scara Saffit-Simpson. Parcă nedorind să fie considerată o furtună oarecare, Lizzie şi a înteţit puterea, astfel că vânturile au atins aproape 210 km/h, trecând de categoria a doua şi grăbindu se să intre în categoria a treia.

La Centrul pentru studiul uraganelor de la NUMA, Heidi Lisherness a analizat ultimele imagini transmise de sateliţii geostaţionari plasaţi la 32 200 de kilometri deasupra Ecuatorului.

Datele au fost introduse în computer şi analizate cu ajutorul unuia dintre numeroasele modele numerice care puteau anticipa viteza, traiectoria şi puterea crescândă a lui Lizzie. Imaginile obţinute din satelit nu erau dintre cele mai precise. Heidi ar fi preferat să studieze fotografii mai amănunţite, însă era prea devreme pentru a cere trimiterea unui avion al Forţelor Aeriene atât de departe deasupra oceanului. Trebuia să aştepte până primea imagini mai detaliate.

Rapoartele preliminare nu erau nici pe departe încurajatoare.

Furtuna aceea avea toate datele pentru a trece dincolo de categoria a cincea, cu vânturi care puteau depăşi 257,5 km/h. Lui Heidi nu i rămânea decât să spere şi să se roage ca Lizzie să nu se îndrepte spre zonele de coastă puternic populate al SUA. Doar două uragane de categoria a cincea avuseseră această traiectorie înspăimântătoare: marele uragan din septembrie 1935, care măturase Florida Keys, şi Camille, care lovise Alabama şi Mississippi în 1969 şi dărâmase clădiri de douăzeci de etaje.

Heidi se opri câteva minute ca să redacteze un fax către soţul ei, Harley, la Institutul Meteorologic Naţional, pentru a l preveni în legătură cu evoluţia uraganului.

Harley, Uraganul Lizzie se îndreaptă spre est şi se deplasează cu viteză crescândă. Aşa cum am bănuit, a devenit deja o furtună puternică. Modelul pe computer anticipează vânturi de 277 km/h, cu valuri înalte de 13-16 metri, pe o rază de 560 de kilometri. Înaintează cu o viteză incredibilă, de circa 37 km/h.

Te voi ţine la curent,

Heidi

Heidi şi a îndreptat din nou atenţia către imaginile recepţionate de la sateliţi. Privind o imagine mărită a uraganului, nu s a putut opri să nu admire frumuseţea diabolică a norilor albi şi groşi care se roteau în spirală, aşa numitul plafon central de mare densitate, un scut de nori cirus care se nasc din furtunile ce au loc în pereţii din jurul vortexului. Nu există nimic în natură care să egaleze energia terifiantă a unui uragan matur. „Ochiul” se formase încă de la început, semănând cu un crater pe o planetă albă. „Ochiul” unui uragan poate avea un diametru cuprins între 8 şi 160 de kilometri. Al lui Lizzie avea 80 de kilometri.

Lui Heidi i a reţinut atenţia în mod deosebit presiunea atmosferică măsurată în milibari. Cu cât cifra e mai scăzută, cu atât e mai grozavă furtuna. Uraganele Hugo din 1989 şi Andrew din 1992 avuseseră presiuni de 934 şi respectiv 922 de milibari. Lizzie ajunsese deja la 945 de milibari şi presiunea scădea continuu, formând un soi de vid în centru care se amplifica fără oprire. Puţin câte puţin, milibar cu milibar, presiunea atmosferică scădea constant pe scara barometrică.

Lizzie se deplasa de asemenea cu o viteză record pe deasupra oceanului.

Uraganele se deplasează lent, de obicei cu cel mult 20 km/h, viteza medie a cuiva care merge pe bicicletă. Însă Lizzie nu respecta regulile stabilite de furtunile dinaintea sa. Se năpustea peste ocean cu impresionanta viteză de 32 km/h şi, contrar altor uragane care descriau mişcări în zigzag spre emisfera vestică, Lizzie plecase în linie dreaptă, de parcă îşi alesese o ţintă anume.

Deseori, furtunile se rotesc şi se îndreaptă în cu totul altă direcţie decât cea iniţială. Dar şi aici Lizzie ieşea din tipare. Dacă s ar fi putut spune că uraganele au o idee fixă, atunci Lizzie ilustra perfect această afirmaţie.

Heidi nu ştiuse niciodată cine de pe ce insulă inventase termenul „uragan”. Era un cuvânt din zona Caraibilor care însemna „vânt puternic”. Acumulând o energie demnă de cea mai mare bombă nucleară concepută vreodată, Lizzie gonea, însoţită de tunete, fulgere şi ploi torenţiale.

Navele aflate în acea zonă a oceanului îi simţeau deja mânia.

Era amiază, o amiază nebunească, dementă, sălbatică. Apa oceanului, de la un calm aproape plat, se învolburase cât ai clipi, cel puţin aşa i se păruse căpitanului de pe Mona Lisa, un vas înregistrat în Nicaragua care transporta containere. S-a simţit ca şi cum ar fi deschis o uşă spre un deşert încins şi cineva ar fi azvârlit spre el o cantitate uriaşă de apă. Valurile se înălţaseră în câteva minute, iar briza uşoară se transformase într un vânt violent. Căpitanul nu mai văzuse o furtună care să izbucnească atât de brusc, deşi naviga de ani de zile.

Nu exista nici un port în apropiere spre care să fugă în căutarea unui adăpost, aşa că a îndreptat vasul drept spre miezul furtunii, sperând că, dacă reuşea să treacă rapid prin centrul ei, o putea traversa fără să piardă din încărcătură.

La aproximativ 50 de kilometri spre nord, dincolo de raza de vizibilitate a vasului, supertancul petrolier Ramses II, sub pavilion egiptean, a fost luat prin surprindere de neobişnuita turbulenţă.

Căpitanul Warren Meade a rămas îngrozit văzând cum un val înalt de aproape 30 de metri, ce se deplasa cu o viteză incredibilă, s a năpustit peste pupa navei lui, smulgând balustradele şi azvârlind tone de apă prin chepenguri, inundând cabinele echipajului şi magaziile de materiale şi alimente. Din timonerie membrii echipajului au privit consternaţi cum valul a măturat suprastructura şi a trecut peste puntea lungă de 230 de metri a navei, a cărei linie de plutire era la douăzeci de metri dedesubt, distrugând instalaţiile şi conductele, după care s a scurs peste pupa.

Un iaht de 26 de metri lungime, proprietatea fondatorului unei companii de software, la bordul căruia se aflau zece pasageri şi un echipaj compus din cinci oameni şi care efectua o călătorie de plăcere spre Dakar, a dispărut pur şi simplu, copleşit de valurile uriaşe, neavând timp nici măcar să transmită un mesaj SOS.

Până la căderea nopţii, mai bine de zece nave au făcut cunoştinţă cu forţa distrugătoare a uraganului Lizzie.

Heidi şi colegii ei meteorologi de la centrul NUMA au început să organizeze consfătuiri şi să studieze datele privind ultimul sistem care se apropia ameninţător dinspre est. Nu constataseră nici o diminuare a forţei uraganului, care făcea ravagii dincolo de meridianul 40 vest în mijlocul Atlanticului, nesocotind total previziunile şi gonind în linie dreaptă, fără să se abată câtuşi de puţin din drum.

La ora trei, Heidi a primit un telefon de la Harley.

— Cum evoluează situaţia? a întrebat o el.

— Sistemul nostru de prelucrare a datelor de la sol tocmai transmite toate informaţiile către centrul vostru, a răspuns ea. Încă de aseară s a început avertizarea navelor aflate în larg.

— Şi ce drum urmează Lizzie?

— N-o să ţi vină a crede, dar merge drept ca săgeata.

Harley a tăcut o clipă.

— Ăsta e un aspect nou.

— În ultimele douăsprezece ore nu s a abătut nici măcar cu cincisprezece kilometri.

Harley şi a manifestat neîncrederea.

— N-am mai auzit aşa ceva.

— O să te convingi când primeşti datele, a spus Heidi cu glas ferm. Lizzie bate toate recordurile. Unele nave au anunţat deja valuri înalte de 30 de metri.

— Dumnezeule! Dar ce spun prognozele voastre pe computer?

— Le aruncăm la gunoi imediat ce le scoatem din imprimantă. Lizzie nu respectă modul de evoluţie al predecesorilor ei. Computerele noastre nu pot calcula decât prea puţin precis drumul pe care îl urmează sau forţa ei totală.

— Deci asistăm la un fenomen care se petrece o dată la o sută de ani.

— Cred că e mai curând unul care apare o dată într un mileniu.

— Poţi să mi dai vreo indicaţie, orice, privind zona în care va lovi, pentru ca oamenii de la centru să poată transmite avertizări către nave? a întrebat Harley pe un ton deja preocupat.

— Ar putea lovi uscatul în orice zonă între Cuba şi Porto Rico. Pe moment, înclin să cred că se deplasează către Republica Dominicană. Dar nu avem cum să ştim nimic exact în următoarele 24 de ore.

— Atunci e cazul să lansăm avertizări preliminare.

— Ţinând seama de viteza cu care se deplasează Lizzie, n ar fi prea devreme.

— O să ne ocupăm imediat de ele.

— Harley.

— Da, dragă.

— În seara asta n o să ajung acasă la cină.

Heidi şi a închipuit zâmbetul jovial al lui Harley, care i a răspuns:

— Nici eu, scumpo. Nici eu.

După ce a închis, Heidi s a aşezat la birou şi a rămas pe gânduri, privind hartă uriaşă a regiunii afectate de uragane din Atlanticul de Nord. În timp ce trecea în revistă insulele din Caraibe situate cel mai aproape de monstrul care se apropia, şi a amintit vag de ceva. A apelat un program care i a afişat lista cu numele tuturor navelor din Atlanticului de Nord, o scurtă descriere şi datele privind poziţia lor.

22 de vase erau expuse efectelor directe ale furtunii. Temându se că printre ele, în calea uraganului, s ar putea găsi şi vreun transatlantic uriaş, cu mii de pasageri la bord, Heidi a verificat mai atent lista. Pe traiectoria furtunii nu apărea nici un transatlantic, dar un nume i a reţinut atenţia în mod deosebit. La început a crezut că era o navă, dar apoi şi a amintit. Numele nu era al unui vas.

— Of, Doamne, a gemut ea.

Sam Moore, un meteorolog cu ochelari de la biroul alăturat, a ridicat privirea spre ea.

— Ai păţit ceva? Ce s a întâmplat?

Heidi s a muiat pe scaun.

— Ocean Wanderer, a zis ea.

— E vorba de un vas de croazieră?

Heidi a clătinat din cap.

— Nu, un hotel plutitor, care e ancorat exact în calea sistemului.

Nu poate fi deplasat în timp util. Va deveni o victimă sigură.

— Mda, şi o navă a anunţat deja un val de treizeci de metri înălţime, a zis Moore. Dacă unul de mărimea aceluia loveşte hotelul... a adăugat el, simţind că i se taie glasul.

— Trebuie să avertizăm compania să evacueze hotelul.

Heidi a sărit în picioare şi a alergat către sala de comunicaţii, sperând din toată inima că oamenii din conducerea companiei vor acţiona fără să ezite. În caz contrar, peste o mie de oaspeţi şi angajaţii hotelului aveau să piară în condiţii groaznice.