Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 28

Aflată pe culmea unui deal solitar care semăna mult cu o colină acoperită de ierburi şi înconjurată de diferite specii de arbori, fortăreaţa domina întregul peisaj. El Castillo de la Immaculada Concepción, castelul imaculatei concepţii, urma liniile generale ale unei fortificaţii tip Vauban, cu bastioane la fiecare dintre cele patru colţuri ale clădirii. Era într o stare uimitor de bună, chiar dacă trebuise să îndure atacul permanent al ploilor torenţiale vreme de patru sute de ani.

— Cred că ştii că pătrunderea prin efracţie nu intră în atribuţiile noastre, a spus Giordino după ce s a întins pe spate şi a rămas cu ochii la cerul presărat de un covor de stele.

Pitt s a întins lângă el şi a privit prin binoclul pentru vedere nocturnă către gardul care înconjura fortăreaţa El Castillo.

— Nu numai atât, dar NUMA nu ne plăteşte spor de risc.

— Mai bine i am suna pe amiral şi pe Rudi Gunn ca să le povestim despre aventura noastră. După ce ajungem sub pământ, telefonul nu ne va mai fi de nici un folos.

Pitt a scos din rucsac telefonul cu legătură prin satelit şi a format un număr.

— Sandecker se scoală devreme, de aceea nu stă treaz până târziu. Cred că Rudi e mai la îndemână, pentru că suntem cu o oră în urmă faţă de Washington.

Cinci minute mai târziu, Pitt a încheiat discuţia telefonică.

— Rudi o să ne asigure un elicopter la San Carlos pentru situaţia în care trebuie să o ştergem în mare grabă.

Giordino şi a îndreptat din nou atenţia asupra fortăreţei.

— Nu văd scări, ci numai rampe.

— Pantele pietruite erau mai eficiente pentru urcarea şi coborârea tunurilor de pe metereze, a spus Pitt. Constructorii din acele vremuri ştiau despre înălţarea redutelor la fel de multe ca inginerii de azi care fac zgârie nori.

— Vezi ceva care să semene cu o gură de aeraţie a unui tunel?

— Cred că iese prin parapetul central. Giordino s a bucurat că era o noapte fără lună.

— Bun, cum trecem de gard, de camerele de supraveghere, alarme, paznici şi câini?

— Toate la vremea lor. Nu dăm de măsurile de securitate decât după ce sărim gardul, i a răspuns Pitt, concentrat să examineze în amănunt terenul din jurul fortăreţei.

— Şi cum sărim, pentru că are peste trei metri?!

— Am putea sări cu prăjina, a propus Pitt. Giordino l a privit lung.

— Cred că glumeşti.

— Bineînţeles, a spus Pitt şi a scos un colac de frânghie din rucsac. Mai eşti în stare să te caţeri în copaci ori artrita te împiedică să faci eforturi fizice?

— Încheieturile mele bătrâne nu sunt nici pe jumătate atât de ţepene ca ale tale.

Pitt l a bătut amical pe umăr.

— Atunci să vedem dacă aceşti doi bătrânei mai au agilitatea de altădată.

După micul dejun luat la popas, şi respectându şi promisiunea făcută lui Rathbone, Pitt şi Giordino s au alăturat unui grup de vreo zece turişti conduşi de un ghid prin rezervaţia naturală şi au pornit la drum. Au rămas la coada grupului, vorbind doar între ei şi abia acordând atenţie mulţimii de păsări viu colorate şi de animale ciudate.

După ce s au întors la popas, cu multă discreţie, Pitt s a interesat de bătrân şi, aşa cum bănuia, angajaţii hotelului i au spus că, din câte ştiau ei, Rathbone era un oaspete ca mulţi alţii, care prezentase la recepţie un paşaport panamez. Nimeni nu avea cunoştinţă că omul să fi avut un lanţ de popasuri de a lungul fluviului.

La amiază, Pitt şi Giordino şi au încărcat toate lucrurile şi pachete cu sendvişuri comandate la bucătărie şi au împins barca în apă. Motorul a pornit fără nici o ezitare şi cei doi s au îndreptat spre ieşirea din lagună, prinzând curentul principal al fluviului San Juan. Curând, jungla nepătrunsă a făcut loc unor zone mai deschise, înconjurate de coline înverzite, cu copaci care nu mai păreau să se lupte pentru spaţiu, parcă plantaţi într un parc de un specialist în peisagistică.

El Castillo se găsea la doar şase kilometri în susul fluviului, şi cei doi prieteni au navigat foarte încet, lăsând motorul să meargă aproape la ralanti, iar o oră mai târziu au dat ultimul cot, după ce trecuseră prin dreptul fortăreţei ce dăinuia din epoca colonială, încă dominând oraşul. Muşchiul ce acoperise ruinele construcţiei din rocă vulcanică îi dădea înfăţişarea unei pete urâte de culoare într un peisaj altfel minunat, în vreme ce orăşelul pitoresc de la poale, cu acoperişurile din tablă lucitoare şi cu ambarcaţiunile pângă, vopsite în toate culorile posibile, trase pe mal, părea o oază ispititoare.

Cu excepţia traficului pe fluviu, satul El Castillo era cu totul rupt de restul lumii. Drumuri de acces nu existau, nici automobile, nici aeroport. Locuitorii îşi câştigau traiul lucrând câmpurile de pe dealurile înconjurătoare, pescuind şi muncind la fabrica de cherestea sau la o întreprindere producătoare de ulei de palmier aflată la douăzeci de kilometri în susul fluviului.

În drumul lor spre lacul Nicaragua, Pitt şi Giordino ţineau să fie văzuţi sosind şi plecând din mărunta comunitate pescărească, de aceea şi au legat pângă la un mic doc şi au păşit pe un drum neamenajat, îndreptându se către un hotel modest, cu bar şi restaurant, situat la aproape cincizeci de metri distanţă. Au trecut prin dreptul câtorva case din lemn văruite în culori vesele şi le au făcut semne amicale celor trei fetiţe purtând rochiţe galbene, proaspăt spălate, care se jucau desculţe pe o verandă.

Şi au păstrat sendvişurile luate de la Refugio Bartola pentru restul excursiei şi au comandat masa de prânz alcătuită în mare parte din peşte proaspăt prins în fluviu, pe care l au udat cu bere produsă pe plan local.

I-a servit chiar proprietarul, pe nume Aragón.

— Vă recomand gasparul. Nu prindem des asemenea peşte, iar când e pregătit cu un sos pe care numai eu ştiu să l fac, e o delicatesă.

— Gaspar, a repetat Giordino. N-am auzit de o asemenea specie.

— E o relicvă vie, veche de milioane de ani, cu solzi ca o armură, bot ascuţit şi colţi. Vă asigur că nu veţi găsi aşa ceva în altă parte.

— Sunt oricând gata să mă aventurez pe tărâmul gurmanzilor, a spus Pitt. Adu ne nişte gaspar din acesta.

— Simt că tremur de nerăbdare, a mormăit Giordino.

— Mare păcat că nu se poate ajunge la fortăreaţă, a spus Pitt ca din întâmplare. Am auzit că muzeul merită vizitat.

Aragón s a crispat uşor şi a privit pe furiş pe fereastră către El Castillo.

— Sí, señor, păcat că rataţi o astfel de ocazie, dar guvernul l a închis, considerându l prea periculos pentru turişti.

— Mie mi se pare o construcţie foarte rezistentă, a remarcat Giordino.

Aragón a ridicat neputincios din umeri.

— Nu ştiu decât ce mi au comunicat poliţiştii din Managua.

— Paznicii locuiesc în oraş? a întrebat Pitt. Aragón a clătinat din cap.

— Şi au stabilit garnizoana în fortăreaţă şi apar rareori, cu excepţia cazului când sunt aduşi cu elicopterul de la Managua.

— Nu iese nimeni din fortăreaţă, nici măcar pentru mâncare, băutură sau distracţii?

— Nu, domnule. Nu se amestecă printre noi. Şi nici nu permit cuiva să se apropie măcar la zece metri de gard.

Giordino a turnat bere în pahar.

— E prima oară când aud de un guvern care îi împiedică pe turişti să intre într un muzeu pe motiv că acesta s ar putea prăbuşi.

— Domnilor, doriţi să rămâneţi în hotelul meu peste noapte? i a întrebat Aragón.

— Nu, mulţumim, i a răspuns Pitt. Am auzit că în amonte sunt câteva praguri periculoase şi am vrea să trecem de ele pe lumină.

— N-o să aveţi nici o problemă dacă rămâneţi pe mijlocul fluviului, pe canalul navigabil. Dacă oamenii sunt atenţi, rareori se întâmplă ca bărcile să se răstoarne. În apele calme, de crocodili trebuie să te temi dacă pici peste copastie.

— Serviţi friptură? a întrebat Pitt.

— Sí, señor. Vreţi să mâncaţi acum?

— Nu, vrem să luăm carnea cu noi. După ce trecem de praguri, eu şi prietenul meu vom trage pe mal şi o vom frige.

Aragón a dat aprobator din cap.

— Aveţi grijă să vă faceţi tabăra mai departe de mal, altfel aţi putea deveni hrană pentru crocodili.

— Nu mi am pus în minte să mă las mâncat de crocodili, a spus Pitt şi a zâmbit binedispus.

Au plecat după amiază, destul de târziu, şi au navigat printre pragurile situate pe fluviu mai sus de El Castillo fără necazuri. Curând au pierdut orăşelul din ochi. Observând că pe fluviu nu mai erau alte pângă în afară de a lor, au tras Greek Angel la mal, au scos motorul exterior şi au ascuns totul sub vegetaţia bogată, astfel că dinspre apă nimeni n ar fi remarcat absolut nimic nefiresc.

Cum era încă lumină, au găsit o potecă îngustă care ducea către orăşel. Apoi au mâncat sendvişurile, s au odihnit şi au dormit până după miezul nopţii. Mergând cu fereală pe potecă şi slujindu se de binoclul pentru vedere nocturnă ca să se orienteze, au ocolit căsuţele şi au pătruns într un desiş, unde au rămas pe burtă şi au examinat zona de securitate din jurul fortăreţei, detectând şi memorând poziţia camerelor video cu circuit închis.

Curând a început să plouă mărunt şi hainele li s au udat până la piele. Era ca şi cum ar fi stat îmbrăcaţi sub duş. Temperatura ploii era la fel de plăcută ca a apei de la robinet.

Când au fost gata să treacă la treabă, Pitt, urmat de Giordino, s a câţărat într un arbore jatoba care avea o înălţime de peste treizeci de metri şi al cărui trunchi abia putea fi cuprins cu braţele. Arborele se găsea la un metru doi de gardul ce înconjura fortăreaţa, iar ramurile de jos treceau peste coama pe care sticlea o sârmă tăioasă ca briciul. După ce a petrecut o frânghie pe după o ramură groasă aflată la peste trei metri deasupra lui, Giordino s a folosit de ea şi s a căţărat pe o ramură mai de sus, strecurându se printre ramurile mai subţiri, până când ajuns deasupra gardului şi la cinci metri deasupra solului. Acolo s a oprit şi a verificat prin binoclu pământul de la poalele copacului.

Slujindu se de frânghie, Pitt a urcat păşind pe trunchi. După ce ajuns pe creanga de care era legată frânghia, s a căţărat prin frunziş pana a ajuns cu capul sub ghetele lui Giordino.

— Vezi cumva paznici sau câini? a întrebat el în şoaptă.

— Paznicii s au lenevit, i a răspuns Giordino. Au dat drumul câinilor să umble de capul lor.

— Mă mir că nu ne au mirosit deja.

— Mai bine tăceai. Văd că trei dintre ei se uită în direcţia noastră, aha, uite i că vin în goană.

Înainte ca dulăii să înceapă să latre, Pitt a băgat mâna în rucsacul e care l purta în spate, a înşfăcat bucăţile de carne crudă luate de la restaurant şi le a aruncat pe o rampă ce ducea către unul dintre bastioane. Bucăţile au aterizat cu un plescăit puternic. Câinii le au auzit şi s au îndreptat înspre ele.

— Eşti convins că o să meargă? a întrebat îngrijorat Giordino.

— În filme dă întotdeauna roade.

— M-ai liniştit, a gemut Giordino.

Pitt şi a dat drumul de pe ramură şi, ajuns pe sol, a rămas pe loc. Giordino l a urmat, cu privirea aţintită asupra câinilor, care înghiţeau pe nemestecate cu un aer fremătător şi satisfăcut, fără să le acorde nici o atenţie intruşilor.

— N-o să mă mai îndoiesc niciodată de spusele tale, a şoptit Giordino.

— O să ţin minte că ai zis asta.

Pitt a pornit înainte, către una dintre rampele din piatră, folosind binoclul ca să vadă când cea mai apropiată cameră video urma să descrie un arc de cerc. Când a făcut semn printr un fluierat discret, Giordino a alergat prin zonă neacoperită de ochiul camerei şi, având la el un atomizor, a stropit lentila cu vopsea neagră. Deplasându se mai departe, cei doi s au oprit o clipă în faţa uşilor muzeului închis şi cufundat în beznă, trăgând cu urechea pentru a depista orice zgomot suspect.

De dincolo de metereze, din interiorul curţii interioare, unde fuseseră instalate barăcile paznicilor, răzbătea zvon de glasuri. Au pătruns în ceea ce fusese cândva o cameră pentru provizii. Zidurile din piatră erau încă solide, însă grinzile şi acoperişul din lemn fuseseră mâncate de vreme.

Pitt a făcut semn către un turn central care se înălţa deasupra restului fortăreţei. Era construit ca o piramidă, având jumătatea superioară despicată pe mijloc.

— Doar acolo ar putea să existe o gură de ventilaţie, a spus el.

— Da, e singurul loc potrivit, l a aprobat Giordino. Apoi a ciulit urechile. Ce i gălăgia asta?

Cu toate simţurile în alertă, Pitt a ascultat atent. Apoi a făcut un gest către beznă.

— Uruitul acela se aude sigur de la ventilatoare.

Rămânând la adăpostul întunericului şi profitând de orice colţ în umbră, cei doi au urcat o rampă îngustă din piatră care ieşea în afară din pereţii turnului şi care se sfârşea cu o uşă mică de acces. Un jet puternic de aer rece, venind prin deschizătura îngustă, i a izbit cu forţa pe care o capătă aerul într un tunel aerodinamic la testarea unui avion. Aplecându se pentru a învinge forţa aerului, Pitt a pătruns înăuntru şi s a trezit la baza unei colivii mari din plasă de sârmă. Zgomotul făcut de lamele ventilatorului, care se rotea cu o viteză nebună sub deschizătură, a crescut, făcându i să simtă că le plesnesc timpanele.

— Ce vuiet diavolesc, a strigat Giordino.

— Asta pentru că stăm exact deasupra lui. Ar fi fost mult mai rău dacă n ar fi avut atenuatoare de zgomot. Aşa însă, din afara turnului, gălăgia nu mai e atât de mare.

— Nu credeam c o să dăm de un vânt ca de furtună, a zis Giordino, în timp ce examina grosimea plasei de sârmă.

— Ventilatoarele sunt proiectate să asigure un volum de aer calculat de computer şi la o presiune eficientă.

— Iar îmi ţii lecţii. Acum urmează să mi povesteşti că ai urmat cursuri de construcţii de tuneluri.

— Ai uitat vara aceea, între semestre, la Academia Forţelor Armate, când am lucrat într o mină de argint din Leadville, Colorado? l a pus Pitt la punct.

— N-am uitat, a spus Giordino şi a zâmbit. Eu mi am petrecut vara ca salvamar în Malibu. Apoi a privit prin ochiurile plasei de sârmă. Din deschizătură răzbătea o rază de lumină. A dat roată plasei până a găsit un bolţ care o fixă de un zăvor. E încuiat pe dinăuntru, a constatat el. Va trebui să tăiem plasa.

Pitt a scos din rucsac o foarfecă de tăiat sârmă.

— M-am gândit că o să avem nevoie de aşa ceva. Giordino a examinat foarfecă în lumina ce venea de jos.

— Sper să meargă. Acum dă te la o parte şi lasă l pe maestru să deschidă calea.

Părea uşor, dar nu a fost chiar aşa. Douăzeci de minute mai târziu, când a reuşit să taie o gaură suficient de mare pentru a se strecura, Giordino era leoarcă de transpiraţie. I-a înapoiat foarfecă lui Pitt, a tras bucata decupată deoparte şi a aruncat o privire în puţ. Tubul de formă rectangulară care slujea drept loc de trecere a aerului eliminat din tunel avea înjur de cinci metri. Într un colţ se găsea un alt tub circular din metal. Acela era puţul de acces, cu o scară ce părea să dispară în adâncul parcă fără fund.

— Ăsta i pentru întreţinere, în caz că sistemul de ventilaţie are nevoie de reparaţii, a explicat Pitt în gura mare, ca să acopere zgomotul ventilatorului. Mai serveşte şi ca ieşire de urgenţă pentru mineri, dacă are loc vreun incendiu în subteran sau dacă se prăbuşeşte tavanul tunelului principal.

Giordino a pătruns în puţ cu picioarele înainte şi, pipăind, a descoperit treptele scării. S-a oprit o clipă şi l a privit cu reproş pe Pitt.

— Sper să nu regret chestia asta! a strigat el ca să se facă auzit, apoi a început să coboare.

Din fericire, puţul era luminat. După ce au coborât aproape cincisprezece metri, Pitt s a oprit şi a privit în jos. Nu a văzut decât scara întinzându se la nesfârşit, ca şinele şi traversele unei căi ferate. Fundul nici măcar nu se zărea.

A scos un şerveţel de hârtie dintr un buzunar, l a rupt în două, a făcut jumătăţile şomoiog şi şi le a îndesat în urechi, ca să nu mai audă şuieratul supărător al ventilatoarelor. În afara sistemului principal de aeraj, la fiecare treizeci de metri fuseseră instalate ventilatoare auxiliare pentru a menţine presiunea necesară pentru aerisirea tunelului.

După o coborâre ce păruse să ţină o veşnicie, Giordino a estimat că se aflau la aproape 165 de metri adâncime, s a oprit şi a făcut un semn cu mâna. Se vedea capătul scării. Încet, cu precauţie, s a răsucit până a ajuns cu capul în jos. S-a târât în continuare până când ochii i s au obişnuit cu întunericul şi a observat ceea ce abia după o vreme s a conturat ca fiind un mic centru de control care monitoriza şi detecta gazele, concentraţia monoxidului de carbon, temperatura şi funcţionarea sistemului.

Lăsaseră mult în urmă sistemul principal de ventilaţie, aşa că au trebuit să vorbească încet. Giordino s a ridicat până a revenit în poziţie normală şi i s a adresat lui Pitt, care se lăsase să alunece în jos, ajungând alături de el.

— Care e situaţia? l a întrebat Pitt cu glas scăzut.

— Scara trece printr un centru de comandă al sistemului de ventilaţie, care e amplasat la vreo cinci metri de podeaua tunelului. Am văzut un bărbat şi o femeie la pupitrele cu computere. Din fericire, stau cu spatele spre scară. Cred că nici n o să şi dea seama ce i a lovit.

Giordino a rânjit cu un aer de cunoscător.

— Eu mă ocup de bărbat. Tu te pricepi mai bine să dai gata femeile.

Pitt l a fulgerat cu o privire.

— Laşule!

N-au mai pierdut timpul şi au coborât până în cabina centrului de comandă fără să scoată un sunet. Operatorii - bărbatul, îmbrăcat cu o salopetă neagră, femeia, în alb - erau concentraţi asupra monitoarelor şi nu au văzut imaginea reflectată pe ecrane a atacatorilor decât când era deja prea târziu. Giordino a sărit dintr o parte şi i a tras bărbatului un pumn puternic în falcă. Pitt a preferat să o lovească pe femeie în gât, exact sub ceafă. Amândoi s au prăbuşit, apucând doar să geamă uşor.

Stând ghemuit sub fereastră, ca să nu fie văzut, Pitt a scos o rolă de bandă adezivă din rucsac şi i a aruncat o lui Giordino. - Leagă i bine, că eu le scot salopetele.

În mai puţin de trei minute, operatorii sistemului de ventilaţie, care încă nu şi recăpătaseră cunoştinţa, erau legaţi fedeleş, cu căluşuri la gură, şi vârâţi sub pupitre, ca să nu fie văzuţi de cei care ar fi trecut pe dedesubt. Pitt şi a tras pe el salopeta neagră a bărbatului, care îi era cam largă, în timp ce a lui Giordino, care o luase pe a femeii, aproape că plesnea la cusături. Au găsit apoi căştile de protecţie ale celor doi şi le au pus pe cap. Pitt şi a aruncat rucsacul pe un umăr, în vreme ce Giordino arăta ceva mai oficial cu o agendă şi un pix în mână. Unul după celălalt au coborât pe scară către podeaua tunelului.

După ce s au orientat privind atent înjur, au rămas amândoi parcă vrăjiţi în faţa spectacolului ce se desfăşura sub privirile lor, deoarece iluminaţia era aproape orbitoare.

Acela nu era un tunel feroviar oarecare. De fapt, nu era nici pe departe un tunel feroviar.