Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 30

După alergarea de dimineaţă de la apartamentul său din Watergate până la sediul NUMA, amiralul Sandecker s a dus direct la birou fără să se mai oprească la sala de gimnastică a agenţiei ca să facă duş şi să îmbrace un costum de serviciu. Cu o expresie sumbră pe chipul cu trăsături ascuţite, Rudi Gunn îl aştepta deja. L-a privit peste ramele groase din baga ale ochelarilor pe Sandecker, care s a aşezat ştergându şi sudoarea de pe faţă şi gât cu un prosop.

— Ce veşti mai ai de la Pitt şi Giordino?

— De opt ore nu am nici o ştire de la ei, a spus Gunn cu nelinişte în glas. De când au pătruns prin ceea ce Pitt a afirmat că era un puţ de aeraj care ducea către un tunel subteran, despre care credea el că trece pe sub jungla din Nicaragua, de la Pacific până la Marea Caraibilor.

— Nimic, nimic?

— Linişte totală, a răspuns Gunn. Dacă se află atât de adânc sub pământ, nu se poate lua legătura cu ei.

— Un tunel ce ţine de la un ţărm la celălalt... a murmurat Sandecker, cu un glas ce trăda îndoiala.

Gunn a dat rar din cap.

— Pitt era convins de asta. Mi a mai spus că Odyssey este constructorul acestui tunel.

— Odyssey? a făcut Sandecker şi l a privit nedumerit pe Gunn. Iarăşi?

Gunn a confirmat cu un gest din cap.

— Compania asta apare peste tot. Sandecker s a ridicat de la birou şi a privit pe fereastra care dădea spre fluviul Potomac, zărind pânza strînsă, de culoare roşie, a micuţei lui goelete, amarate într un port pentru ambarcaţiuni de agrement. Nu deţin informaţii privind construcţia vreunui tunel prin Nicaragua. S-a vorbit la un moment dat de o cale ferată subterană de mare viteză, pentru transportul de mărfuri. Dar asta s a întâmplat acum câţiva ani şi, din câte ştiu, proiectul nu s a materializat.

Gunn a deschis un dosar din care a extras câteva fotografii şi le a răsfirat pe biroul amiralului.

— Uitaţi fotografii din satelit făcute pe o perioadă de câţiva ani asupra unui port mic şi somnolent numit San Juan del Norte.

— De unde provin? a întrebat Sandecker, vădit interesat. Gunn a zâmbit.

— Hiram Yaeger a scormonit în arhiva lui de fotografii din satelit, provenite de la diverse servicii de informaţii, şi le a inclus în fişierele de date ale NUMA.

Sandecker şi a aranjat mai bine ochelarii pe nas şi a început să examineze fotografiile, aruncând câte o privire şi la datele ce apăreau imprimate pe marginea lor inferioară. După câteva minute, a ridicat ochii.

— Acum cinci ani, portul părea părăsit. După aceea, au sosit echipamente grele şi s au construit facilităţi portuare pentru nave container.

— Trebuie observat că toate containerele cu materiale şi echipamente au fost imediat transportate în depozite din prefabricate şi n au mai ieşit de acolo.

— Mi se pare incredibil ca o operaţiune de asemenea anvergură să treacă neobservată.

Gunn a mai pus un dosar alături de fotografii.

— Yaeger a obţinut şi un raport privind programele şi operaţiunile întreprinse de Odyssey. Situaţia financiară a companiei e cam neclară. Deoarece are sediul în Brazilia, nu e obligată să prezinte declaraţii de venituri şi pierderi.

— Dar ce acţionari au? Ei trebuie să fi primit rapoarte anuale.

— Acţiunile companiei nu se tranzacţionează la nici o bursă de valori, pentru că singurul acţionar e Specter.

— Putea el să finanţeze singur un asemenea proiect? l a întrebat Sandecker.

— Din câte cunoaştem, deţine resursele financiare necesare, dar Yaeger crede că la un proiect de o asemenea amploare probabil finanţarea a fost asigurată de Republică Populară Chineză, care a susţinut şi în trecut o serie de proiecte ale lui Specter din America Centrală.

— Mi se pare logic. Chinezii investesc în zonă şi îşi extind sfera de influenţă.

— Un alt element care a justificat păstrarea secretului a fost posibilitatea de a ignora impactul social, economic şi asupra mediului, a explicat Gunn. Opoziţia activiştilor din Nicaragua şi problemele privitoare la dreptul de a excava pe teritoriul altuia sunt pur şi simplu ignorate de guvern dacă lucrările se desfăşoară pe ascuns.

— La ce alte proiecte mai colaborează Specter cu chinezii?

— Zone de facilităţi portuare la ambele capete ale Canalului Panama şi un pod care va traversa canalul, care urmează a fi inaugurat anul viitor.

— Dar de ce atâta mister? a murmurat Sandecker, reaşezându se pe fotoliu. Ce câştiga în acest fel?

Gunn a făcut un gest de neştiinţă.

— Fără informaţii suplimentare, nu putem face decât presupuneri.

— Dar nici cu mâinile încrucişate nu putem sta.

— Să luăm legătură cu CIA şi cu Pentagonul în legătură cu bănuielile noastre? l a întrebat Gunn.

Sandecker a rămas pe gânduri câteva momente, apoi a spus:

— Nu, ne adresăm direct consilierului pentru securitate naţională al preşedintelui.

— De acord, a zis Gunn. Ar putea fi vorba de o situaţie foarte gravă.

— La naiba! a izbucnit Sandecker, exprimându şi astfel frustrarea. Măcar dacă am avea vreo veste de la Pitt şi de la Giordino. Atunci am şti mai precis ce se petrece acolo.

După ce au ajuns la capătul blocat, Pitt şi Giordino n au avut altă soluţie decât să se întoarcă şi să pornească rapid în direcţia din care veniseră. Cel de al patrulea tunel părea pustiu, deoarece toate echipamentele fuseseră retrase. Era atât de dezolant, de parcă nu oamenii l ar fi creat. Doar pompele de la capete, dar şi acelea mute şi învăluite într un mister pe care Pitt nu şi l putea explica.

Li s a părut de asemenea ciudat că nici una dintre maşinile pazei nu pornise cu girofarurile aprinse să i urmărească prin tunelurile cufundate în beznă. Pe de altă parte, nu au văzut nici camere de supraveghere. Toate fuseseră demontate după încheierea lucrărilor de construcţie a tunelurilor.

Curând au înţeles şi motivele.

— Acum pricep, a spus calm Giordino, de ce agenţii de securitate nu se grăbesc să pună mâna pe noi.

— Mda, nu avem unde să dispărem, a continuat Pitt, încheind răspunsul la şaradă. Mica noastră aventură în lumea subpământeana s a cam terminat. Oamenii lui Specter nu trebuie decât să aştepte până ni se face foame şi sete, pentru ca apoi să ne primească cu braţele deschise în tunelul principal atunci când ne vom preda în speranţa că vom primi o ultimă masă înainte de a fi spânzuraţi.

— Pesemne că preferă să ne lase să putrezim aici.

— Cam aşa ceva.

Pitt şi a trecut mâneca peste frunte ca să şi şteargă sudoarea care îi curgea în ochi.

— N-ai băgat de seamă că temperatura din tunelul ăsta e mai mare decât în celelalte?

— Mă simt deja ca într o saună, a spus Giordino, pe a cărui faţă picăturile de transpiraţie străluceau.

— Şi aerul a devenit sulfuros.

— Fiindcă tot ai adus vorba de mâncare. Mai ai batoane de cereale?

— Se face.

Brusc, ideea le a venit amândurora în acelaşi timp, de aceea s au întors unul către celălalt şi au exclamat la unison:

— Un puţ de ventilaţie.

Entuziasmul de început a dispărut imediat de pe faţa lui Giordino.

— Nu cred. În tunelurile intermediare n am văzut nici un post de comandă a ventilaţiei.

— Le au dezafectat împreună cu calea ferată şi cu sistemul de iluminat, după care au închis puţurile, pentru că nu mai era nevoie să elimine aerul viciat din tunel.

— Da, dar scările erau încastrate în pereţii tunelurilor. Pun pariu pe tot salariul meu de lună viitoare, dacă mai apuc să l primesc, că nu s au deranjat să scoată scările.

— Stai că aflăm imediat, a spus Pitt, iar Giordino a apăsat pe pedală de acceleraţie, maşina pornind înainte cu un salt, luminând cu farurile bezna din faţa lor.

După ce au parcurs aproximativ treizeci de kilometri, Giordino a observat treptele unei scări care urca pe un perete al tunelului. A parcat la vreo zece metri depărtare, astfel ca farurile să lumineze o porţiune mai mare a peretelui.

— Scările duc spre locul în care se găsea cândva cabina de comandă a puţului de aeraj, a spus el, trecându şi palma peste miriştea ce i crescuse pe obraji şi pe bărbie.

Pitt a coborât din maşină şi a început să urce treptele. Se părea că tunelul fusese terminat de mai bine de un an. Treptele erau alunecoase din cauza umezelii, iar rugina se desprindea sub formă de solzi de pe metal. A ajuns la capătul scării şi a găsit un capac acoperind gura de vizitare către puţul de aeraj de deasupra. A observat un zăvor care ţinea capacul fixat de opritoarele de pe fund.

Petrecându şi un braţ pe după o treaptă ca să şi menţină echilibrul, Pitt s a folosit de ambele palme pentru a prinde de zăvor şi l a tras. Acesta a alunecat pe ghidaje fără să opună o rezistenţă deosebită. Apoi Pitt s a proptit de o margine până când a ajuns să apese cu umărul pe capac şi a încercat să l ridice.

Abia dacă a reuşit să l clintească un milimetru.

— Trebuie să acţionăm amândoi, i a spus el lui Giordino, care rămăsese jos.

Giordino a urcat scară până a ajuns cu o treaptă mai sus faţă de Pitt, pentru a compensa diferenţa de înălţime dintre ei. Era ca şi cum la plug s ar fi înhămat un cal şi un noaten. Proptindu şi umerii de capacul greu, amândoi s au sforţat din răsputeri.

Capacul a rămas aproape neclintit, a cedat mai puţin de doi centimetri, după care s a înţepenit.

— Ce încăpăţânat e, ticălosul! a mormăit Giordino.

— Bine măcar că s a clintit şi că nu l au sudat, i a răspuns Pitt.

— Încă o dată, cu mai mult simţ de răspundere, a spus Giordino, rânjind.

— La semnul meu.

S-au privit scurt şi au încuviinţat din cap.

— Unu, a zis Pitt, doi, trei şi...

Au împins amândoi, punând toată forţa de care erau în stare. Vreme de o clipă, capacul a rezistat. Apoi, cu greu, a cedat şi, scoţând un scârţâit puternic, s a ridicat cu totul şi s a izbit cu un zăngănit de peretele puţului de ventilaţie. Amândoi au privit în sus, către golul întunecos şi ameninţător, de parcă ar fi fost o scară spre rai.

— Tare aş vrea să ştiu unde dă, a murmurat Giordino printre gâfâieli.

— N-am habar, dar o să aflăm noi. Giordino l a strâns uşor de braţ pe Pitt.

— Stai puţin. Dacă brutele lui Specter vin pe aici să ne caute, să le dăm ceva de făcut.

A coborât scara şi s a instalat în vehiculul electric. Şi a scos cureaua de la şort şi a legat o de volan, fixând poziţia roţilor drept înainte. Apoi a tras scaunul şoferului şi l a aşezat în picioare, făcându l să rămână apăsat pe pedală de acceleraţie până la podea. În cele din urmă, a pornit motorul şi s a tras repede deoparte.

Maşina a ţâşnit cu viteză prin tunel, făcând ca fasciculele farurilor să stârnească imagini ciudate prin întuneric. După ce a parcurs aproximativ o sută de metri, maşina a şters un perete al tunelului, apoi a derapat nebuneşte până a ajuns în celălalt zid, săltând şi ricoşând, scoţând un scrâşnet de metal chinuit, care s a stins curând în depărtare.

— Tare aş vrea să ştiu cum va explica daunele astea faţă de agentul de asigurări, a spus Giordino, după care s a întors să vadă reacţia lui Pitt, însă acesta urca deja scara.

După încordarea şi stresul îndurate în ultimele ore, Pitt a rămas surprins constatând cât de crispaţi şi de rigizi îi deveniseră muşchii. A urcat încet, încercând să nu facă risipă de forţă. Fără lumină, avea o uşoară senzaţie de claustrofobie. S-a apucat să numere treptele şi s a oprit la fiecare a cincisprezecea, ca să şi mai tragă sufletul. Între trepte era o distanţă de treizeci de centimetri, astfel că era simplu de calculat înălţimea pe care trebuiau să o urce. În comparaţie cu chinul de acum, coborârea prin puţul de ventilaţie care îi dusese la camera de control de la El Castillo fusese cât se poate de uşoară. Când a ajuns la treaptă cu numărul 350, Pitt s a oprit şi l a aşteptat pe Giordino să îl prindă din urmă.

— Scara asta n are sfârşit? abia a îngăimat Giordino.

— Iartă mi gluma, a mormăit Pitt printre gâfâieli, dar la capătul tunelului vom găsi luminiţa.

Giordino a ridicat privirea şi la mare depărtare a văzut o sclipire firavă. I se părea la kilometri distanţă.

— N-ar putea ajunge ea până la noi?

— Mai bine speră că nu se îndepărtează.

Au continuat, tot mai conştienţi de ciudăţenia acelui puţ. Strălucirea de deasupra creştea cu o încetineală chinuitoare. Pe pereţi şi pe trepte picura apă. După ce, în zbaterea lor, se agăţaseră şi şi zgâriaseră palmele de asprimea şi ascuţimea solzilor de rugină fonnaţi pe trepte, pielea li se înroşise şi li se subţiase de parcă ar fi fost frecată cu glaspapir.

În cele din urmă, strălucirea slabă a devenit o lumină puternică, iar apropierea de ea le a dat noi puteri. Pitt a început să urce câte două trepte odată, silindu se să găsească resurse pentru a ajunge sus cât mai curând. Iar capătul era la doar câţiva metri de ei.

Cu un efort final, care l a făcut să depăşească starea de epuizare, a ajuns la plasa de sârmă care acoperea capătul puţului şi, agăţat de o treaptă, gâfâind din greu şi cu sângele curgându i din palme şi din degete, a reuşit să spună:

— Gata.

Giordino i s a alăturat curând.

— Nu mă simt în stare să tai plasa aceea, a spus el, aproape fără grai.

Imediat ce durerile şi amorţeala din degete i s au mai potolit, Pitt a băgat mâna în rucsac, a scos foarfecă pentru sârmă şi, cu mişcări nesigure, s a apucat să taie firele.

— Tăiem cu rândul şi facem schimb când obosim.

Pitt abia a putut să reteze câţiva centimetri în tot atâtea minute şi a simţit că nu mai e în stare să strângă foarfecă între degete. S-a dat deoparte şi i a întins scula lui Giordino. Din cauza sângelui lipit de mână, au fost cât pe ce să scape foarfecă printre degete. Pitt a încremenit, dar Giordino a reuşit să o prindă înainte de a cădea în bezna de dedesubt.

— Ţine l bine, i a spus Pitt cu un surâs crispat. Doar nu vrei să mai suim o dată.

— Mai bine mor, a spus Giordino, făcându şi curaj. A continuat operaţiunea de tăiere vreme de zece minute, după care Pitt i a luat locul.

Le a trebuit o oră să taie o deschizătură suficient de largă pentru a se strecura prin ea. După ce au trecut de plasa de sârmă care obliterase lumina din exterior, Pitt a rămas aproape orbit de razele soarelui care l au învăluit. Punându şi ochelarii ca să reducă strălucirea dureroasă pentru ochii obişnuiţi cu beznă, s a trezit într o încăpere circulară, ai cărei pereţi erau din sticlă de la podea şi până în tavan.

În timp ce Giordino se chinuia să treacă prin gaură, Pitt a dat ocol încăperii cu pereţi din sticlă şi a văzut priveliştea panoramică impresionantă a unui lac uriaş şi a câtorva insule.

— Unde am ieşit? a întrebat Giordino.

Pitt s a răsucit şi l a privit cu o expresie amuzată.

— N-o să ţi vină a crede, dar suntem în vârful unui far.

— Far! a exclamat Sandecker, când Pitt i a descris locul în care ajunseseră. Glasul lui trăda bucuria că Pitt şi Giordino erau în viaţă şi teferi.

— Da, domnule, a insistat Pitt. Specter l a construit ca pe un vestigiu.

— Vestigiu? Cum adică?

— Adică l a făcut să arate precum ruinele unui vechi castel sau cine ştie ce construcţie istorică, i a explicat Gunn.

Sandecker s a aplecat asupra microfonului.

— Spuneţi că acest far a fost ridicat pentru a masca puţul de ventilaţie ce se ridică din tunel, da?

— Întocmai, a confirmat Pitt.

Sandecker a răsucit între degete unul dintre trabucurile care îi aduseseră faima.

— Povestea asta pare fantastică.

— Dar adevărată până la ultimul amănunt, a zis Pitt.

— Un utilaj de forat tuneluri care poate înainta 1,5 kilometri pe zi prin rocă?

— Doar aşa se explică modul în care Specter a reuşit să excaveze patru tuneluri, fiecare de câte aproape 240 de kilometri, în numai patru ani.

— Iar dacă nu e vorba de o cale ferată, la ce vor servi tunelurile? a întrebat Gunn.

— Nu putem decât să emitem ipoteze. Pompele de la capetele tunelurilor sugerează că vor fi folosite ca să elimine apa, dar asta pare absurd.

— Am înregistrat raportul vostru, i a informat Sandecker, şi i l voi da lui Yaeger, pentru a găsi posibile utilizări ale construcţiei până când sosiţi voi pentru a efectua o analiză mai cuprinzătoare.

— Am şi nişte fotografii făcute cu o cameră digitală.

— Foarte bine, avem nevoie de orice dovezi pe care ni le puteţi pune la dispoziţie.

— Dirk? a spus Gunn.

— Da, Rudi.

— V-am identificat poziţia la 46 de km de San Carlos. O să trimit un elicopter. Va ajunge deasupra farului în care vă aflaţi peste două ore.

— Abia aşteptăm să ne spălăm şi să mâncăm ceva omeneşte.

— N-avem vreme de mofturi, l a pus Sandecker la punct. Aparatul vă va duce direct la aeroportul din Managua, unde vă va aştepta un supersonic NUMA. Vă spălaţi şi mâncaţi după ce sosiţi aici.

— Vă purtaţi cam dur cu noi, domnule amiral.

— Poate înveţi şi tu ceva, a zis Sandecker, cu un surâs atotcunoscător. Într o bună zi s ar putea să stai pe fotoliul ăsta.

În clipa în care a întrerupt legătura, Pitt nu a ştiut cum să interpreteze insinuarea lui Sandecker. S-a aşezat alături de Giordino, care moţăia, şi s a simţit nu tocmai încântat că era nevoit să şi anunţe prietenul că trebuia să mai aştepte până va avea ceva de mâncare în faţă.