Planeta cu şapte măŞTI

Capitolul 46

Aflaţi sub copertina unui terminal privat al aeroportului internaţional din Managua ca să se ferească de soarele care pârjolea asfaltul, Pitt şi Giordino urmăreau operaţiunile de aterizare ale avionului cu reacţie Citation, aparţinând NUMA. Pilotul a coborât aparatul până la ultima linie de garare şi a rulat înapoi până la terminal. Imediat ce s a oprit, uşa s a deschis şi Rudi Gunn a sărit pe pistă.

— A, nu se poate, a gemut Giordino. Miroase de la o poştă. Iar nu mergem acasă.

Gunn nici nu a pornit spre ei, ci le a făcut semn să se apropie. Când au ajuns suficient de aproape, le a spus:

— Urcaţi, n avem timp de pierdut.

Fără să mai comenteze, Pitt şi Giordino şi au azvârlit genţile în compartimentul pentru bagaje. Nici nu s au aşezat bine, că avionul a căpătat viteză şi curând s a ridicat în aer.

— Să nu mi spui că o să ne petrecem toată viaţa în Nicaragua, a spus amărât Giordino.

— Dar ce i cu graba asta? l a întrebat Pitt pe Gunn.

— Dirk şi Summer au dispărut, a spus Gunn fără altă introducere.

— Dispărut... A zis Pitt, cu o expresie de îngrijorare care i a apărut im usc în ochi. Unde?

— Guadelupa. Amiralul i a trimis în largul unei insule să caute corăbiile lui Ulise, despre care se crede că s au scufundat acolo în timpul călătoriei de întoarcere de la Troia.

— Continuă.

— Domnul Charles Moreau, care este reprezentantul nostru pentru acea zonă a mării Caraibilor, a telefonat seara trecută şi a spus că pierdut orice legătură cu fiul şi cu fiica ta. Încercările lui de a i contacta s au dovedit inutile.

— Au fost surprinşi de vreo furtună? Gunn a negat din cap.

— Vremea era ideală. Moreau a închiriat un avion şi a survolai insula Branwyn, spre care se îndreptaseră Dirk şi Summer. Barca lor a dispărut şi nu a observat nici urmă de ei pe insulă sau în jurul ei.

Pitt a simţit că i se pune o greutate pe piept. Nu putea concepe că fiul şi fiica sa să fi păţit ceva sau să fi murit. Vreme de câteva clipe, i a fost imposibil să creadă că păţiseră ceva rău. Apoi s a uitai la Giordino, care era de obicei taciturn, şi a văzut o expresie de îngrijorare pe faţa lui.

— Acum mergem într acolo, a zis Pitt, făcând de fapt o constatare.

— O să aterizăm pe aeroportul din Guadelupa, a confirmat Gunn Moreau a aranjat ca un elicopter să ne ducă direct spre Branwyn.

— Există bănuieli în legătură cu ce li s ar fi putut întâmpla? a întrebat Giordino.

— Nu ştim decât ceea ce ne a spus Moreau.

— Ce i cu insula asta? Există locuitori? Vreun sat de pescari? Pe chipul lui Gunn a apărut o expresie de seriozitate.

— Insulă e proprietate privată.

— A cui?

— A unei femei, pe nume Epona Eliade.

În ochii de un verde opalin ai lui Pitt a apărut o expresie de uimire.

— Da, Epona, ea trebuie să fie.

— Hiram Yaeger a verificat o la sânge. E în fruntea ierarhiei de la Odyssey şi se afirmă că ar fi mâna dreaptă a lui Specter. S-a oprii şi l a privit pe Pitt. O ştii cumva?

— Am văzut o câteva clipe când eu şi Al i am salvat pe soţii Lowenhardt şi am răpit o pe Flidais. Mi a creat impresia că ocupă o funcţie importantă în ierarhia de acolo. Înseamnă că nu a fost ucisă în schimbul de focuri de la centrul de cercetări Odyssey.

— Se pare că s a strecurat din capcană înainte de distrugerea centrului. Amiralul Sandecker le a cerut celor de la CIA să o depisteze. Unul dintre agenţii lor a anunţat că avionul ei particular a fost detectat din satelit pe un coridor de apropiere de aerodromul din insula Branwyn.

Pitt a făcut un efort să şi alunge temerile. Apoi, calm şi cu o siguranţă de nezdruncinat în glas, a zis:

— Dacă Epona le face vreun rău lui Summer şi lui Dirk, n o să mai apuce pensia.

Când avionul NUMA a aterizat în Guadelupa şi a rulat până la un hangar particular, înserarea se adâncise. Moreau, aflat alături de echipa de la sol, aştepta ca Pitt, Giordino şi Gunn să coboare. S-a prezentat, după care i a însoţit grăbit la un elicopter care se găsea la mai puţin de o sută de metri depărtare.

— Un bătrân Bell Jetranger, a constatat Giordino, admirând elicopterul ce suferise renovări. De mult n am mai văzut un asemenea aparat.

— E folosit pentru plimbări turistice, a explicat Moreau. Altceva n am putut găsi în timp atât de scurt.

— O să fie foarte bine, a zis Pitt.

Şi a aruncat înăuntru geanta din pânză şi s a urcat, trecând în carlingă, unde a schimbat câteva cuvinte cu pilotul, un bărbat trecut puţin de şaizeci de ani, care avea mii de ore de zbor pe nenumărate tipuri de aparate. După ce soţia lui murise de cancer şi el se retrăsese din funcţia de pilot şef la o mare companie aeriană, Gordy Shepard venise în Guadelupa şi lucra cu jumătate de normă, plimbând turiştii în jurul insulei. Părul cărunt, încă bogat şi pieptănat cu grijă, îi punea în evidenţă ochii negri şi vii.

• 
  E o manevră pe care n am mai făcut o de multă vreme, a zis el după ce a ascultat instrucţiunile lui Pitt. Dar cred că o să mi iasă.
  

— Dacă nu, a murmurat Pitt cu un surâs şiret, eu şi amicul nostru o să ne izbim de apă ca nişte ghiulele.

Rămas încă pe pistă, Gunn i a mulţumit lui Moreau, apoi s-a urcat şi a închis uşa în clipa în care palele rotorului au început să se rotească încet, apoi tot mai repede. Pilotul a ridicat aparatul în aer. Le a trebuit mai puţin de un sfert de oră ca să parcurgă distanţa de 43 de kilometri de la aeroport până în apropierea insulei. La cererea lui Pitt, imediat ce au ajuns deasupra mării, pilotul a zburat fără lumini de poziţie. Zborul de noapte pe deasupra mării era sinonim cu a merge pe drum legat la ochi. Luând drept reper fasciculul de lumină al farului de pe insulă, Shepard a pilotat sigur în linie dreapta spre ţărmul ei sudic.

Aflaţi în cabina pasagerilor, Pitt şi Giordino şi au deschis gentile şi au îmbrăcat costumele de scufundător şi nici un alt echipament, cu excepţia bocancilor grei, cu talpă din cauciuc. Au renunţat la aparate de respirat, măşti sau labe şi şi au fixat doar lestul, pentru a compensa flotabilitatea costumelor din neopren. Singurul echipament pe care l a luat Pitt a fost telefonul prin satelit, pe care şi l a pus la brâu, într o pungă impermeabilă. Apoi s au deplasat spre partea din spate a compartimentului şi au deschis trapa pentru bagaje.

Pitt i a făcut semn cu capul lui Gunn.

— Bine, Rudi, te sun în caz că trebuie s o ştergem repede. Gunn a ridicat propriul telefon în sus şi a rânjit.

— Nu l las din mână până nu mă anunţi că trebuie să vă evacuez pe voi şi pe copii de pe insulă.

Deşi nu împărtăşea pe deplin optimismul lui Gunn, Pitt l a privii recunoscător pentru acea demonstraţie de încredere. Apoi a ridicat un telefon de pe un suport prins pe peretele despărţitor şi i s a adresai pilotului:

— Suntem gata.

— Fiţi pregătiţi, a spus Shepard. Cobor deasupra portului peste trei minute. Apa e suficient de adâncă pentru scufundare?

— Pentru săritură, l a corectat Pitt. Dacă ai programat bine coordonatele GPS şi opreşti conform lor, atunci stratul de apă va fi suficient ca să nu ne lovim de fund.

• 
  O să mi dau toată silinţa, l a asigurat Shepard. După aceea o să lăsăm impresia că ne îndreptăm spre altă insulă din apropiere, apoi ne vom întoarce şi vom aştepta telefonul ca să venim să vă recuperăm.
  

— Întocmai.

— Vă doresc noroc, a mai spus Shepard şi a întrerupt legătura cu compartimentul pasagerilor. Apoi s a îndreptat de spate şi, cu ambele mâini şi picioare pe comenzi, s a concentrat asupra manevrei pe care urma să o efectueze.

Insula părea cufundată în întuneric, de parcă ar fi fost părăsită, singura lumină provenind de la far. Pitt a reuşit să distingă conturul vag al clădirilor şi copia după Stonehenge, aflată în mijlocul insulei, pe o ridicătură a terenului. Manevra era dificilă, dar Shepard arăta calm ca un mafiot venit să asiste într un fotoliu la derbiul Kentucky şi ştiind că, fără îndoială, cel mai rapid cal avea să abandoneze cursa pentru că el îl mituise pe jocheu.

Shepard a adus bătrânul Bell Jetranger dinspre mare drept deasupra centrului canalului care pătrundea în port. În partea din spate, Pitt şi Giordino au rămas pregătiţi în cadrul uşii deschise. La viteza de aproximativ 192 km/h, mâinile şi picioarele lui Shepard au dansat pe comenzi, iar elicopterul s a lăsat pe coadă şi s a oprit brusc, răsucindu se spre tribord, permiţându le lui Pitt şi Giordino să sară nestânjeniţi în întuneric. Imediat după aceea, Shepard a redresat aparatul şi a luat din nou viteză, ocolind insula şi îndreptându se spre largul mării. Întreaga manevră decursese fără greşeală. Dacă ar fi observat cineva de pe insulă elicopterul, cu greu şi ar fi dat seama că acesta se oprise din zbor vreme de câteva clipe.

Ţinându şi răsuflarea, Pitt şi lui Giordino au căzut liber zece metri, lovind apa. În ciuda încercării lor de a plonja în picioare, înclinarea bruscă a elicopterului i a făcut să se rostogolească prin aer, se aceea s au ghemuit, prinzindu şi genunchii cu palmele, pentru a nu ateriza pe burtă pe suprafaţa apei, deoarece impactul le ar fi provocat vătămări grave sau i ar fi lăsat fără suflare, ba chiar i ar fi putut face să şi piardă cunoştinţa. Costumele de scafandru din neopren au absorbit o bună parte din şocul resimţit la atingerea apei, iar ei s au scufundat aproape trei metri până când inerţia i a făcut să se oprească.

Simţindu se ca loviţi cu latul unor scânduri, au bătut din picioare şi au urcat la suprafaţă, chiar în clipa în care s au aprins două reflectoare, care au măturat întâi apa şi apoi şi au găsit ţinta, elicopterul, făcându l să semene cu un pom de crăciun. Însă Shepard era pilot cu experienţă, care luptase şi în Vietnam. A anticipat ce se va întâmpla. A coborât elicopterul brusc spre mare, aşa că focul de arme automate a spintecat noaptea, dispersându se la vreo treizeci de metri în urma rotorului din coadă. Apoi aparatul s a răsucit şi s a înălţat foarte repede. Focul nu şi a atins ţinta nici de astă dată.

Shepard şi a dat seama că manevrele nu i vor aduce scăparea, mai ales că fasciculele reflectoarelor se ţineau de el ca nişte lipitori. Încercând să ghicească intenţiile trăgătorilor de pe insulă, a oprit brusc aparatul şi a rămas la punct fix vreme de o fracţiune de secundă. Trăgătorii, care se fripseseră deja, au deschis focul spre culoarul sugerat de Shepard, numai că acesta i a păcălit din nou. Traiectoria gloanţelor i a trecut prin aer la cincisprezece metri în faţa parbrizului.

În mod incredibil, Shepard se îndepărtase cu aproape un kilometru de trăgători şi tocmai descria un viraj, când ultimele gloanţe au străpuns fuzelajul, au trecut prin peretele cabinei şi au spart parbrizul. Un glonţ l a nimerit pe Shepard în braţ şi a trecut prin muşchi, fără să i sfărâme osul. Gunn se azvârlise la podea şi un glonţ i a râs creştetul, însă i ar fi străpuns capul dacă nu s ar fi aplecat.

Din apă, Pitt a urmărit cu uşurare crescândă cum elicopterul a ieşit din raza de acţiune a trăgătorilor de pe insulă şi a dispărut în beznă. Neştiind dacă Gunn sau Shepard fuseseră răniţi, era convins că aceştia nu se puteau întoarce atâta vreme cât trăgătorii vegheau cerul de deasupra insulei.

— Nu vor putea reveni decât dacă distrugem reflectoarele, a spus Giordino, plutind pe spate cu uşurinţa cu care ar fi stat în cada de acasă.

— Rezolvăm şi problema asta după ce aflăm ce s a întâmplat cu Dirk şi cu Summer a spus Pitt cu încrederea celui care observă ceva ce altora le scapă.

Apoi a privit spre insulă şi a văzut că fasciculele reflectoarelor coboară şi încep să măture apa portului.

S-au scufundat imediat, fără a mai fi nevoie să se avertizeze unul pe celălalt, ştiind că instinctele lor funcţionau la unison după atâţia ani de conlucrare. Ajuns la trei metri adâncime, Pitt s a rostogolit pe spate şi a rămas cu ochii deschişi spre suprafaţă, văzând fasciculul orbitor ca soarele. Abia după ce lumina s a îndepărtat au ieşit amândoi la suprafaţă ca să ia o gură de aer. Rămăseseră în submersie mai bine de un minut, dar nici unul nu simţea că se sufocă, pentru că se obişnuiseră să reziste fără aparat de respirat chiar şi în cazul unor scufundări la adâncimi mari.

După ce fasciculele s au îndepărtat, au ieşit la suprafaţă, au respirat adânc şi s au scufundat din nou. Urmărind cu atenţie şi sincronizându se cu mişcarea reflectoarelor pentru a respira, au început să înoate spre malul aflat la ceva mai mult de o sută de metri. Într un târziu, reflectoarele s au stins şi au putut şi ei să înoate la suprafaţă. Zece minute mai târziu au atins fundul nisipos cu picioarele. S-au ridicat drepţi, şi au abandonat centurile cu lest şi s au strecurat la adăpostul oferit de un grup de stânci, unde s au odihnit puţin şi au analizat situaţia.

— Încotro? a întrebat Giordino în şoaptă.

— Am ieşit la sud de casă şi la vreo două sute de metri est de copia după Stonehenge, i a răspuns Pitt încet.

— Un adevărat vestigiu, a zis Giordino.

— Ce anume?

— Imitaţiile astea de castele şi de construcţii vechi. Ai uitat?

— Acum n o să mai uit, a murmurat Pitt. Hai. Să iscodim prin jur, iar dacă găsim reflectoarele, să le distrugem. N-am chef să ne surpindă ca pe nişte iepuri în mijlocul drumului.

Au avut nevoie de încă opt minute ca să descopere locul în care erau instalate reflectoarele. În bezna aceea, a fost cât pe ce să se împiedice de ele. Cel care le manevră nu îi observase pentru că erau îmbrăcaţi în costume negre, ceea ce îi făcea aproape invizibili. Au perceput conturul unui bărbat care stătea tolănit pe spate în nisip, precum şi al celui de al doilea, care cerceta marea cu un binoclu de vedere nocturnă. Cum nu se aşteptau să se apropie cineva pe furiş din spatele ridicăturii unde erau instalate reflectoarele, stăteau netulburaţi.

Giordino s a apropiat din beznă, însă scârţiitul bocancului cu talpă din cauciuc l a dat de gol, iar omul cu binoclul s a răsucit, apucând să vadă doar o umbră apărând brusc lângă el. Şi a înşfăcat puşca automată, ce stătea rezemată de cadrul reflectoarelor, şi a întors o cu ţeava spre Giordino. N-a apucat să apese pe trăgaci, pentru că Pitt se furişase din partea opusă şi o luase cu cinci paşi înaintea prietenului său. A smuls arma din mâinile individului şi l a izbit peste cap cu patul acesteia. Apoi Giordino s a azvârlit asupra celui care se odihnea pe nisip şi, cu un pumn puternic în falcă, l a făcut să şi piardă cunoştinţa.

— Nu te simţi mai liniştit când te ştii înarmat? a spus Giordino binedispus în timp ce lua armele paznicilor şi i întindea una lui Pitt.

Pitt nu s a mai deranjat să i răspundă, pentru că s a apucat să desfacă lentilele reflectoarelor, le a deschis şi, uşor, fără zgomot, a spart filamentele.

— Hai să vedem ce i cu casa. După aceea ne ocupăm de vestigiile tale.

Luna era acoperită de nori, dar nu au vrut să rişte şi, de aceea, s au mişcat încet, cu precauţie, pentru că abia vedeau pe unde calcă. Bocancii rezistenţi îi apărau de coralii ascuţiţi crescuţi între porţiunile de nisip fin şi neted. Au găsit un mănunchi de frunze sub un palmier şi l au târât după ei ca să şteargă urmele lăsate de tălpi. Dacă nu puteau scăpa de pe insulă înainte de zori, se vedeau obligaţi să şi găsească o ascunzătoare până când Moreau şi Gunn aveau să găsească un mod de a i salva.

Casa era de tip colonial, cu o verandă mare de jur împrejur. Ajutaţi de bocancii cu tălpi de cauciuc, au urcat pe verandă. O rază de lumină se strecura printr o crăpătură a unui oblon din lemn, montat pentru a proteja ferestrele de furia furtunilor. Pitt s a târât pe palme şi genunchi până la fereastră şi s a uitat prin crăpătură. Încăperea era nemobilată. Interiorul avea aspectul unei case în care nu locuise nimeni de ani de zile.

Considerând că nu mai era cazul să se ferească, Pitt s a ridicat în picioare şi i a spus lui Giordino cu glas normal:

— Locul ăsta e abandonat, şi nu de azi, de ieri.

Expresia de nedumerire de pe faţa lui Giordino nu era vizibilă în întuneric.

— Ceva nu se leagă. Cum adică, proprietarul unei insule exotice din Indiile de Vest să nu stea în singura casă existentă? Ce rost ar avea să deţii un asemenea loc?

— Moreau a spus că în anumite perioade ale anului aici sosesc mulţi vizitatori cu avioane. Trebuie să aibă un alt loc pentru cazarea oaspeţilor.

— Cred că e subteran, a spus Giordino. Singurele construcţii de la suprafaţă sunt casa, imitaţia aia de templu şi hangarul pentru întreţinerea avionului.

— Şi atunci de ce se apără cu arma în mână? s a mirat Pitt. Ce încearcă Epona să ascundă?

Drept răspuns, au auzit brusc o muzică stranie, urmată de o serie de lumini colorate care explodau deasupra şi în jurul imitaţiei de Stonehenge.

Deschisă cu o forţă care a azvârlit o până la opritor, uşa celulei lui Dirk a scos un zăngănit puternic. Arşiţa după amiezii încă nu se domolise, iar spaţiul mic era încins ca un cuptor. Femeia paznic i a făcut semn cu ţeava puştii să iasă în coridor. Dirk a simţit că îngheaţă, ca şi cum ar fi intrat într un congelator. Pe braţe şi pe spate i se făcuse pielea de găină. Şi a dat seama că nu avea nici un rost să îi pună întrebări femeii cu puşca, pentru că ea nu putea să i spună nimic din ce l interesa.

Nu au pătruns în încăperea decorată în stil exotic, ci au trecut de o uşă şi au mers pe un coridor lung, ce părea să se întindă la infinit. Au parcurs, după aprecierea lui Dirk, aproape un kilometru şi jumătate, după care au ajuns la o scară circulară, care urca patru etaje. În capul scării, un palier ducea printr o arcadă din piatră către un scaun ce aducea a tron, luminat difuz în auriu. Două femei cu rochii de culoare albastră au apărut din întuneric şi l au legat cu lanţuri de nişte inele încastrate în scaun. Una din ele i a pus un căluş din mătase neagră în gură. Apoi, cele trei femei s au mistuit în beznă.

Deodată, a izbucnit un evantai de lumini de culoarea levănţicii, care a măturat împrejurimile şi interiorul unui amfiteatru din piatră, construit fără bănci pentru public. Apoi, un mănuchi de raze laser a ţâşnit spre cerul întunecat, iluminând o serie de coloane aşezate la intervale în jurul amfiteatrului adâncit, precum şi alţi stâlpi din lava neagră, ce alcătuiau un inel exterior. Dirk a văzut abia în acea clipă un bloc uriaş din piatră neagră, modelat ca un sarcofag. Dându şi seama că acela era un fel de altar folosit pentru sacrificii rituale, s a încordat şi s a azvârlit înainte, însă a fost oprit de lanţurile cu care fusese legat. A privit apoi cu groază când a recunoscut o pe Summer, îmbrăcată cu o rochie albă, zăcând pe spate, cu braţele desfăcute, pe lespedea din piatră neagră, semn că fusese legată de suprafaţa aceea. S-a simţit cuprins de o spaimă rece şi s a zbătut ca un turbat, încercând inutil să rupă lanţurile sau să le smulgă din inele. În ciuda forţei pe care i o dădeau furia şi spaimă, eforturile i au fost zadarnice. Nimeni, nici măcar patru bărbaţi ca Arnold Schwarzenegger, nu ar li reuşit să rupă zalele sau să le scoată din scaunul de piatră. Cu toate acestea, Dirk s a zbătut până a simţit că rămâne fără puteri.

La fel de brusc, luminile s au stins, iar sunetele ciudate ale muzicii celte au răsunat printre stâlpii din piatră. Zece minute mai târziu, ele s au aprins din nou, dând la iveală treizeci de femei îmbrăcate în rochii largi de toate culorile. Părul roşcat le strălucea în lumină, iar paietele argintii lipite de pielea lor sclipeau ca stelele. Apoi fasciculele de lumină au descris spirale, aşa cum se întâmplase de multe alte ori, iar Epona a apărut purtând un peplum auriu. A urcat spre altarul de sacrificiu, a ridicat o mână şi a început să scandeze:

— O, fiice ale lui Odiseu şi Circe, fie ca viaţa să le fie răpită celor ce nu sunt demni de ea.

Epona a continuat să cânte, oprindu se doar când celelalte femei au ridicat braţele în aer şi au intonat la unison. Ca şi în alte ocazii, incantaţia a fost repetată, tot mai tare, după care a scăzut ca intensitate, pe măsură ce femeile coborau braţele, ajungând o simplă şoaptă.

Dirk a observat că Summer părea să nu ştie unde se afla. Privea spre Epona şi spre coloanele înălţate în jurul altarului fără să vadă nimic. În ochi nu i se citea spaima. Era atât de drogată, încât nu şi închipui că viaţa îi era în primejdie.

Epona a băgat mâna printre pliurile rochiei şi a scos pumnalul de ceremonie pe care l a ridicat deasupra capului. Celelalte femei au urcat treptele şi şi au înconjurat zeiţa, scoţând şi ele pumnale pe care le au înălţat în aer.

În ochii lui Dirk s a întipărit groaza celui care ştia că lumea lui va fi curând înveşmântată în straiul negru al morţii. Disperat, a urlat, dar sunetul vocii lui a rămas mut pentru că avea căluş în gură.

Apoi Epona a intonat cântecul morţii:

— Aici zace cineva care nu trebuia să se fi născut.

Pumnalul ei şi pumnalele celorlalte femei au sclipit ameninţător în luminile care se roteau.