Planificarea integrată a activităților de învățare Proiecte tematice Texte suport Sugestii metodologice Documente curriculare

HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI

- fragmente -
A fost odată ca niciodată un împărat căruia îi plăceau atât de mult hainele, încât ar fi fost în stare să îşi dea întreaga avere numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la o paradă ori când se ducea la teatru sau la plimbare, nu avea alt gând decât să îşi arate lumii întregi ultimele straie cumpărate. În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele.
Într-o bună zi, iată că ajunseră în cetate şi doi pungaşi care se dădură drept mari meşteri ţesători şi spuseră că ei ştiau ţese cea mai frumoasă stofă din întreaga lume. Nu numai culorile şi desenele erau nemaipomenit de frumoase, dar hainele făcute din acea stofă aveau o însuşire ciudată: se făceau nevăzute pentru orice om care nu îşi îndeplinea bine slujba sau care era mărginit la minte.

„Astea da haine straşnice!” gândi împăratul. „Cu ele îmi voi cunoaşte mai bine supuşii şi-am să-i pot deosebi pe cei deştepţi de cei proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această stofă magică.”

Şi le dădu pe îndată o sumă imensă de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi înceapă lucrarea cât mai repede. Aceştia întinseră două războaie de ţesut şi se prefăcură că lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor. Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur, dar ei, în loc să le folosească, le puneau de-o parte, într-un sac şi lucrau până la miezul nopţii la războaiele goale.

„Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei” îşi zise în sinea lui împăratul.

„Am să-l trimit pe cel mai vechi şi mai bun dintre miniştrii mei”, gândi împăratul. „Vreau să vadă ce-au lucrat ţesătorii; el poate mai bine decât oricine să judece lucrul acesta, fiindcă se deosebeşte de toţi şi prin deşteptăciunea, şi prin vrednicia lui.”

Cinstitul şi bătrânul ministru merse în sala unde lucrau cei doi pungaşi la războaiele lor goale.

Cei doi ţesători îl poftiră să vină să se uite mai de aproape, şi îl întrebară cum i se par culorile şi desenul. Apoi îi arătară şi războaiele lor. Bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu văzu nimic, pentru simplul fapt că nici nu era nimic acolo.

„Doamne! se gândi ministrul cu îngrijorare, sunt chiar atât de mărginit? Nici în ruptul capului nu trebuie să bănuiască cineva una ca asta! Ori te pomeneşti că oi fi nevrednic? Nici nu îndrăznesc să spun că stofa e invizibilă pentru mine!”

– Ei bine, cum vi se pare? întrebă unul din cei doi ţesători.

– Oh, e frumoasă, nici nu se putea face una mai frumoasă decât aceasta! răspunse bătrânul ministru, punându-şi ochelarii. Ce desen, ce culori!… Da, împăratul va fi foarte mulţumit.

Însoţit de-o mulţime de oameni aleşi, împăratul ,printre care erau şi de cei doi credincioşi ai lui ce „văzuseră” deja stofa, se duse în sala unde cei doi pungaşi ţeseau mereu, dar fără fir de aur ori de mătase.

– Nu-i aşa că e de toată frumuseţea? întrebară cei doi credincioşi. Desenul şi culorile sunt demne de măria-ta! Şi arătară cu degetul războaiele goale, de parcă ceilalţi s-ar fi cuvenit să vadă într-adevăr ceva.

„Ce-i asta, se gândi împăratul, eu nu văd nimic! Îngrozitor! Sunt oare chiar atât de prost? Ori sunt nevrednic? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui una ca asta, ca tocmai mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire.” Apoi, zise:

– Într-adevăr, este de toată frumuseţea! Vă mărturisesc deplina mea mulţumire.

Curtenii îl sfătuiră chiar să îmbrace hainele din stofa asta la următoarea paradă.

În ajunul marii parăzi, ei vegheară toată noaptea şi lucrară la lumina a şaisprezece lumânări.

Când împăratul, urmat de aghiotanţii lui, se duse s-o vadă, pungaşii, ridicând un braţ în aer ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră:

– Iată pantalonii, iată haina, iată şi mantia, înălţimea-ta! Totul e uşor ca pânza de păianjen. Nicio grijă să nu aveţi că haina aceasta o să vă fie vreodată grea. Asta este, de altfel, şi cea mai însemnată însuşire a stofei noastre magice.

– Doamne! Ce bine vine, parcă e turnată! Ce croială frumoasă! strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină nepreţuită!

Atunci marele maestru de ceremonii intră şi spuse:

– Vă aşteaptă la uşa baldachinul sub care Măria Voastră va merge la paradă, zise el.

– Bine, sunt gata, răspunse împăratul. Cred că nu sunt rău îmbrăcat.

Şi se mai întoarse încă o dată-n faţa oglinzii, ca să îşi poată privi mai bine înfăţişarea măreaţă.

Curtenii, care erau nevoiţi să-i ducă trena, se prefăcură că ridică ceva de jos. Apoi, îşi ţinură mâinile în sus, nevoind să lase să se observe că ei nu văd nimic.

Pe când împăratul mergea mândru sub baldachinu lui măreţ, toţi oamenii pe care îi întâlnea, în uliţe şi pe la ferestre strigau: „Ce haină strălucită! Ce trenă frumoasă are! Şi ce croială minunată!

– Un copilaş zice că împăratul nu are haine deloc!

– N-are haine deloc! strigă, în sfârşit, norodul.

Împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că aveau dreptate. Aşa era… Totuşi, socoti în gând şi luă următoarea hotărâre: „Orice-ar fi, trebuie s-o duc de-acum până la bun sfârşit!” Aşa că îşi ridică cu şi mai multă mândrie capul, iar curtenii ţinură ca şi mai înainte, cu respect, trena care nu era…

TURTIŢA
Au fost o data un moş şi o babă. Într-o zi, moşneagul o rugă pe babă să-i facă o turtiţă, dar baba nu avea faină.

Baba se strădui şi strânse, totuşi, vreo doi pumni de făina de pe fundul lăzii. Frământă aluatul cu smântână, făcu o turtiţă şi o băgă la cuptor.

După puţin timp, baba scoase o turtiţă rotunjoară, rumenă şi frumoasă, şi o puse pe fereastră să se mai răcească.

Turtiţa stătu ce stătu pe fereastră, apoi se rostogoli pe laviţă, de acolo pe duşumea şi de pe duşumea spre uşă.

Cand ajunse la uşă, turtţa sări peste prag în tindă, apoi în curte. O porni spre poartă, de acolo pe drum, după care se rostogoli tot mai departe şi mai departe.

Cum se rostogolea ea pe drum, numai ce-i ieşi în cale un iepure, care vru s-o mănânce. Dar turtiţa, fără teamă, îi zise:

Eu sunt turtiţa umflată

De prin ladă adunată

Din cămară măturată

În cuptor sunt rumenită

Pe ferestră sunt răcită.

Iar apoi vrând să pară tare iscusită, mai zise:

Pe bunic l-am păcălit

De bunică am fugit

De tine-am să fug îndată

Iepuraş fără de pată.

Şi se rostogoli mai departe, chiar de sub nasul iepurelui.

Continuându-şi drumul, numai ce-i ieşi în cale un lup, cu o gură cât o şură, care vru să o înghită. Turtiţa îi cântă şi lui cântecul ei, pe care îl sfârşi zicând:

Geaba lupul cască gura

Fug de el mă dau de-a dura.

Cum se rostogolea ea prin pădure, numai ce-i ieşi în cale un urs, şi acesta flămând, nevoie mare! Dar turtiţa nici că se sinchisi de dânsul. Îi cântă şi ursului acelaşi cântecel, pe care îl încheie astfel:

Nu mă tem cat de puţin

Căci fug şi de MosşMartin.

Rostogolindu-se turtiţa mai departe, în cale îi apăru cumătra vulpe. Vicleana îi dădu bineţe şi începu s-o laude, spunându-i că e tare frumoasa şi rumenă.

Turtiţa se bucură că a gasit pe cineva care să o laude, aşa că se opri şi-i cântă şi vulpii cantecelul ei, sfârşindu-l aşa:

Şi de nimeni nu îmi pasă

Fug eu şi de vulpe, lasă!

Vulpea îi lăudă cântecul, dar o rugă să nu plece, ci să îl mai cânte o dată, căci e bătrână şi nu a auzit bine. Ca să fie mai aproape, vicleana o pofti să se aşeze pe botul ei.

Turtiţa, nebănuind nimic, făcu întocmai.

Cântecul păru să-i placă mult vulpiţei, aşa încât vru să-l mai asculte şi a treia oară, aşa pentru ultima dată. O rugă deci pe turtiţă să i se aşeze pe limbă şi să cânte acolo.

Însă cum sări turtiţa pe limba vulpii, aceasta …hap! o înghiţi.