Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

PURUSHA este gigantul cosmic din a cărui trup s-a creat universul. Din gura lui au fost creaţi brahmanii, deoarece ei trebuiau să recite imnurile sacre; din braţele lor au fost creaţi războinicii, din coapsele lui negustorii şi agricultorii iar din picioarele lui au fost creaţi slujitorii. Din ochi au apărut soarele şi luna, din gură Indra şi Agni iar din răsuflarea lui zeul Vayu – vântul.

BRAHMANISMUL

O altă perioadă a religiozităţii hinduşilor, care urmează după cea a Vedelor este perioada brahmanică. Denumirea aceasta provine în primul rând de la prezenţa în cult a unei categorii de preoţi, care la început jucau un rol secundar, dau au reuşit să se impună, devenind cel mai important segment al slujirii jertfelor. Accentul cade în cele din urmă nu pe sacrificiu, ca în perioada vedică, ci pe sacrificator.

De asemenea, denumirea de perioadă brahmanică s-ar putea deduce şi din faptul că aceşti sacrificatori au lăsat în urma lor o serie de comentarii la cele patru Vede, cunoscute sub denumirea de Texte Brahmanas („explicaţii vedice”).

Accentul cade acum nu pe ideea de jertfă ci pe simbolul ei, care depăşeşte sfera unei legături cu divinitatea prin intermediul animalului sacrificat sau a alimentelor oferite, ajungându-se la o metafizică a sacrificiului. Astfel apare denumirea de Brahman, care devine divinitatea impersonală la care se va raporta viaţa hindusului. Brahman este o entitate panteistă, care se află la baza existenţei, care se va resorbi în cele din urmă în ea.

Textele Brahmanas au la rândul lor câte un comentariu, care aprofundează teme metafizice, fiind cunoscute sub numele de Textele Aranyakas, („texte din pădure”), după numele celor care s-au retras în asceza pădurilor pentru a medita în profunzime şi au explicat mistic textele vedice şi cele brahmanice. Este deci primul pas metafizic spre o analiză a profunzimilor, spre deosebire de simpla împlinire a jertfei, din perioada vedică. Dar în acelaşi timp este semnul unei eliminări a structurii brahmanice ca fiind cea mai importantă în apropierea omului de sacru. Excesele şi antropocentrismul brahmanic, care făcuseră din casta lor cea mai importantă posibilitate de a ajunge la desăvârşire, au creat reacţii adverse care s-au materializat prin retragerea unor adepţi în asceza pădurilor sau a munţilor, indiferent de casta din care făceau parte. Ei au rămas în cadru hinduismului fără însă să mai depindă de cineva în apropierea lor de divin. Altă categorie însă s-a scindat formând aşa-numitele „secte” care au derivat din hinduism, cum ar fi buddhismul şi jainismul.

Cei care au rămas în sânul hinduismului au căutat o recuperare a misticii devoţiuni şi a eliberării prin renunţarea la viaţă, iniţiind o altă perioadă: cea uppanişadică.
3. PERIOADA UPPANISHADICĂ este cea mai profundă în căutarea divinului care elimină aproape total rolul jertfei, punând accent mai ales pe jertfa sinelui, a renunţării. Acum divinul nici nu se mai numeşte Brahman, ci primeşte numele de Atman, mai precis, Atmanul universal, spre deosebire de sinele uman, numit tot atman, care este de aceeaşi esenţă cu cel universal. Eliberarea finală a omului înseamnă de fapt unirea atmanului uman cu cel universal, atunci când omul reuşeşte să facă ultima afirmaţie, şi cea mai importantă, considerată afirmaţia existenţială. Ea este: „Acesta eşti tu!” (Tat twam asi). Acum omul recunoaşte deplin identificarea lui cu divinul impersonal şi panteistic, intrând în dizolvarea finală, când cei doi se dizolvă unul în celălalt. Termenul de „uppanishade” înseamnă „învăţătură secretă” şi face parte alături de Vede, Brahmanas şi Aranyakas din colecţia cărţilor „canonice”, numite şruti.

Zeii în această perioadă sunt în mare cam aceiaşi, eliminându-se adorarea unor cortegii interminabile de divinităţi. Ele sunt considerate plenar şi fac parte din panteonul templelor, fără a suscita o mare atenţie. Divinul se concretizează în prezenţa lui Brahman, despre care am pomenit deja, fiind o entitate panteistă şi impersonală care se identifică cu sinele uman atunci când acesta a ajuns la eliberarea finală. Acest Brahman se numeşte într-o primă fază Prajapati („stăpânul creaturilor”), cel care crează existenţa prin autosacrificare. Astfel din ochii lui ies soarele şi luna, din oase munţii, din gură se nasc brahmanii, din braţe kshatriya, din pântece vaisya, iar din picioare sudras sau slujitorii. De asemenea, îl mai numesc textele şi Purusha ( „omul”). Graţie acestei prezenţe, omul este defalcat în două mari entităţi: purusha (sinele sau spriritualul din om) şi prakrti (materia sau lumea carnală). Aceste elemente sunt în permanentă confruntare între ele, căci în vreme ce purusha doreşte să se elibereze din ciclul reâncarnărilor, prakrti este legată de lumea materiei şi de cea karmică.

În ceea ce priveşte cosmogonia hindusă, putem spune că există mai multe variante cosmogonice şi anume:

- potrivit mitului din Rig Veda (X, 129) la început nu exista nimic, fiinţa născându-se din nefiinţă prin tapas-uri, prin