Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

Tora orală reprezenta acele comentarii la această carte scrisă, făcute de tanaimi, exegeţii oficiali. Ei erau ucenicii lui Hillel şi Şamai. Urmează apoi o altă colecţie, numită Mişna⁴ este codificarea Torei Orale, făcută de Iuda Ha Nasi (Prinţul) sau Iuda Ha Kadoş (Sfântul). El a strâns la un loc acele midraşuri, care circulau independent şi le-a organizat pe 6 capitole, şi anume:

-Zeraim („seminţe”) cuprinde informaţii despre agricultură;

-Moed („anotimpuri”) tratează tema calendarului lunar evreiesc şi a sărbătorilor;

-Naşim („femei”) pune problema căsătoriei şi rânduielilor cu privire la contractarea acesteia din punct de vedere religios şi juridic,

-Nezichim („infracţiuni”) cuprinde elemente de cod penal;

-Kodashim („cele sfinte”) tratează despre ritualurile sfinte, despre modul de utilizare a vaselor şi podoabelor sfinte;

-Tohorot („purificări”) vorbeşte despre mâncările curate, despre spălările rituale, etc.

În Mişna, redactată de Iuda Ha Nasi, nu au intrat toate tradiţiile orale care circulau în acea vreme. Cei care au codificat Mişna sunt numiţi tannaimi. Tradiţiile, care au rămas pe dinafară, au fost codificate asemenea sub denumirea de Tosefta. Mai poate fi amintită şi Ghemara („completare”), care cuprinde completările făcute la Mişna, de către amoraimi cum sunt amintiţi autorii Ghemarei. Acestea au circulat la început oral, ulterior el fiind codificate în corpul Ghemarei.

Mişna şi Ghemara, cuprinse într-o singură colecţie, au alcătuit Talmudul, cea mai importantă scriere după Tora scrisă. Au circulat două Talmude: Talmudul babilonean şi cel palestinian. Cel mai important dar şi cel mai voluminos a fost cel babilonean, care este de patru ori mai mare decât cel palestinian, codificarea lui încheindu-se prin secolul al VI-lea dHr., în vreme ce cel palestinian s-a încheiat în secolele IV-V d.Hr. David Bomberg în sec. 16 a tipărit la Viena cele două Talmude.

Targumele sunt traduceri ale Bibliei care aveau şi anumite parafrazări pe marginea textului. Amintim între acestea Targumul lui Onkelos şi Targumul lui Ionathan.

Un alt izvor pentru cercetarea religiei iudaice îl constituie literatura Kabalei (“tradiţie”). Între lucrările kabalistice amintim Sepher ha Zohar (cartea splendorii); Sepher Yetzira (Cartea creaţiei), care sunt cărţile de bază ale kabalismului.

În fine, o altă carte foarte importantă este Ghidul pentru cei nedumeriţi, scrisă de Moşe Maimon (Maimonide), care reprezintă crezul religios reformulat, din Evul Mediu.
CRONOLOGIA IUDAICĂ:

Într-o primă fază se poate vorbi despre o organizare tribală, care exista în perioada patriarhală. Tot acum are loc emigrarea în Egipt, unde invazia hicsoşilor şi ocuparea Egiptului le-a favorizat timp de câteva sute de ani şederea în această ţară foarte mănoasă. Să nu uităm că hicsoşii erau de neam semit, deci înrudiţi cu evreii. După căderea lor, evreii sunt persecutaţi în Egipt, ceea ce duce la ideea revenirii lor în ţara Canaanului.

Cu ajutorul lui Moise poporul revine în Ţara Sfântă. Tot el introduce teocraţia în conducerea poporului, sistem în care conducătorii sunt grupaţi ca şi căpetenii peste 10, 50, 100 şi 1000 de familii. Seminţiile erau conduse la rândul lor de către un nasi, adică un principe. În fine, în fruntea poporului se afla Adunarea bătrânilor (circa 70 de persoane).

Perioada Judecătorilor (1350 – 1050 îHr.) se instaurează după revenirea evreilor din Egipt în Palestina. Judecătorii nu aveau o succesiune continuă, de asemenea nu aveau autoritate peste întreaga populaţie, fiind uneori aleşi pentru o perioadă precisă de timp (pe perioada războiului pentru organizarea apărării), alteori pentru toată viaţa. Dintre judecătorii cunoscuţi cu numele, se pot aminti: Ghedeon, Ietfae, Samson, Eli, etc. Ultimul judecător a fost Samuel, care îşi avea reşedinţa în Miţpa şi care îl unge rege pe Saul, la cererea poporului, care dorea să fie la fel cu popoarele învecinate, ce aveau regalitate.