Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

Cultul public se desfăşoară în sinagogă, care este casa de rugăciune, de lectură a textelor Torei, precum şi de adunare a comunităţii evreieşti în ziua sacră de rugăciune, sâmbăta. Sinagoga (Beth ha-Knesseth), care aminteşte de templul din Ierusalim, are forma de navă, orientată spre Ierusalim, având în partea din răsărit un fel de altar, în care se păstrează o lădiţă (tebah) în care sunt adunate sulurile Legii. Ea poartă numele de arcă, fiind permanent acoperită de o perdea, în faţa căreia arde o lampă. Pe un pupitru sub forma de baldachin se fac lecturările din sulurile Torei, urmate de predica pe marginea lor. Femeile au un separeu, în galerii înalte. Pe frontispiciul sinagogii este scris adeseori un verset, care atrage atenţia asupra casei lui Dumnezeu.

În timpul rugăciuni evreul îşi acopere capul în semn de supunere faţă de Dumnezeu. De asemenea, bărbaţii poartă peste cap şi spate un şal de mătase sau bumbac cu franjuri, numit talith, care simbolizează învăluirea cu prezenţa divină¹². La rugăciune ei mai poartă aşa numitele Tefilin (filacteriile), care sunt două cuburi de piele, în care se află patru paragrafe din Tora scrise pe pergament, legate cu cureluşe de piele pe frunte şi pe mâna stângă, semn ca mintea şi puterea să fie supuse Domnului.

La casa evreului se mai găseşte şi Mezuza, adică un mic toc care conţine un pergament, în care este scris primul paragraf din rugăciunea Shema Israel. Printr-un orificiu se poate citi numele de Shaddai, al lui Dumnezeu. Când iese sau intră în casă, evreul atinge acest toc, în amintirea versetului care spune “să scrii cuvintele Domnului pe uşile casei tale”.

După distrugerea templului din Ierusalim, anul 70, evreii nu mai au preoţi propriu-zişi. Rabinii nu sunt preoţi ci consilieri şi jurişti, specialişti în Legea iudaică. Ei ţin predici şi rostesc rugăciunile principale din cadrul cultului. Cântăreţul care conduce interpretarea imnelor din sinagogă se numeşte hazan. Pentru a putea avea loc o slujbă în sinagogă este nevoie de cel puţin 13 evrei apţi pentru cult, adică să aibă cel puţin 13 ani (minian). Există două tipuri de rituri mai importante: ritul Ashkenazi, adică cel al evreilor din Germania şi Franţa, care utilizează limba idiş, şi ritul Sefard, al evreilor din Spania şi din ţările latine, care utilizează dialectul ladino. Aceste rituri diferă între ele prin muzica şi textele liturgice utilizate.

SHABBATH-UL ŞI SĂRBĂTOARILE IUDAICE

Dintre sărbători, cea mai importantă este ziua de shabbath, care începe din ajunul zilei anterioare, prin aprinderea lumânărilor de către mama familiei. Acum la sinagogă se cântă imnul Lekha Dodi. La masă tatăl familiei binecuvântează vinul (kiddush) şi de asemenea hrana (birkat hamazon). Sâmbătă dimineaţa, momentul esenţial de la sinagogă constă în lecturarea unei secţiuni din Tora, specifică zilei iar după amiază evreii asistă la un Oneg Sabbath, o reuniune specială cu cântări şi studii care marchează desfătările sabatului¹³. Reîntors de la sinagogă tatăl familiei este întâmpinat de soţie cu două pâini puse pe un şervet, simbol al celor două măsuri de mană, care trebuia să fie strânsă pentru ziua de sabat. La apariţia primelor stele, evreii se despart de ziua sabatului, prin ceremonia Havdala.

În concepţia evreilor, sabatul are o valoare extraordinară. “Mai degrabă Shabbat-ul l-a păzit pe Israel şi nu Israel a păzit Shabbat-ul”, spunea un gânditor al renaşterii evreieşti, Ahad Ha-Am¹⁴. De reţinut este faptul că serbarea sabatului s-a instituit în credinţa evreilor abia la muntele Sinai (cf. Ieş. 31, 13), în amintirea a două momente: odihna lui Dumnezeu după facerea lumii şi ieşirea evreilor din Egipt. În această zi este important să se respecte lista celor 39 de munci care sunt interzise de către comunitatea rabinică. “Scopul acestor interdicţii nu este de a crea o constrângere, ci dimpotrivă de a permite omului de a se elibera de muncile ce ar putea genera în robie, de a se elibera de goana după avere şi putere pentru a reînvăţa să trăiască”¹⁵.