Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

ISLAMISMUL CA RELIGIE ŞI CA POLITICĂ. BAZELE FUNDAMENTALISMULUI ISLAMIC

Glosar de termeni tehnici pentru studierea religiei islamice

-Ahl al-kitab , „oamenii cărţii”, cum sunt numiţi creştinii şi iudeii, care au rămas fideli „primelor Scripturi”, care au fost apoi desăvârşite prin cartea Coranului.

-Dar al-Islam, „casa islamului”, sunt teritoriile aflate sub stăpânirea islamului.

-Dikhr reprezintă „amintirea” lui Dumnezeu, fiind un fel de mantră, rugăciune, prin care misticii sufi repetau aceste nume divine pentru a intra în transă.

-Dhimmi – sunt „protejaţii” adică popoarele care se supuneau imperiului arab şi care plăteau haraciul sau dania faţă de imperiu.

-Faqih este juristul musulman, care se barează pe legea coranică, Sharia.

-Fatwa este hotărârea oficială pronunţată într-o problemă a legii slamice.

-Fitna – „încercare, ispită” este noţiunea care desemnează ideea de schismă în cadrul islamului (ex. fitna dintre shiiţi şi sunniţi).

-Ghazu – raiduri de jaf organizate de arabi, pe care le-a intreprins chiar şi Mohammed.

-Hadith – tradiţii şi povestiri ce cuprind relatări despre viaţa şi învăţăturile Profetului Mahommed, care nu se află în cartea Coranului.

-Hajj – pelerinajul la Mekka.

-Hegira, fuga lui Mohammed de la Mekka la Medina din anul 622 d.Hr.

-Ijma – consensul comunităţii musulmane care primeşte greutate de lege universală pentru toţi adepţii.

-Ijtihad – „cugetarea independentă” a unor jurişti în aplicarea Shariei.

-Imam – conducătorul comunităţii musulmane.

-Kaaba – templul de la Mekka.

-Madrasa – şcoala coranică musulmană.

-Qadi sau cadiu este juristul care aplică legea musulmană.

-Qibla nişa din moschee, care arată direcţia către Mecca.

-Rashidun cei patru califi „ortodocşi” de după Mohammed.

-Salat – rugăciunea ritualică pe care musulmanul o face de 5 ori pe zi.

-Sawm – postul musulman.

-Shahada – mărturisirea de credinţă: „nu este Dumnezeu afară de Allah iar Mohammed este profetul lui”.

-Sunna – „tradiţie”, reprezintă elementele nereţinute în cartea Coranului despre viaţa şi învăţăturile lui Mohammed. De asemenea este şi cea mai mare fracţiune a musulmanilor, alături de shiiţi sau de kharijiţi.

-Sufism – curent mistic musulman.

-Sharia este legea musulmană, canonul de legi extrase din Coran şi Hadith.

-Shiiţi, musulmanii din Iran, care au rămas fideli lui Ali, ginerele profetului, pe care l-au considerat ca fiind urmaşul de drept al acestuia.

-Umma – comunitatea musulmană.

-Ulamma – corpul de teologi musulmani.

-Zakat – este dania sau milostenia pe care musulmanul trebuie să o dea pentru a susţine pe cei săraci.

Islamul este una din cele mai mari religii active ale lumii, care fascinează şi terifiază în acelaşi timp, care atrage prin elementele unei culturi formidabile²², elaborate într-o perioadă în care lumea creştină era încă rămasă în urmă, dar şochează prin violenţa cu care aplică dreptatea²³. Statisticile privind islamul prezintă această religie ca pe una dintre cele mai mari şi mai extinse din lume. Iată un tabel oferit de Enciclopedia Britanică prin 1997:

Situaţia musulmanilor în lume
Procente % din totalul populaţiei lumii	19,6 %
Africa	306.606.000
Asia	803.605.000
Europa	31.347.000 (împreună cu Turcia)
America Latină	1.632.000
America de Nord	4.066.000
Oceania	238.000
Număr de ţări în care se găsesc musulmani	204
Total musulmani în lume^24	1.147.494.000

Există actualmente o serie de prejudecăţi cu privire la această mişcare, după cum există şi din partea ei o serie de afirmaţii cu privire la credinţa creştină.

De exemplu, din partea creştină islamul este judecat ca fiind o religie neevoluată, care nu s-a preocupat de o adaptare a ideilor sale religioase la cerinţele moralei, ale economiei sau ale vieţii politice, în decursul istoriei. Deci nu ar exista tratate elaborate privind aceste teme, musulmanul mulţumindu-se cu lecturarea Coranului şi cu comentarii scurte pe marginea versetelor acestei cărţi. Deci ar apărea atotsuficienţa coranică, despre care se cunoaşte ce distrugeri mari ar fi făcut în istorie²⁵. De asemenea, islamul este acuzat că prezintă o teologie nedezvoltată, care nu ţine cont de restructurările sociale, relativizând totul doar la Coran şi Sharia (legea musulmană).

Se condamnă pretenţia musulmană de universalitate, care transformă islamul într-o religie violentă, foarte puţin aplecată spre concesii sau spre ecumenism.

O altă acuză adresată acestei religii este cea pe care o prezintă Udo Tworuschka, prin expresia de „religie a legii” (Gesetzesreligion)²⁶, ca una care are la bază Sharia sau canonul juridic musulman bazat pe Coran sau pe Sunna (tradiţie) sau pe interpretările faqih-ilor (juriştilor) sau ale şcolilor coranice (madrasa), conduse de celebrii învăţaţi şi exegeţi coranici (ulama).

În fine, deşi nu sunt acestea doar singurele obiecţii la adresa islamului²⁷, s-ar mai putea expune şi ideea de „religie a supunerii”, care face din fiecare adept în multe cazuri o marionetă politică, ce poate fi foarte uşor manevrată pentru lupta de stradă, de gherilă sau pentru organizarea de atentate împotriva „duşmanilor” islamului.

Din partea islamului sunt prezentate de asemenea o serie de obiecţiuni sau de precizări, cum ar fi:

Ideea de „împlinire” a creştinismului prin religia lui Mohammed. Cu alte cuvinte abia prin Profet creştinismul a ajuns la adevărata învăţătură, deoarece ultima revelaţie divină a venit prin acesta, deci lumea trebuie să se apropie de islam ca de ultima religie în ascensiunea omului spre Allah.

Apoi este criticată personalitatea Mântuitorului şi a doctrinei despre El, cum ar fi: naşterea dintr-o fecioară, Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, uciderea lui pe cruce, când de fapt ar fi fost o moarte aparentă, învierea şi înălţarea Lui la cer, etc. Ceea ce mai rămâne din personalitatea Mântuitorului în viziunea unui musulman, este latura Lui strict umană, care concură prin profetismul lui la punerea în evidenţă a lui Mohammed şi a noii sale credinţe.

Apoi este combătută cu toată vehemenţa Triadologia creştină, deoarece nu se poate concepe ca în Allah să fie mai multe persoane. Ar însemna triteism, deci politeism, ori tocmai acesta a fost conflictul dintre adepţii lui Mohammed şi locuitorii din Mekka: distrugerea centrului politeist de la Kaaba.

Apoi creştinismul este acuzat că ar fi o religie servilă statului şi nu invers cum ar trebui să fie. Probabil că au uneori dreptate, fie că ne place sau nu, deoarece bizantinismul creştin nu a însemnat totdeauna simfonia dintre Biserică şi stat, dintre patriarh şi împărat, ci de multe ori un servilism, care a făcut ca anumite erezii să fie susţinute de împăraţi²⁸

De asemenea, se acuză creştinismul că alteori dimpotrivă, s-ar fi separat de stat (ceea ce iarăşi poate fi adevărat), ajungându-se la formarea a două sfere: cea politică, comunitară şi cea religioasă, privată. Cel puţin acum în lumea modernistă şi post-modernistă religia europeanului creştin nu este altceva decât un Privatsache (problemă privată), pe care fiecare şi-o rezolvă când are timp şi este dispus să o facă, fără nici o intervenţie a Bisericii.

În fine, tot legat de această idee ar fi acuza de „imperialism creştin”²⁹, lucru observat în istorie prin implicarea religiosului în campaniile coloniale ale marilor puteri europene începând chiar din evul mediu. Este vorba despre celebrele cruciade, care au mişcat lumea creştină spre lupta împotriva islamului.

Totuşi ceea ce ar trebui remarcat cu înfrigurare este avalanşa tot mai mare de imigranţi islamişti în Apus, ceea ce duce la un prozelitism musulman crescând³⁰ sau la formarea unor enclave musulmane puternice, care au o forţă de falangă politică, putând dejuca orice campanie electorală³¹. De asemenea, se pot creea foarte uşor centre de comandă teroristă, foarte greu de depistat, cu consecinţe dezastruoase pentru liniştea omului contemporan. Terorismul nu are nuanţe religioase, ci el se foloseşte de religie pentru a stimula sentimental masele de credincioşi şi pentru a distruge adversarul.

Cu toate acestea islamul rămâne o adevărată enigmă, fiind plină de paradoxuri, aşa cum remarca Soheib Bencheikh el Hocine. „Această religie – zicea el – care cucereşte masele cele mai frustrate din punct de vedere economic, cele mai limitate din punct de vedere intelectual, îi atrage şi îi fascinează pe cei mai renumiţi gânditori şi filosofi şi face obiectul celor mai profunde cugetări şi celor mai profunde analize a lor. Această religie care propovăduieşte supunerea şi „stăpânirea de sine” are adepţi care dau dovadă de nesupunere şi rebeliune… Această religie care face obiectul unei imense maltratări mediatice din cauza barbariei şi a violenţei comise în numele ei, fascinează şi îşi atrage mereu alţi adepţi”³².

Islamismul numără astăzi circa 1.147.500.000 adepţi răspândiţi în cea mai mare parte în Asia (803.600.000), în Africa (306.600.000) în Europa (31.000.000), America, Oceania, etc. Ei reprezintă 19% din populaţia lumii şi se află răspândiţi în 204 ţări (din 244 de ţări, câte sunt în lume). Islamul este religia, care alături de iudaism şi creştinism revendică paternitatea lui Avraam, pe linia lui Ismail, fiul sclavei Agar. El se consideră una din cele trei religii ale „cărţii” (Al Kitab) deoarece atât creştinii, cât şi iudeii ar avea revelaţia divină transmisă prin Avraam şi prin profeţi, care au fost de fapt precursorii Profetului Mohammed, cel care avea să aducă definitiv revelaţia în toată deplinătatea ei.