Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

- Al-Uzza („steaua dimineţii)” este personificarea Luceafărului cu importanţă mai ales în cultul fertilităţii şi în ideea de fecunditate. Probabil aceasta ar fi fost vreo influenţă preluată din lumea religioasă siriacă, unde se presta cultul zeiţei Anath, sau din cea sumero-babiloniană, cu divinităţile Innana şi Ishtar.

- Al-Manat („destinul”) este cea care prevestea starea viitoare a fiecărui adept.

Se pare că aceste zeităţi erau legate de cultele astrale. Allah într-o primă fază era un zeu secundar, el impunându-se prin Mohammed, eliminându-se astfel toate celelalte divinităţi de la Kaaba.

Mai exista credinţa în djini, adică spirite, care puteau fi binefăcătoare sau răufăcătoare. Cel mai rău spirit era Ghul, de sex feminin, care îi devora pe beduini, după ce îi atrăgea în mreaja lor. Este fenomenul de „fata morgana”, care îi făcea pe adepţi să meargă după ea în deşert, uitând sau ne mai putând să se reîntoarcă acasă. Arabii, neavând temple, îşi purtau zeii într-un cort roşu, care era şi simbolul unităţii tribale. La Mecca existau circa 360 de idoli, astfel că fiecare trib îşi regăsea zeul lui în timpul pelerinajului la Mekka. De fapt, Mecca era singurul simbol al coeziunii arabe şi cel care va da sentimentul de neam al arabilor, divizaţi în diferite triburi, aflate permanent în conflict unele cu altele.

Sacerdoţiul de la Mecca era încredinţat tribului hashemiţilor, care aveau o mare cinste printre arabi chiar dacă din punct de vedere al stării materiale nu se puteau compara cu tribul de comercianţi al qurraishiţilor, care locuiau tot în Mekka ca şi primii, însă se ocupau cu negustoria. În ceea ce priveşte sacrificiul, se pare că la început se aduceau şi sacrificii umane, ulterior însă se ofereau doar jertfe de oi, boi şi mai ales cămile. Sângele animalului sacrificat se vărsa pe piatra de sacrificiu sau într-o gaură în pământ, simbolizând viaţa care scurgându-se în pământ, fertilizează solul şi pântecele femeilor. Dintre ceremoniile cele mai acceptate la arabi era ocolirea de trei ori³⁷ a sanctuarului de la Ka’aba, în vreme ce pelerinii însoţeau această ceremonie cu strigătul votiv Labbaika. De asemenea, se obişnuia să se facă un pelerinaj de la un sanctuar la altul (cum este cazul drumului pe care îl parcurge fiecare musulman între piatra Ka’aba şi izvorul Zemzem). În general, multe din elementele sacre preislamice au fost preluate de Mohammed, care le-a dat o altă conotaţie. Ideea a fost destul de înţeleaptă, deoarece astfel s-a făcut trecerea la noua religie, fără a se pierde mult din vechile forme religioase, aşa încât arabii au devenit musulmani fără să cunoască prea multe schimbări. Doar ideea de politeism a fost înlocuită cu cea de monoteism absolut, însă şi aici s-a considerat că toate zeităţile anterioare au fost resorbite în personalitatea lui Allah.

ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI „ISLAM”. Raportul dintre „supus (islam) şi „pace” (salama)
Termenul „islam” are ca rădăcină consoanele „s–l–m”, care s-ar traduce prin „a fi salvat”, „a fi desăvârşit”, „a se dărui” lui Allah, „a se preda” lui. Cuvântul “islam”, de unde provine termenul amintit, înseamnă deci “supus”, religia islamică fiind cu precădere o religie a supunerii faţă de Allah. În cadrul ei nu există ideea de dialog cu Dumnezeu, aşa cum există în credinţa creştină, unde vedem că Dumnezeu, „atât de mult a iubit lumea încât pe Însuşi Fiul lui L-a trimis ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,14). Islam are aceeaşi rădăcină cu cuvântul “salam” care înseamnă “pace”. De unde deducţia că lumea atunci va avea pace, când oamenii vor fi aduşi toţi la supunerea faţă de Allah. Este o argumentare teologico-etimologică a ideii de luptă pentru răspândirea islamului, lucru atât de experimentat în istorie. Evident că prin această idee se justifică lunga campanie militară a arabilor şi apoi a turcilor de a se impune în Europa.

Există totuşi comentatori, care nu acceptă explicaţia etimologică a termenului de islam prin aceea de a fi supus. După aceştia³⁸ termenul pentru sensul de a fi supus este cel de khudu, în vreme ce cuvântul islam ar proveni de la aslama, care are o conotaţie cu totul alta. Derivatele de la rădăcina „S-L-M” de la care provine, gravitează în jurul sensului de „mântuire”. De exemplu: