Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

Ismailismul, curent apărut în sânul şiismului în urma nealegerii lui Ismael ca urmaş al lui Ja’far al-Sadiq, cel de al şaptelea imam, pune în centrul doctrinei lui credinţa în epifania divină în imami. Totodată el afirmă importanţa învierii spirituale (qiyamat) în detrimentul respectării legii şi a ritualului (shari’at)⁸⁵. Tot în cadrul misticii lui observăm influenţe preluate din scrierile apocrife creştine (ex. Evaghelia copilăriei lui Iisus). Conceptul de divinitate, ca fundament al experienţei mistice, pleacă de la ideea pseudo-areopagiană despre Dumnezeu Unul, incomprehensibil şi inaccesibil. El crează universul prin voinţa şi porunca sa (amr), prin Raţiunea universală, “în care rezidă atributele divine şi prin care Dumnezeu Se exteriorizează”⁸⁶. Raţiunea universală creează totul prin imperativul „kun!” (să fie!). Ea se ipostaziază şi crează Sufletul universal, care are ca prim atribut viaţa şi prin care apare lumea materială.

Desăvârşirea apare prin gnoză, cunoaşterea perfectă fiind dobândită numai prin intermediul întrupării pământeşti a Raţiuni, care este Profetul şi succesorii săi, imamii. Iniţierea impunea o disciplina arcana. Neofitul se dovedea prin întrebări foarte grele că nu este capabil să posede o cunoaştere adevărată, apoi era introdus în interpretarea simbolică a Coranului. Existau mai multe grade de iniţiere, ajungându-se până la nouă trepte (se pare că credincioşii puteau ajunge doar la treapta a doua, misionarii la a şasea şi doar câţiva aveau acces la desăvârşirea totală).

Pentru gruparea asasinilor (hashishinilor), numiţi “ismailismul reformat din Alamut”, tema misticii nu constituia conformarea faţă de lege, ci “Învierea Învierii” (qiyamat al qiyamat), care punea bazele islamului personalist, în care învierea personală se contura ca o descoperire şi trăire a adevărurilor Profetului.

Apărută ca o reacţie împotriva rigurozităţii legice a Coranului şi a Shariei (canonul islamic), mistica islamică, concretizată în mişcarea sufistă, îi propune adeptului o relaţie directă cu Allah, eliberat de obositoarele prescripţii ale legii islamice, a căror minuţiozitate este renumită (ex. numărul rugăciunilor pe zi, închinările din cadrul rugăciunilor, direcţia de închinare, aşezarea în rânduri, etc.). Toate acestea, susţin misticii islamici, sunt bune numai pentru omul de rând, care trebuie condus şi învăţat în relaţia comportamentală cu Allah.

Un prim specific al misticii islamice este accentuarea ideii de monoteism: Allah este unul şi singurul, Divinitate absolută, cu care omul nu poate intra în relaţie decât în aspectul de serv, supus al Lui. Teza lor fundamentală, concretizată în formula de credinţă numită Dikhr: “la ilaha illallah” (nu este Dumnezeu afară de Allah), se pare însă că ar fi fost influenţată de mărturisirea mozaică Shema Israel (Deut. 6,4). Acuzaţia de politeism a fost înfierarea prioritară a mohamedanilor adresată tuturor religiilor, chiar şi creştinilor, deşi s-a încercat la întâlnirile de la Genéve-Cartigny (1969) şi Beirut-Ajaltaun (1970) să se precizeze acest lucru.⁸⁷

Ceea ce este însă determinant în mistica musulmană este relaţia dintre Allah şi credinciosul islam şi implicaţiile ei în umma (comunitatea credincioşilor). Apelativul de islam se traduce prin “supus”, având aceaşi rădăcină etimologică cu cuvântul “pace”, de unde şi corelaţia dintre pace şi supunere. Doar atunci se poate vorbi despre o pace în islam, când toate popoarele se vor supune Semilunei. Sensul acestui cuvânt (islam) desemnează relaţia stăpân-rob din concepţia mohamedană şi odată cu aceasta şi determinismul absolut, care există în această religie.

Unirea sau identificarea cu Allah este o impietate de neiertat, deoarece lezează superioritatea absolută a lui Allah şi starea de nimicnicie a robului islamic. Acesta a fost capul de acuzare împotriva lui Al-Halladj (+309/922 d.Hr.), ucis din cauza expresiilor sale îndrăzneţe: ana-l-Haqq, adică “eu sunt adevărul, eu sunt adevărul divin, eul meu este Dumnezeu”.⁸⁸ Totul se centrează aici pe Dumnezeu, omului fiindu-i refuzată verticalitatea relaţiei cu Allah, şi tot ceea ce este el trebuie să fie pus sub această imuabilă autoritate, deoarece omul nu este decât un nimic existenţial în raport cu Divinul. “Allah crează inimile ca locuinţe ale gândurilor divine”, învaţă Abdallah ben Hubayq (†200 / 815-816 d.Hr.).⁸⁹ “Împlinirea gândirii constă în absenţa gânditorului gândirii, în timpul gândirii sale şi scufundarea lui în obiectul gândirii”.⁹⁰ Determinismul monoteist anihilează personalitatea misticului, cerându-i o aşa-zisă “uitare a gândirii” (das Vergessen des Gedankens)⁹¹, a sinelui celui care trăieşte viaţa mistică.

Deşi mistica islamică nu este o mistică dizolvantă, ca şi cea indiană, totuşi determinismul absolut, care este propovăduit , duce la pierdere a eului misticului. În hinduism avem o dizolvare a eului, în islamism avem o încovoiere obedientă până la servilism, în amândouă cazurile nefiind vorba de un dialog “faţă către faţă”, ca şi în creştinism. “Eul însuşi trebuie să fie înlăturat” sau “omul trebuie să-şi distrugă eul”⁹², iată doar câteva idei dominate în acest domeniu. De exemplu, în necrologul de la moartea lui Dawud al-Tais (†165/781-782 d.Hr) acesta era lăudat: “tu ţi-ai ucis eul înainte ca el să moară, l-ai îngropat înainte ca el să fie îngropat”.⁹³ Tot în acest sens vorbeşte şi misticul Abu l-Abbas al-Qassab (+sec. IV/X), când zice: “eu nu mai am nevoie de eu. Ceea ce am nevoie este ca eu să nu mai fiu”⁹⁴, de unde şi definiţia dată misticului musulman: “sufi este cel care nu este”.

Dispariţia eului în mistica islamică nu duce spre un Nimic hindus, ci la o anihilare a lui în favoarea eului divin. “Trebuie – zice Gramlich – să se restabilească ordinea cea dreaptă, în care nu există decât un singur eu: Eul divin.”⁹⁵ Este deci o mistică a determinismului divin, în care totul se supune planului lui Allah.