Pr. Emil Jurcan, Lumea religioasă contemporană

ARABIA PREISLAMICĂ.

Între violenţa inter-tribală şi coeziunea etnică a pelerinajului de la Mecca

Arabia este cea mai mare peninsulă de pe Terra, cu o întindere de 3 000 000 km², însă cu un sol foarte neprielnic, fiind o mare de deşert (deşertul Arabiei), în care nu s-au încumetat să locuiască decât beduinii. Însă în ultimele secole şansa lor a devenit plină de succes, deoarece imensitatea zăcămintelor de petrol din aceste zone i-au făcut să fie foarte curtaţi de marile state, consumatoarele de ţiţei, şi deci le-a dat şansa arabilor de a fi bogaţi fără prea multă muncă. Însă şi reversul medaliei, este zona în care interesele sunt foarte mari şi deci şi conflictele sunt pe măsură³³. Populaţia din aceste zone este sedentară, trăind foarte multă vreme doar din păstorit şi aproape de loc din agricultură. Aglomerări demografice se pot vedea doar pe ţărmul de vest ale peninsulei în Yemenul de astăzi (numit în vechime Arabia Felix).

În ceea ce priveşte organizarea socială a acestor populaţii, aceasta era sub forma unor triburi, în care se respectau cu stricteţe cutumele nomazilor, şi anume: cinstea strămoşilor, a armelor şi a femeilor, pe care le avea un arab. În caz contrar, ruşinea nu se putea spăla decât prin sânge. Toţi fiii tribului erau chemaţi să spele ruşinea care cădea pe faţa unui confrate, deoarece pata afecta onoarea tuturor. De aceea, războaiele dintre triburi nu conteneau niciodată. Doar câteva luni pe an, cu ocazia pelerinajului la templul politeist de la Mekka, se sista orice stare de război, pentru ca oamenii să poată face pelerinajul în acest loc, considerat de către toţi ca fiind inima religioasă a arabului. Acest pelerinaj avea menirea în plan secundar de a realiza coeziunea etnică a acestor triburi altminteri foarte războinice între ele³⁴. Acest lucru va constitui apoi şansa de a unifica foarte repede aceste triburi sub conducerea lui Mohammed şi mai apoi sub conducerea „califilor bine ghidaţi”, care vor răspândi în mai puţin de un secol credinţa islamică în tot bazinul mediteranean şi până în India.

Sub aspect moral-familial se accepta poligamia, femeia având la arabi o situaţie foarte grea. Naşterea unei fetiţe era uneori considerată ca un blestem peste familie şi nu arareori fetiţa era îngropată de vie. Şi astăzi femeia, cu toate asigurările de democraţie ale statelor arabe, se află într-o stare de inferiorizare faţă de bărbat. Diferenţierea sexelor face ca şi specificul muncii fiecăruia să fie bine delimitat: femeia având ca datorie naşterea şi creşterea copiilor iar bărbatul fiind cel care hrăneşte şi ocroteşte familia³⁵. Nici după apariţia islamului situaţia ei nu s-a îmbunătăţit substanţia, de vreme ce Coranul le consideră că valorează cât un jumătate de bărbat (Sura 2, 282)³⁶. Între elementele de inferiorizare ale femeii preislamice, care se regăsesc şi în perioada ulterioară se numără: purtarea vălului pe faţă (burka), interzicerea de a purta discuţii cu bărbaţii străini, etc.

Sub aspect religios în Arabia de dinainte de Mohammed persistau cultele politeiste. Existau mai multe divinităţi tribale, fiecare comunitate avându-şi idolii ei, pe care îi purtau într-un cort sacru sau în cea mai „sacră” parte a cortului beduinului, înveliţi într-o pătură roşie. Aceste zeităţi (statuetele) erau depuse şi în templul de la Ka’aba, unde se afla o piatră neagră, probabil vreun meteorit, despre care se credea că Allah l-ar fi dăruit din cer lui Avraam. Această asociere de divinităţi au format aşa-numitul “cult asociaţionist preislamic”.

Dintre zeităţile respective amintim:

- Hubal (“bătrânul”) era zeul suprem de la Mecca, care avea o importanţă mai mare decât cea a lui Allah, care la început nu era decât un idol între idoli, cinstit de cei din Mecca. Hubal decade cu timpul în starea de deus otiosus, fără vreun interes general, fiind substituit de Allah.

- Al-Lat („zeiţa”) era probabil elementul suprem feminin din panteonul ceresc, care corespundea lui Allah, dar pe linia feminină.