Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Hristos – Biserica - Tainele

După învăţătura ortodoxă, Sfintele Taine sunt lucrările instituite expres de Hristos în Biserică pentru împărtăşirea harului divin credincioşilor. Ele nu sunt însă nici lucrări autonome în ele însele, nici lucrări autonome ale Bisericii. Sfintele Taine sunt harul divin, energia sau viaţa divină izvorând din trupul transfigurat al lui Hristos, care se transmite membrelor Bisericii, adică oamenilor. Fiinţa şi sensul lor nu există şi nu poate fi înţeleasă decât în această legătură organică dintre Capul-Hristos, Trupul-Biserica şi membrele-credincioşii. Întemeiaţi pe tradiţia patristică, teologii ortodocşi cred că prima Taină existentă în creaţie este însăşi unirea lui Dumnezeu cu lumea, prin creaţie (vezi Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. 91, col. 1084 D, apud D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, p. 9): cu alte cuvinte, infuzarea creaţională a energiilor divine în realitatea creată, întrucât tocmai aceasta şi este creaţia. Această primă şi cuprinzătoare Taină stă la baza posibilităţii ca Dumnezeul întrupat, Iisus Hristos, să poată stabili o modalitate şi mai strânsă, mai organică şi mai intimă de împărtăşire a harului divin. Persoana Sa divino-umană, fiind suprema unire între creat şi necreat, spirit şi materie, har şi natură, este într-adevăr locul şi expresia perfectă dar şi izvorul adevărat al harului pentru toată umanitatea cu care El a devenit consubstanţial în veşnicie. În acest sens, se poate spune că Iisus Hristos este a doua Taină manifestată în lume. Aceasta o spunem în sensul cel mai larg, în care vorbeam înainte; desigur că în sensul strict, Iisus Hristos este prima Taină şi izvorul Tainelor ca lucrări harice în Biserică. Taina Hristos este taina perfectei legături între Creator şi creatură. În El este baza Sfintelor Taine, mai precis în întruparea Logosului, în faptul că El „a asumat şi menţine pentru totdeauna, în ipostasul Său nu numai sufletul ci şi trupul omenesc şi le-a ridicat pe acestea prin actele Sale mântuitoare la stare de îndumnezeire” (D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, III, p. 15). El este „mysteriul sacramental prin excelenţă”, este „cea mai mare Taină sau mister” (D. Radu, caracterul ecleziologic …, p. 30), după cum arată Sfântul Apostol Pavel când afirmă că Hristos este „descoperirea tainei celei ascunse din timpuri veşnice” (Romani 16,25; vezi şi Efeseni 3,3; Coloseni 2,2-3).

Hristos împărtăşeşte harul din persoana Sa divino-umană, prin trupul Său îndumnezeit. Deci mediul şi spaţiul de lucrare al harului divin în Sfintele Taine este bine precizat. Trupul lui Hristos este Biserica (Efeseni 4, 12-15); în calitatea ei de Trup mistic al Domnului, unic spaţiu şi mediu de lucrare şi eficienţă a harului lui Hristos, Biserica este ea însăşi o Taină, a treia Taină, în sens general, „o Taină generală şi principală, condiţie şi rezultat al altor Taine care exprimă propria ei sacramentalitate” (Dumitru Radu, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4/1981, p. 174). Hristos este izvor şi săvârşitor al lucrărilor harului în sensul primordial, virtual; dar în sens restrâns, actualizarea acestuia în persoanele umane o face Biserica. Hristos lucrează prin mediul precis şi expres al Bisericii, pentru că ea este Trupul lui. Prin Biserică, Logosul ridică legătura sa cu lumea, începută creaţional, dar slăbită prin păcat, la o nouă calitate. Ea este modul sau forma aleasă de Dumnezeu pentru împlinirea unităţii supreme a lui Dumnezeu cu lumea creată, sau altfel spus, „Dumnezeu totul în toate”.

Deci, privită în raport cu Hristos, sursa absolută, Biserica este primitoare a harului şi a Sfintelor Taine; dar în raport cu credincioşii ea apare ca sursă de Sfinte Taine. În acest sens, teologia ortodoxă nu poate fi deloc de acord cu „anti-eclesiologia” luterană care afirmă că „sacramentul nu stă în mâinile Bisericii” (das Sakrament liegt nicht in den Händen der Kirche) (R. Hempelmann, op.cit., p. 82). Am văzut că, şi după concepţia ortodoxă, sacramentul „nu stă” arbitrar în mâinile Bisericii, pentru că nu ea ci Hristos a stabilit şi instituirea şi forma de săvârşire; dar stă şi în mâinile Bisericii, în sensul că ea e mandatată de Hristos pentru a împărtăşi tot ceea ce a instituit El. Biserica este sursa Sfintelor Taine în sensul de Taină generală care activează Tainele individuale.

Am văzut că între Hristos şi Biserică este o relaţie intimă foarte specială; în mod asemănător trebuie să înţelegem şi relaţia între Biserică şi Sfintele Taine propriu-zise. Şi aici este o relaţie dialectică: pe de o parte, Biserica realizează şi produce toate Sfintele Taine, este „autoarea” lor, dar pe de altă parte ea însăşi creşte tocmai din săvârşirea acestor Taine. Ele „circumscriu”, exprimă şi dinamizează viaţa ei sacramentală iar Biserica nu numai că se realizează şi creşte prin Taine, ci este condiţia lor şi a fiecăreia dintre ele în parte. Sfintele Taine sunt ale Bisericii, atât pentru faptul că ele, chiar ca acte ale lui Hristos, sunt acte ale ei ca Trup al Lui, cât şi pentru faptul că Hristos însuşi nu le săvârşeşte fără ea, ci în ea, împreună cu ea şi pentru ea.