Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Instituirea Sfintelor Taine

Teologia ortodoxă consideră instituirea de importanţă maximă pentru fiinţa Sfintelor Taine. Dacă unii teologi ortodocşi din diaspora, influenţaţi de apuseni, au exprimat opinia că „nu este nevoie să căutăm o expresie anumită a Domnului Hristos pentru instituirea fiecărei Taine”, pentru că orice Taină şi-ar avea „izvorul în puterea Tainei Tainelor care este Biserica” (Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. de Irineu Ioan Popa, Ed. Institutului biblic, Bucureşti, 1996, p. 287), acest ecou din teologia catolică (vezi Rahner, Schillebeeckx, etc.) a rămas o afirmaţie izolată în Ortodoxie. Dimpotrivă, teologia ortodoxă ţine cu tărie la mărturisirea că instituirea divină „constituie elementul principal al fiinţei Tainelor, arătându-le ca acte de putere ale lui Dumnezeu şi mijloace ale prezenţei şi lucrării lui Hristos în Biserică” (D. Radu, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4/1981, p. 174). Ea crede că întreaga eficienţă a Tainelor e legată de faptul că le-a instituit Iisus Hristos însuşi. Iar instituirea n-o înţelege vag, nedeterminat, larg, ci foarte precis: adică, Hristos le-a instituit întrucât le-a şi săvârşit efectiv El însuşi. Aceasta înseamnă instituirea lor.

Teologia ortodoxă susţine stricta legătură şi chiar identitate între instituire şi prima săvârşire. Această atitudine este exprimată dintotdeauna de cugetarea patristică. Astfel documentul Pseudo-Ambrozie declară tranşant: „Cine este autorul Tainelor, dacă nu Domnul Iisus? Ele au venit din cer!” („Quis est auctor sacramentorum nisi Dominus Jesus? De coelo ista venerunt”; apud D. Stăniloae, Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1/1956, p. 4). În această privinţă, teologia ortodoxă este de acord cu poziţia clară şi consecventă a lui Toma de Aquino şi M. Luther, care n-au vrut să facă nici o concesie în privinţa autorului instituirii. Nu numai că le-a instituit personal, ci Mântuitorul le-a şi săvârşit pe toate. O Taină nesăvârşită de El însuşi direct n-ar mai fi o Taină instituită de El. Faptul că nu s-au păstrat exact toate cuvintele de instituire nu afectează cu nimic certitudinea instituirii. Deci învăţătura ortodoxă nu poate fi de acord cu concepţia teologilor apuseni (luterani, dar şi unii catolici) cum că Mântuitorul ar fi instituit personal numai Botezul şi Euharistia iar celelalte le-ar fi instituit Biserica, respectiv Sfinţii Apostoli. Ea susţine că Iisus Hristos le-a instituit direct pe toate şapte, iar Bisericii i-a revenit numai misiunea de a fixa amănuntele, respectiv ceremonialul de săvârşire a Tainei. Ortodocşii dau importanţă maximă şi insistă energic asupra Autorului instituirii pentru că „numai Dumnezeu poate lega harul sau lucrarea Sa de anumite mijloace sensibile”, „numai Dumnezeu cel întrupat poate exprima nemijlocit cuvintele şi aplica vizibil actele prin care a voit să ne comunice harul sau prezenţa Sa” iar harul ce ni se dă în Taine „a fost făcut accesibil numai prin întruparea, moartea şi învierea Lui” (D. Stăniloae, op.cit., p. cit.). Fără îndoială că şi Biserica are partea ei de contribuţie în fixarea formei Tainelor. Instituirii propriu-zise îi aparţine conţinutul şi esenţa. Mântuitorul a făcut din slujitorii săi nu executanţi mecanici ci conştienţi, „iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4,1) cărora le-a insuflat Duhul Sfânt. Nu poate fi vorba de o instituire nemijlocită a lui Hristos şi de una mijlocită a Bisericii; acţiunea Bisericii de stabilire a amănuntelor, a formelor şi ceremoniilor precise nu este instituire propriu-zisă. În sfârşit, teologia ortodoxă ţine la importanţa instituirii, pentru că numai ea fundamentează necesitatea Sfintelor Taine pentru mântuire. Necesitatea lor este însăşi necesitatea harului în actul mântuirii subiective.

De instituirea Sfintelor Taine este legată şi problema numărului lor; aceasta nu este străină de fiinţa Tainelor. Teologia patristică nu pomeneşte unanim şi identic numărul celor şapte Sfinte Taine. De exemplu, Dionisie Areopagitul înşiră şase Taine, între care numără şi călugăria şi înmormântarea, iar Sf. Ioan Damaschin, (în „De fide orthodoxa” IV,9,3) numai Botezul, Mirungerea şi Euharistia (cf. Friederich Heiler, Urkirche und Ostkirche, p. 240).

Teologia ortodoxă este de acord că numărul sacramentelor nu poate fi o problemă pur cantitativă. Ea poate fi de acord şi că numărul darurilor Duhului Sfânt şi uzul general al cifrei 7 în Sfânta Scriptură „a uşurat” întipărirea cifrei în memoria comună a credincioşilor. Dar nu acesta este esenţialul. Biserica Ortodoxă susţine că ea a cunoscut dintru început toate cele şapte Taine; în acest sens, invocă argumentul istorico-dogmatic că monofiziţii şi nestorienii (care s-au rupt de Biserica oficială deja din secolul V) au şi ei toate cele şapte Sfinte Taine în cele mai vechi ritualuri ale lor. Înşirarea diferită a Sfintelor Taine în scrierile din Răsărit până în sec. XIII nu se datorează neapărat şovăirii ci nesistematizării doctrinei sacramentale; aceasta este însă o problemă generală în dogmatica Bisericii creştine. Se ştie foarte bine că de altfel toate marile dogme s-au formulat şi decretat oficial pe parcurs, dar aceasta nu înseamnă că înainte de respectiva sistematizare şi proclamare Biserica ar fi susţinut învăţături contrarii sau diferite, respectiv eretice. Acesta este şi cazul cu numărul Sfintelor Taine. Esenţial este faptul că ele, ca şi alte mari puncte doctrinare creştine, existau dintru început în conştiinţa şi în practica Bisericii.