Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

1. Aspectul de jertfă

Sub acest aspect, Răscumpărarea se manifestă ca fiind jertfa deplină, perfectă, adusă de Hristos în faţa Tatălui ceresc, ca preţ de răscumpărare pentru păcatele lumii.

Temeiuri biblice:

“Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul –Născut Fiul Său L-a dat, ca lumea să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).

“Şi s-a dat pe Sine prinos şi jertfă lui Dumnezeu întru miros de buna mireasmă“ (Efes. 5,21).

“Sângele lui Hristos s-a adus jertfă lui Dumnezeu fără de prihană” (Evrei 9,14).

“El a străbătut cerurile pentru ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9,24).

Temeiuri patristice:

Sf. Atanasie cel Mare zice: ”Dar de vreme ce … trebuie să moară numaidecât, acesta fiind mai ales motivul pentru care a venit la noi … a adus şi jertfa pentru toţi dând templul Său spre moarte (Evrei 9,12,24), ca să facă pe toţi nevinovaţi şi iertaţi de neascultarea de la început şi să Se arate totodată pe Sine mai înalt decăt moartea, arătând trupul Sau mestricăcios drept pârga învierii tuturor” (Tratat despre întruparea Cuvântului, XX).

Iar Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă, în mod cuprinzător: ”Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor … şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi cugetate. Căci cel ce a cunoscut taina crucii şi a mormântului, a înţeles raţiunile celor mai înainte spuse; iar cel ce a cunoscut înţelesul tainic al învierii, a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate” (Cele 200 capete despre cunoştinţa de Dumnezeu, 66, în Filocalia III, p.148).

Suferinţa este în general mijlocul de combatere a egoismului, ea face loc lui Dumnezeu şi semenilor. “Jertfa este ieşirea eului din egoismul său izolat, deschiderea mea în faţa ta”, spune F. Ebner. Dar această ieşire din sine înseamnă recunoaşterea lui Dumnezeu, autolimitarea eului şi punerea lui la dispoziţia lui Dumnezeu. Iar aceasta e suferinţa. În moarte se exprimă ducerea acestei dispoziţii de limitare a eului - prin supunere faţă de Dumnezeu - până la capăt. Unde omul nu vrea să facă acest act de intrare în legătură cu Dumnezeu, moare fără să vrea - căci fără Dumnezeu creatura nu poate trăi - iar moartea e pedeapsă. Unde însă suferinţa şi moartea e acceptată ca jertfă, deşi rămâne o urmare a păcatului, ea devine mântuitoare.

Trebuia să fie o suferinţa pură. Omul însă nu putea să depăşească păcatul prin suferinţa ca jertfă a propriei persoane, din cauză că fiinţa lui era atât de bolnavă de păcat încât nici o suferinţă asumată nu putea fi lipsită de impuritate. Pentru natura lui nu exista altă ieşire, decât sau să fie nimicită sau să se prelungească etern în iad care nu e decât cercul vicios compus din amestecul de păcat şi suferinţă. Prin urmare, nici un om nu era capabil de o jertfă curată şi universală.

Condiţiile ce trebuia să le îndeplinească un subiect pentru ca suferinţa lui să aibă o putere universal-substitutivă erau deci următoarele:

Subiectul acela trebuie să fie om, pentru ca să simtă toată durerea omului pentru păcat, să sufere omeneşte şi să fie intr-o legătură de natură cu oamenii, spre a le comunica întreaga forţă dizolvantă de păcat. Dar omul acela trebuia să fie mai mult decât un om, să fie cât toţi oamenii la un loc, pentru ca durerea omenească pe care o suportă să aibă o intensitate şi adâncime pe care le-ar avea toţi oamenii la un loc dacă n-ar fi păcătoşi. Numai Dumnezeu putea îndeplini condiţia din urmă. Subiectul capabil de-o suferinţă universal-substitutivă trebuia să fie deci în acelaşi timp om şi Dumnezeu.

Jertfa lui Hristos a reuşit să înfăptuiască în acelaşi timp trei lucruri: să ne atragă în comuniunea cu Sine (omorând omul egoist din noi); să ne facă să împărtăşim destinul fericit al vieţii cu Tatăl (odată ce formăm un întreg cu El); să împlinească dreptatea divină, suferind pentru întregul de euri ce-l formează omenirea împreună cu El, în aşa fel încât duhul lui de jertfă devine comun tuturor. Dar jertfa lui Hristos e ispăşire pentru că e nu numai iubire ci şi dreptate divină.

Unii nu văd în moartea lui Iisus Hristos şi o împlinire a dreptăţii, spunând: „fiinţa Lui îi impune să ierte la infinit!”. Felul acesta de-a gândi introduce un relativism primejdios în ordinea morală. Dacă misiunea omului e să păcătuiască la infinit, iar a lui Dumnezeu să ierte la infinit, dacă nu se pune nicăieri piciorul în prag în faţa păcatului omenesc, atunci ce autoritate mai are Dumnezeu şi ce forţă mai stă în sprijinul binelui şi al ordinei morale? În cazul acesta nu Dumnezeu e Suveranul, ci omul. Dumnezeu n-are încotro decât să tot meargă pe urmele omului, curăţind murdăria lui. În acest caz nu mai există o ordine morală pe care omul să o simtă suverană asupra lui, ci el devine legea sa, dacă mai poate fi vorba de o lege.

Binele şi legea morală nu sunt altceva decât voia lui Dumnezeu, iar aceasta e expresia voluntară a fiinţei tripersonale a Lui. În bine se întâlneşte voinţa lui Dumnezeu cu fiinţa lui. Norma binelui are un caracter personal, dar nearbitrar, şi astfel e totuşi o lege. Când săvârşim binele nu împlinim o lege impersonală, ci procurăm mulţumire lui Dumnezeu, Îi producem “o satisfacţie” personală, arătându-ne capabili de comuniunea cu El. Dumnezeu are o satisfacţie de binele ce-l facem, dar nu o satisfacţie ce provine dintr-o vanitate, ci una de ordin superior a iubirii împărtăşite, întrucât devenim vrednici de comuniunea pe care o vrea.

Legea imposibilităţii scăpării de păcat altfel decât cu satisfacerea dreptăţii şi suveranităţii divine o simţim astfel ca o lege concretă în intimitatea noastră, nu ca o formulă abstractă. Astfel chiar şi termenii de onoare şi satisfacţie ai teoriei lui Anselm ar putea fi folosiţi, cu precizarea înţelesului într-un mod adecvat cu fiinţa divină.

Pentru ca lumea să scape de păcat, păcatul trebuia pedepsit cu moartea. De aceea, Iisus Hristos a luat firea umană care purta şi moartea ca “blestem” pentru păcat, “făcându-se pentru noi blestem” (Gal. 3,13), iar prin ascultare a înaintat spre moartea în Dumnezeu, moartea din iubire faţă de Dumnezeu. În acest fel, El “a omorât cu moartea (cea pentru Dumnezeu) pe moarte” (moartea ca plată a păcatului, ca blestem). Prin El păcatul lumii a fost biruit şi desfiinţat: “Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales, adică pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire, s-a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune, îmbrăcând de bună voie, prin fire, osânda mea, El care nu era osândit după voia cea liberă din El” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 42). Întrucât moartea suportată de Hristos a fost o moarte pentru păcatul lumii, ea a fost o moarte dreaptă, căci toată firea omenească trebuie să ia plata morţii; dar întrucât El personal era fără păcat, ea era o moarte nedreaptă. Prin urmare, a fost drept şi să moară dar a fost drept şi să învie. Cu alte cuvinte, dreptatea lui personală a depăşit, a biruit “dreptatea” morţii şi în acest fel dreptatea lui Dumnezeu s-a manifestata în final în toată deplinătatea ei. În împlinirea desăvârşită a acestei dreptăţi culminează şi străluceşte perfecţiunea aspectului de jertfă al Răscumpărării.

Sfânta Scriptură spune despre Iisus că ”Domnul l-a împovărat cu fărădelegile noastre ale tuturor” (Is.53,6), cu toate că “nu săvârşise nici o fărădelege şi nici o înşelăciune n-a fost în gura lui” (v.9). Prorocul prevesteşte că “va îndrepta pe mulţi şi fărădelegile lor le va lua asupra-şi” (v.11) şi la urmă va fi preamărit pentru că “a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa” (v.12). Ioan Botezătorul a descoperit caracterul şi misiunea lui Iisus în definiţia scurtă: ”Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii” (In. 1,29). Iar Apostolul Pavel declară: ”Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem“ (pentru că scris este: ”Blestemat este oricine este spânzurat pe lemn”) (Gal. 3,13). Iar în alt loc rosteşte şi mai categoric: ”Pe el, care n-a cunoscut păcatul, pentru noi l-a făcut păcat” (II Gal. 5,21).

Nepăcătos şi totuşi purtând păcatele întregii lumi: aceasta este marea antinomie, marea taină a solidarităţii lui Iisus cu noi. Iisus a simţit realmente durerea şi răspunderea pentru păcatele altora; nu era numai o autoiluzie ce şi-o făcea. O analogie avem în ruşinea, în durerea şi vina ce-o simte mama pentru fapta reproşabilă a fiului. Dar şi noi simţim uneori o vină pentru păcatele celor apropiaţi, deşi nu am concretiza palpabil pe o participare sau un îndemn propriu la acele păcate. Simţim că există o inerţie generală ce trage oamenii spre păcat şi că participăm şi noi la ea, întrucât în configuraţia totală a împrejurărilor istorice sau umane avem şi noi un loc. Explicaţia nu poate fi alta decât că există o împletire, o comunicare ascunsă şi o intimitate mai profundă între inşii în care se actualizează natura umană. Pe măsură ce devenim mai capabili să sesizăm întrepătrunderea între noi şi semenii noştri, ni se descopere şi solidaritatea noastră cu păcatele lor.

Această jertfă înseamnă în acelaşi timp şi refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu. În general, în teologia de până acum aspectul de jertfă era exprimat ca fiind mai ales o omagiere, o cinstire adusă lui Dumnezeu pentru a îndrepta necinstirea făcută de strămoşi prin păcatul strămoşesc. Această concepţie este destul de improprie şi de nedemnă de iubirea absolută a lui Dumnezeu, care cu siguranţă nu are nevoie şi nu aşteaptă niciodată omagiere, ci numai iubire în calitate de Părinte ceresc. Aspectul de jertfă înseamnă, cu siguranţă, refacerea comuniunii prin smerenia deplină şi sacrificiul perfect şi iubitor al Omului –Dumnezeu, în numele întregii omenirii. Aspectul de jertfă înţeles ca suportare a pedepsei lui Dumnezeu (cum zic protestanţii), sau ca omagiu (cum zic catolicii) este desigur vulgar, reductiv şi simplist.