Demnitatea arhierească
Este activitatea prin care, prin toate încercările şi suferinţele de la întrupare la moarte, Mântuitorul s-a adus pe Sine jertfă Tatălui, împăcând omenirea cu Dumnezeu. Această demnitate şi activitate constituie centrul şi esenţa lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos şi se numeşte Răscumpărare.
Demnitatea arhierească are 3 direcţii: spre Dumnezeu, spre Sine şi spre oameni, cf. Evrei 5,1: „ … orice arhiereu, fiind luat dintre oameni este pus pentru oameni, spre cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfă pentru păcate …”.
Temeiuri biblice
„Ca o oaie spre junghiere s-a adus şi ca un miel fără de glas, înaintea Celui ce-L tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa; căci s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte” (Isaia 53,8).
„Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul Său, preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20,28). Evrei 7,26: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem …”.
„Acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26,28).
Arhiereul Hristos este unic şi pentru că, numai în cazul Lui, Arhiereul este identic cu Jertfa; El n-a fost jertfit de cineva ci S-a adus El însuşi voluntar pe Sine jertfă iar calitatea lui de Jertfitor nu este asociată Persoanei Sale ci este chiar Persoana Lui. De aceea arhieria lui Hristos este veşnică în cer, pentru că numai din jertfa Lui permanentă pot lua şi credincioşii puterea de a se jertfi şi ei.
După înălţarea la cer, demnitatea arhierească a Mântuitorului sau Jertfa de pe cruce se continuă, se actualizează mereu prin jertfa Sf. Împărtăşanii, care este identică cu jertfa de pe cruce, cf. cuvintelor Mântuitorului: „Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22,19); şi ale Sfântului Apostol Pavel: „Ori de câte ori veţi mânca Pâinea aceasta, moartea Domnului bine vestiţi până la venirea Lui (I Corinteni 11,25).
Demnitatea arhierească a Mântuitorului se comunică oamenilor mai ales prin aceea că le dă puterea de a-şi depăşi egoismul şi a se jertfi pentru alţii.
Condiţiile ce trebuia să le îndeplinească un subiect pentru ca suferinţa lui să aibă o putere universal substitutivă: trebuia să fie om care să simtă toată durerea omului pentru păcat, ca să sufere omeneşte şi să fie într-o legătură de natură cu oamenii spre a le comunica întreaga forţă dizolvantă de păcat. Dar omul acela trebuie să fie pur şi să fie mai bun decât un om, să fie cât toţi oamenii la un loc, pentru ca durerea omenească pe care o suportă să aibă o intensitate şi adâncime pe care le-ar avea toţi oamenii dacă n-ar fi păcătoşi. Numai Dumnezeu poate împlini condiţia din urmă; de aceea subiectul capabil de o suferinţă universal-substitutivă trebuia să fie în acelaşi timp om şi Dumnezeu.
Jertfa lui Hristos reuşeşte să înfăptuiască în acelaşi timp trei lucruri: să ne atragă în comuniunea cu Sine, omorând omul egoist din noi; să ne facă astfel să împărtăşim soarta Lui de fericire şi de comuniune cu Tatăl, odată ce formăm un întreg cu El; să împlinească dreptatea divină suferind pentru întregul de subiecte ce-l formează omenirea împreună cu El, în aşa fel încât duhul lui de jertfă devine comun tuturor.
Dostları ilə paylaş: |