Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Învierea are o dimensiune dublă, antinomică. Pe de o parte, fiind un eveniment total deosebit, chiar opus istoriei, care cunoştea numai devenirea şi moartea ca un ciclu natural inexorabil, se înţelege că Învierea Domnului este trăznetul veşniciei care a tăiat istoria, un eveniment, o realitate şi o putere absolută care nu are nimic comun cu istoria şi o contrazice Dacă ar conţine ceva din istorie, dacă ar avea câtuşi de puţin nevoie de ea, Învierea ar putea fi socotită şi ca rezultat al evoluţiei religioase a omenirii, ca realizare istorică şi ar pierde caracterul de absolută suveranitate divină.

Pe de altă parte însă, dacă n-ar avea nici o legătură, nici o atingere cu istoria, cu tot caracterul ei divin şi absolut, Învierea lui Hristos ar rămâne ceva străin omului şi, de fapt, total ineficientă, fără rost şi fără sens. Tot sensul şi toată eficienţa Învierii constă în forţa vindecătoare, absolută şi suverană cu care intervine asupra istoriei şi asupra oamenilor. De altfel, astăzi chiar şi unii teologi protestanţi recunosc un caracter istoric al Învierii Domnului, afirmând că acest fapt este accesibil „oricui are ochi să vadă”.
Evident că Învierea nu este un eveniment istoric ce poate fi cercetat ca oricare altul. Cu alte cuvinte, este nevoie de lipsa prejudecăţii necredinţei; altfel nu va fi înţeles. Orice istoric onest ce se va ocupa de acest eveniment fără prejudecăţi, fără ideea preconcepută că este imposibil din capul locului, va găsi suficiente dovezi istorice care îi vor impune evidenţa pregnantă a acestui eveniment identificabil precis în timp şi spaţiu. Învierea a avut loc într-un timp şi un spaţiu concret şi a fost mărturisită de o mulţime de martori oculari cărora contemporanii nu le-au adus nici o obiecţie documentată şi nu i-au contrazis, în afară de câţiva opozanţi interesaţi. De altfel, însăşi menţionarea acestui eveniment în conştiinţa omenirii şi cu atât mai mult înţelegerea şi conştientizarea lui se datorează acelor persoane istorice şi contemporanilor lor. Aşadar, afirmarea şi transmiterea Învierii sunt legate şi se încadrează foarte bine în istorie.

Învierea rămâne un eveniment absolut supra-istoric, care a pătruns însă şi a marcat profund şi definitiv istoria, dându-i sens şi final; rămâne aşadar supra-istorică şi istorică în acelaşi timp.

Învierea instituie o nouă apropiere între subiectele umane şi între ele şi Dumnezeu, întrucât viaţa spiritului omenesc în trupul pur e mai plină iar realităţile spirituale ale lumii se înfăţişează mai certe, mai concrete.

Învierea L-a adus şi pe Iisus într-o mai mare apropiere de oameni. Desigur, întrucât trupurile acestora nu sunt şi ele înviate, apropierea deplină se va realiza numai după învierea tuturor. Dar trupul Său a devenit un mediu desăvârşit al manifestării sufletului Său şi prin aceasta şi al Dumnezeirii. Tocmai aceasta înseamnă o mai mare apropiere a Lui de noi, ca spirit omenesc şi ca Dumnezeire. Apropierea aceasta e de altă natură decât cea din trupul pământesc. Un om în trupul pământesc ne este aproape întrucât trupul lui are inerţia şi legile obişnuite ale trupului nostru, cu care sunt conforme simţurile noastre de aici. Dar spiritul lui ne este mai puţin descoperit. În înţelesul elementar, Iisus se afla în trupul pământesc mai aproape de noi ca după înviere, întrucât trupul Lui era şi în acest timp îndumnezeit deoarece nu stimula spre păcat iar spiritul nu întâmpina atâta greutate în a se revela prin el. Totuşi, întrucât Iisus a luat un trup supus legilor de inerţie, de opacitate, de spaţiu şi întreţinere materială, nu se manifesta prin el plenar sufletul Său omenesc şi dumnezeirea, ca prin trupul înviat. Trupul acesta cuprindea posibilitatea morţii, deci anumite scăderi. Nu avea desăvârşirea de viaţă, nu se afla în starea unui trup ce a biruit moartea. Toate acestea constituiau dificultăţi pentru revelarea realităţii spirituale a lui Iisus. Ele explică posibilitatea unei ridicări a Lui prin înviere şi înălţare.

În trupul pământesc, apropierea Sa era limitată la cercul oamenilor între care se mişca. După înviere, apropierea a crescut atât în intensitate cât şi în lărgime, nemaiîmpiedicându-L spaţiul nostru de a fi în acelaşi timp aproape de fiecare om. După înviere e mai aproape de umanitate şi de orice om, fiind ridicat El însuşi ca umanitate şi om la o maximă comunicativitate spirituală, tocmai întrucât e mediu mai deplin al revelării lui Dumnezeu.

Învierea cu trupul a însemnat atât o înălţare a propriei Sale stări cât şi o apropiere mai mare de oameni, o mai mare eficacitate asupra spiritului lor. Sunt două aspecte ale aceluiaşi efect. Dar ridicarea propriei Sale stări înseamnă şi o mai mare apropiere de Dumnezeu, ca om.

Prin înviere, ridicându-Se ca om mai aproape de Dumnezeu, Hristos S-a ridicat prin însuşi acest fapt la treapta cea mai înaltă a omenităţii, care e o maximă comunicativitate a spiritului Său în relaţiile cu oamenii. Învierea e spiritualizarea trupului, copleşirea lui totală prin spirit, actualizarea cea mai deplină a potenţelor spiritului. Deoarece spiritul e sesizat de noi în măsura înălţării noastre spirituale, apropierea lui Iisus după înviere e experiată mai puternic de cei ce trăiesc mai mult prin puterile spiritului.

Învierea înseamnă ridicarea trupului din mormânt. Dar noi nu ştim de fapt decât că aparţine unei ordini şi unei structuri la care nu se pot ridica simţurile actuale ale trupului nostru. Trupul lui Iisus nu era vizibil datorită unei naturi compacte asemenea celei a noastre, ci se făcea prin voinţă vizibil în planul nostru, conformându-se capacităţii de percepţie a ucenicilor, însă în aşa fel ca ei să-şi dea seama despre caracterul deosebit al acestui trup. El avea în chip real un trup a cărui continuitate cu trupul pământesc e sigură, iar în acest trup real dar de structură înnoită şi aparţinând unui plan transcendent era întemeiată posibilitatea ca Iisus să se facă vizibil când şi unde voia, nu ca arătare inconsistentă (asemenea teofaniilor şi angelofaniilor din Vechiul Testament) ci cu trup adevărat şi statornic. Şi înainte de înviere trupul lui Iisus se putea face nevăzut, dar pe când atunci vizibilitatea în planul nostru era starea lui obişnuită, după înviere invizibilitatea este starea obişnuită.

Se pune problema dacă există o spaţialitate, o vizibilitate şi chiar o materialitate transcendentă materialităţii chipului actual al lumii şi capacităţii noastre de percepere, dar proprii chipului viitor al lumii, căruia vom aparţine după înviere toţi. Nu cumva spaţialitatea şi corporalitatea din acel plan realizează sinteza între forma de prezenţă a spiritului şi a trupului, între localizare şi supralocalizare, între spaţialitate şi supraspaţialitate? Sunt probleme ce rămân deschise pentru noi până la vederea acelui chip desăvârşit al lumii.

Două întrebări se mai pun în legătură cu învierea Domnului: 1. dacă oamenii sunt sortiţi să învie numai toţi odată (la schimbarea chipului acestei lumi), atunci de ce a făcut Iisus excepţie de la această lege? 2. De ce n-a continuat Iisus după înviere să se arate oamenilor până la sfârşitul lumii?

Prin întrebarea „De ce a înviat Iisus singur?” nu înţelegem să ne întrebăm cum a avut El puterea să învie, ci cum a fost posibil să se desfacă din solidaritatea cu umanitatea în această privinţă şi să se dispenseze de condiţia cosmosului transfigurat, pentru a petrece într-un corp înviat?

Această posibilitate - ca să învie şi să existe singur ca înviat, fără continuitatea cu întregul cosmos transformat - îşi are izvorul în dumnezeirea sa: „Acest fapt trebuie să stea în legătură cu avantajul infinit ce-l are Hristos în raport cu noi ceilalţi … El singur nu trebuie să se întoarcă din depărtarea de Dumnezeu ca un fiu pierdut în casa părintească. Căci El nu a căzut niciodată din starea de Fiu … Contactul cu izvorul vieţii nu s-a întrerupt la El nicicând. Puterea dumnezeiască, din care trăieşte întreaga creaţiune şi de la care ne-am exclus tot mai mult prin vina noastră, străbate deplin fiinţa Lui. Că Fiul a luat asupra Sa neputinţa şi umilirea, aceasta stătea în contrazicere cu fiinţa Sa adevărată … Odată ce misiunea Sa a fost împlinită, a trebuit să se petreacă ceva asemănător cu ridicarea unui stăvilar şi cu revărsarea apelor adunate ale râului cu o nouă forţă în albia lor … Aici nu mai era posibilă amânarea” (Karl Heim, Jesus der Weltvollender, Furche-Verlag, Berlin, 1937, p. 178-179).

Noi nu putem învia câte unul, căci pentru noi învierea coincide cu judecata. Numai Iisus, care nu trebuie să suporte cu noi această judecată, a înviat singur, înainte de toţi. Noi, ca oameni, trebuie să reflectăm şi în această solidaritate păcătoşenia noastră.

Iisus ca Dumnezeu se ridică peste această solidaritate, iar pe de altă parte, fiind şi om, rămâne totuşi într-o legătură cu noi. E ridicat peste noi numai ca să ne pregătească şi de acolo pentru ridicarea noastră la acea formă desăvârşită a existenţei. El rămâne Mijlocitorul nostru la Tatăl şi după jertfa pe cruce, prin înviere şi prin înălţare.