Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

Bibliografie

Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la praznice împărăteşti, în colecţia „Izvoarele Ortodoxiei”, nr. 5, trad. D. Fecioru, Bucureşti, 1942

Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi în adevăr, trad. de D. Stăniloae, în col. „P.S.B.”, nr. 38, Bucureşti, 1991

D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti, 1978

D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943.

X. PERSOANA DUHULUI SFÂNT ÎN ACTUL MÂNTUIRII

Generalităţi

Dumnezeirea Sf. Duh a fost negată în sec. IV de către ereticii pnevmatomahi („pnevma” = duh, „mahi” = luptă), care au fost condamnaţi la sinodul II ecumenic. Divinitatea Duhului a fost formulată de articolul opt al Crezului niceo-constantinopolitan. După Reforma protestantă, numai unitarienii au mai contestat până astăzi divinitatea Duhului Sfânt.

Întemeiată pe Revelaţia divină, Biserica a învăţat totdeauna că Duhul Sfânt este Persoana a treia a Sf. Treimi, Dumnezeu adevărat, identic în fiinţă cu celelalte două Persoane. El îşi ia existenţa din Tatăl, prin acţiunea numită purcedere. Această acţiune este asemănătoare cu naşterea Fiului din Tatăl, dar desigur într-un alt mod, care rămâne un mister etern pentru cunoaşterea umană.

Fiind nedespărţit de celelalte persoane ale Sf. Treimi, desigur că Duhul Sfânt este prezent în toate acţiunile lor externe, respectiv în predicate. Însă, în baza capacităţii de apropriere, Duhului Sfânt i se atribuie în mod special puterea sfinţitoare, vivificatoare şi unificatoare. „Sfântul Duh umple toate lucrurile şi prin Logos este prezent în toate lucrurile”, scrie Sfântul Atanasie cel Mare (Scrisori către Serapion, I, 592 C, p. 131).

Duhul este acela care actualizează creaţia şi o duce spre scopul ei final, căci prin lucrarea Sa El manifestă pe un plan nou unitatea Sfintei Treimi, pe care o împărtăşeşte făpturii ca viaţă şi bogăţie nepieritoare. Unitatea dintre persoanele neconfundate este iubire, dar ea poate fi numită şi desăvârşire. În actul creaţiei se reflectă iubirea comună a Tatălui şi a Fiului faţă de Sfântul Duh, iar acest lucru înseamnă desăvârşirea de care se bucură făptura. Sfântul Grigorie Palama ne atrage atenţia că pentru Sfinţii Părinţi „zidirea nu e prin Duhul, ci în Duhul” (Două cuvinte doveditoare …, p. 60). Astfel, iubirea apare nu numai ca temei al creaţiei, ci şi ca factor hotărâtor al împlinirii ei sau al desăvârşirii făpturii. Lumea ca dar al lui Dumnezeu nu poate fi înţeleasă în afară de această iubire. Considerând unitatea în iubire ca cea mai perfectă şi plină de sens unitate de care se împărtăşeşte creaţiunea - fiind în acelaşi timp şi ţinta spre care năzuieşte continuu - creştinismul vede în ideea de creaţie o noţiune fundamentală.

Prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în creaţie e ilustrarea concretă a două adevăruri de seamă ale pnevmatologiei ortodoxe: a). Naşterea veşnică a Fiului din Tatăl e un act simultan cu purcederea veşnică a Duhului. Această simultaneitate ontologică este sursa eternă a reciprocităţii care uneşte în acţiunea creatoare pe Fiul cu Sfântul Duh, „cele două mâini ale Tatălui”, cum spun Părinţii. b). În ordinea vieţii veşnice, Sfântul Duh iese din Tatăl „în Fiul”, odihnindu-se peste El. Când Dumnezeu se apleacă în afară, în actul creaţiei, Sfântul Duh nu trece dincolo de persoana Fiului, în care rămâne în veac, ci, revărsându-se în noua ordine de existenţă, duce la desăvârşire o lucrare pe care o are în comun cu Fiul. Astfel, o altă metaforă înfăţişează pe Fiul ca mâna dreaptă a Tatălui iar pe Sfântul Duh ca degetul Lui, prin deget însemnând puterea operativă a lui Dumnezeu în atingere cu făptura. În Sfânta Scriptură această putere e reprezentată de Duhul care „se poartă pe deasupra apelor”. E vorba de o prezenţă ce comportă o modalitate dinamică. Sfântul Atanasie cel Mare zice că „Tatăl creează toate lucrurile prin Cuvântul în Sfântul Duh, pentru că acolo unde este Cuvântul este şi Duhul, iar lucrurile create prin intermediul Cuvântului dobândesc de la Duhul, prin Cuvânt, puterea de a fi” (Scrisori către Serapion, III, 632 C, p. 169). Iar Teofil al Antiohiei zice, în acelaşi sens: „Întreaga creaţie e îmbrăţişată de Duhul lui Dumnezeu şi Duhul care o îmbrăţişează este El însuşi îmbrăţişat, împreună cu creaţia, de mâna lui Dumnezeu”, se exprimă atât de frumos Teofil al Antiohiei (P.G. VI, 1065).

Chiar la începutul creării lumii se arată relaţia specială a Sfântului Duh cu materia, care a fost socotită multă vreme, în teologia apuseană, un contrast al lui Dumnezeu. Duhul creator este Acela care dă existenţă materiei, fără să determine o prăpastie între această realitate şi Dumnezeu.

În crearea „pământului” trebuie să recunoaştem cel dintâi act al chenozei Sfântului Duh. Puterea existenţei care este şi puterea vieţii, pătrunde şi răsună cu cel dintâi cuvânt: „Să fie!”. Semnificaţia materiei e cuprinsă în ontologia lumii şi este dată de lucrarea Fiului: „Toate printr-însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut” (Ioan 1,3). Dar apariţia pământului ca loc ontologic pentru creaţia viitoare, precum şi ivirea puterii producătoare a pământului şi a apei, se datoresc Sfântului Duh, în a cărui acţiune se descoperă modul interpenetrării materiei cu puterea divină. Duhul este acela care creează „legătura” între Dumnezeu şi protorealitatea existenţei, în care sunt sădite „seminţele” Cuvântului preexistent. Sfântul Vasile cel Mare compară această lucrare a Duhului cu şederea păsării pe cuib: „Duhul încălzeşte natura apei, pregătind-o pentru naşterea făpturilor vii, ca şi păsările care clocesc ouăle, comunicându-i însăşi puterea de viaţă” (Omilii la Hexaemeron).

Sfântul Duh acordă făpturii o formă faţă în faţă cu toată infinitatea ultimă a Dumnezeirii. După Sfântul Irineu, „Cuvântul este cel care dă lucrurilor subsistenţa, iar Duhul cel care dă forma şi frumuseţea” (Demonstrarea propovăduirii apostolice). Sfântul Duh împărtăşeşte făpturii chipul Fiului, a cărui strălucire este El însuşi. Această formă sau frumuseţe este o noţiune ce exprimă unitatea dintre viaţa creaturii şi imaginea Logosului, care se oglindeşte în ea.