Pr prof dr. George remete curs de dogmatică

G. Remete, Aspectul ontologic al Răscumpărării, în „Studii Teologice”, 9-10/1984

8. ÎNVIEREA DOMNULUI

Învierea Domnului este cea mai mare şi cea mai importantă din minunile Sale, este piatra fundamentală a credinţei creştine.

Ea dovedeşte nu numai divinitatea Mântuitorului, faptul că ne-a mântuit obiectiv şi ne poate mântui subiectiv, ci şi faptul că ne va învia cu siguranţă pe toţi.

Iisus Hristos n-a obţinut o înviere exterioară din partea cuiva, ci s-a înviat pe Sine însuşi din morţi; ca Dumnezeu, s-a înviat pe Sine ca om. Între perfecţionarea firii umane şi învierea acesteia din morţi este o legătură esenţială, fundamentală. Importanţa capitală a Învierii Mântuitorului este subliniată de Sfântul Apostol Pavel: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică atunci şi credinţa noastră … Acum însă Hristos a înviat din morţi, făcându-se începătură celor adormiţi” (I Cor. 15,14).

Până la Reforma protestantă, Învierea Mântuitorului a fost mărturisită unanim în Biserică şi contestată doar cu totul neînsemnat de unii eretici. Începând cu secolele XVI-XVII, unii teologi protestanţi, reprezentanţi ai curentului numit „raţionalist-critic”, au contestat Învierea, socotind-o un mit. Ei au formulat mai multe ipoteze, care prezintă Învierea ca un fals. Mai importante sunt trei ipoteze:

1. 
   ipoteza înşelăciunii (a furtului)
   
2. 
   ipoteza morţii aparente
   
3. 
   ipoteza viziunilor.
   

În concluzie, trebuie să spunem că Învierea lui Iisus Hristos nu se poate compara cu nici o înviere din alte credinţe religioase, pentru că Iisus Hristos este singurul Întemeietor de religie care a afirmat frecvent că este Dumnezeu şi şi-a susţinut afirmaţia cu învierea Sa din morţi.

Astăzi învierea lui Iisus Hristos este un fapt mărturisit de toate confesiunile creştine şi de aproape toţi teologii.

Învierea Domnului nu poate fi înţeleasă decât dacă înţelegem mai întâi necesitatea morţii şi abia apoi a învierii. Lumea naturală şi condiţia istorică a omului impun, prin limitele şi deficienţele lor severe, necesitatea morţii.

Moartea împlineşte un dublu rost într-o lume afectată de păcat. Întâi, arată prin cele două forme de existenţă ale sufletelor după despărţirea de trup că nu trupului se datoreşte deformarea vieţii spiritului, ci păcatului. Al doilea, moartea dizolvă un trup care, chiar dacă nu mai este mediu de manifestare a păcatului, totuşi nu poate fi transformat în aşa măsură încât să nu mai îngusteze viaţa spiritului, oricât s-ar micşora această deficienţă a lui în cursul existenţei pământeşti (de pildă, a unor sfinţi). Trupul istoric, chiar dacă nu e mediu de manifestare al unui păcat actual, totuşi poartă în structura lui îngroşările produse de păcatul trecut sau de concorporalitatea unei omeniri păcătoase şi a unei naturi cosmice adaptate la o astfel de corporalitate. El nu poate fi modificat în cadrul acestei lumi, ci trebuie distrus pentru a putea fi scos din forma aceasta deficitară.

Dar dacă trupul este o creaţiune a lui Dumnezeu, constituind mediul firesc de manifestare a spiritului omenesc, şi dacă el nu este cauza păcatului şi a deficienţei vieţii spirituale, distrugerea lui nu poate fi decât o condiţie pentru reînnoirea lui, pentru ridicarea lui într-o formă care să nu mai poarte stigmatul păcatului. Cine crede că omul e creat de Dumnezeu ca un întreg format din trup şi suflet şi că păcatul n-a distrus definitiv această făptură, acela trebuie să creadă necesar în învierea trupurilor, adică în restabilirea întregii persoane umane.

În forma actuală a lumii nu e posibilă o viaţă fără sfârşit: generaţiile tinere găsesc hrană dacă mor cele bătrâne, iar dacă oamenii s-ar tot înmulţi fără să fie moarte pământul nu i-ar putea hrăni.

Dar sunt şi alte trăsături ale lumii acesteia care arată conformitatea ei cu o omenire păcătoasă, de exemplu concurenţa aprigă între indivizi şi popoare. Cel ce vrea să se menţină sau să ajungă la o situaţie mai bună trebuie să lupte; dar în felul acesta, vrând nevrând înlătură pe alţii de la anumite bunuri.

De aici nu reiese însă cu necesitate concluzia extrem protestantă (a lui H. Thielicke, de pildă), că în forma actuală a lumii nu se poate trăi fără păcat. Dar e sigur că cine vrea să trăiască fără păcat trebuie să sufere. Există o neconformitate între viaţa morală şi legile lumii acesteia. Astfel, apare evident că viaţa spirituală a omului după moarte este superioară celei din trupul de aici, dar cea din trupul înviat va fi superioară şi aceleia.

Acest lucru ni-l arată învierea lui Hristos, care este deci şi pentru El o nouă înălţare ca om. Ea este deplina Lui biruinţă asupra morţii şi nu numai o dovadă pentru oamenii de pe pământ că moartea nu înseamnă sfârşitul total al fiinţei. Ea este anticiparea unei asemenea biruinţe şi pentru noi, deoarece chiar dacă sufletele celor drepţi se bucură de o fericire după despărţirea de trup, cum s-a bucurat şi al lui Iisus, starea lor de separaţie arată totuşi o deficienţă şi o degradare.

Remarcând linia gradată pe care se înşiruie coborârea la iad, învierea şi înălţarea la cer, S. Bulgakov a tras concluzia că aceste acte fac parte din slujirea arhierească a lui Iisus, sau în orice caz nu încă din demnitatea împărătească, deoarece în situaţia de împărat ca om (spune el) Iisus nu e decât din momentul în care e aşezat pe scaunul măririi, de-a dreapta Tatălui. Argumentul biblic pentru aceasta îl socoteşte Epistola către Evrei, unde se spune că Iisus a intrat cu sângele Său în Sfânta Sfintelor (9,12); deci, până nu s-a înălţat la Tatăl Iisus n-ar fi terminat slujirea Sa arhierească.

Este adevărat că există o nouă îndumnezeire a trupului lui Iisus şi prin aceasta o influenţă mai puternică asupra oamenilor, dar aceasta se petrece nu printr-o treptată înduhovnicire a lui ci prin actul învierii, care însă e răsplata răstignirii Sale. Accentul de pe răstignire nu trebuie estompat, prin fragmentarea pe toate momentele vieţii Lui. Răstignirea nu trebuie transformată într-un act de autoeducare a naturii Sale omeneşti în vederea îndumnezeirii. Ea urmăreşte în primul rând împăcarea lumii cu Dumnezeu. Numai întrucât a suportat moartea - care e pedeapsa tuturor celor ce vieţuiesc în trup pământesc - iar moartea nu L-a putut ţinea, numai astfel trupul Său cel nou s-a înduhovnicit.

Unii teologi protestanţi şi catolici neagă Învierea cu trupul, socotind că Iisus Hristos a înviat cu un trup nou iar trupul vechi ar fi rămas în mormânt. Concepţia aceasta este condamnabilă pentru că învierea cu alt trup sau lepădarea trupului aduce după sine, în mod firesc, ne-responsabilitatea oamenilor faţă de propriul trup, faţă de propria fiinţă. Ei se întemeiază pe expresiile Sfântului Apostol Pavel de la Romani 8,11, I Cor. 15,35, Filip. 3,20 care vorbesc într-adevăr de un „trup spiritual” („sóma pnevmatikon”). Dar acolo e vorba de prefacerea trupului prin Înviere şi nu de crearea unui alt trup. Căci Învierea înseamnă şi s-a constatat tocmai prin minunea mormântului gol şi a identităţii trupului înviat cu cel dinainte de Înviere, aşa cum a experimentat fizic Sfântul Apostol Toma. Trupul înviat a suferit într-adevăr o transformare esenţială, fiind transfigurat dumnezeieşte, spiritualizat, deci Învierea nu e o simplă continuare a vieţii trupului răstignit. E o altă ordine de viaţă îndumnezeită, dar a aceluiaşi trup, cu aceeaşi identitate. Peste tot, în Sfintele Evanghelii vedem că mărturisirea Învierii constă tocmai în constatarea corporală uimitoare a identităţii Celui Înviat cu Cel Răstignit. A nega aceasta înseamnă a nega evidenţa Sfintelor Evanghelii.

Teologii protestanţi discută foarte mult şi asupra raportului Învierii cu istoria. S-a pus întrebarea dacă ea trebuie socotită un eveniment istoric sau total supra-istoric. Majoritatea teologilor cred că Învierea este un fapt total anistoric. Ei spun că acest eveniment supranatural absolut nu poate fi cercetat şi apreciat prin mijloacele cercetării istorice şi de aceea trebuie socotit total anistoric.

Alţii afirmă însă o atingere, un raport al Învierii Domnului cu istoria.

Teologia ortodoxă este, şi în această problemă dogmatică, mai nuanţată, mai complexă şi mai bogată.